Apostolul Pavel

Buna ziua domnisoara/doamna Ivana,bine ati venit pe acest topic dedicat celui ce a ramas in constiinta colectiva a crestinilor drept Apostolul Neamurilor. Observatiile dvs ar fi starnit un zambet plin de intelegere din partea lui Pavel intrucat si el s-a confruntat cu asa ceva.Dupa cum probabil bine stiti el a avut dispute dure atat cu iudaizatorii,cat si cu cei din cadrul Bisericii,precum apostolul Petru sau Barnaba.Unii l-au parasit,precum Dima ,,din dragoste pentru lumea de acum".Insa marele apostol,dupa cum remarca Tom Holland,a avut de dus o lupta,extrem de dureroasa,pentru apararea Evangheliei,chiar cu evreii sai din Biserica,si se stie cat de mult si-a iubit Pavel conationalii,pana acolo incat ar fi fost gata sa fie anatema pentru ei.Cu acest aspect,al confruntarii cu evreii sai, s-a intalnit si apostolul Petru,dupa convertirea sutasului Corneliu.

Multi credinciosi evrei,ca sa parafrazez opinia lui Holland la care subscriu,erau de-a dreptul intimidati de numarul mare de Neamuri care umpleau bisericile.Daca ar fi fost mai putini ca ei,precum la inceput,ar fi fost suficient ca sa-i faca sa rasufle usurati la gandul ca superioritatea credintei iudaice era in sfarsit recunoscuta prin implinirea profetiilor si intoarcerea neamurilor la Dumnezeu.Numai ca numarul neamurilor tot mai mare,mai ales la Roma,unde dupa edictul lui Nero comunitatea evreiasca mesianica a ramas intr-o vulnerabila inferioritate.In aceste conditii ei nu se mai puteau impune in fata convertitilor dintre Neamuri,si tot mai mult acesti aparent ,,fii nelegitimi ai lui Avraam"isi asumau dreptul de a discerne voia lui Dumnezeu in probleme de credinta si practica iar pt un evreu credincios,chiar si crestin,asta era un soc teribil.La aceasta situatie grava,dpdv al perceptiei iudaice,era o singura solutie,aceea de a pretinde ca Legea cerea Neamurilor sa se circumcida.Astazi aceasta disputa pare lipsita de relevanta,intrucat adunarile iudeo-crestine au disparut,dar atunci,in acel context istoric,era o disputa care ameninta sa rupa Biserica.Aceasta lovitura magistrala a iudeo-crestinilor din Biserica,sau mai bine zis a unora dintre ei,readucea puterea de decizie in mainile minoritatii ,,pure"insa trada insasi esenta Evangheliei.Era o manevra defensiva menita sa salveze dreptul de veto al evreilor din Biserica.

Apostolul Pavel s-a opus cu tarie dar asa cum si el recunoaste a trebuit cateodata sa se faca evreu pt evrei,daca intelegeti ce vreau sa spun,ca sa-i converteasca.Pe Timotei,evreu dupa mama,de exemplu,l-a circumscris (Fapte 16:1-3) si cat de aspru l-am fi judecat azi pentru acest compromis necesar de atunci.Apostolul Petru,la randul lui,a fost intimidat de evreii lui pt ca radacinile traditiei in care ai crescut sunt adanci,si renuntase la un moment sa mai manance cu Neamurile (Galateni 2:12) in prezenta lor.Sa nu-i judecam aspru,noi,in tendinta de a idealiza ceea ce noi nu putem fi,dupa cum spunea un scriitor,nu-i lasam sa fie nici mai mult dar nici mai putin decat au fost,vrem sa-i tintuim in modul nostru de intelegere,uitand ca omul,chiar si apostol,nu este niciodata perfect in aceasta lume ci doar in Imparatie si poate,din cand in cand,ar trebui sa fim mai intelegatori si unii cu altii,si cu imperfectiunile noastre.Numai bine domnisoara/doamna,Dumnezeu sa fie in mintea,inima si fapta dvs.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Sigur Ioan,desi lucrurile nu sunt simple insa daca patrundem esenta o perspectiva profunda se deschide in fata mintii.Sa nu uitam ca Apostolul Pavel a avut,fie si doar omenesc vorbind,o capacitate intelectuala greu de pus in comparatie cu altceva si in plus traducerile textului respectiv din I Corinteni nu surprind toate nuantele din textul original,de aici si mari probleme de intelegere.Despre ce este vorba,ca sa explic in cuvintele sale,observatia lui Agamben.

Termenul ,,hos me" este un termen tehnic al vocabularului paulinic iar particula ,,hos"indeplineste,in sinoptice,o functie importanta,de obicei introduce o comparatie mesianica,de exemplu in Matei 18:3 ,,daca nu va veti face ca niste copilasi" (hos ta paidia).Acest ,,hos me" la Pavel este ca un fel de atractor de tip special,el nu asipira,cand este folosit,campul semantic al unui concept in directia altui concept,ci in mod genial folosit el pune conceptul in tensiune cu el insusi in forma lui ,,ca si cum nu".De exemplu:cei care plang ca si cum n-ar plange.Prin urmare tensiunea mesianica nu se indreapta spre altundeva si nici nu se epuizeaza in indiferenta dintre ceva si opusul sau.Apostolul nu spune ,,cei care plang ca si cum ar rade" si nici ,,cei care plang ca si cei care nu plang".Tensiunea mesianica genereaza o unde de soc in chiar fiinta in sine,apostolul spune ,,cei care plang ca si cum n-ar plange".

Conform principiului acestui klesis mesianic o conditie factica este pusa in relatie cu ea insasi-plansul este pus in tensiune cu plansul,bucuria cu bucuria-fiind in acest mod revocate dar fara a li-se altera forma.De aceea pasajul paulinic in legatura cu ,,hos me" se incheie cu ,,paragei gar to schema tou kosmou toutou" (I Corinteni 7:31)adica ,,trece de fapt figura,modul de a fi al acestei lumi"punand fiecare lucru in tensiune cu el insusi ,,ca si cum nu",mesianicul nu sterge chipul lumii,ci il face sa treaca,ii pregateste sfarsitul.El nu este un alt chip,o alta lume,este trecerea chipului acestei lumi.

In Ecleziastul exista un termen tehnic ebraic ,,qoelet"care separa timpii pe care Pavel ii uneste ,,plansul isi are vremea lui si rasul isi are vremea lui..".Pavel defineste conditia mesianica pur si simplu suprapunand,prin intermediul lui ,,hos me" timpii pe care ,,qoelet"ii separa.In esenta este vorba de o intrezarire a acelui tainic si incredibil mecanism de trecere al acestei lumi,timpul mesianica contracta,pune in tensiune,genereaza efecte,cumva,desi departat,seamana cu tensiunea dintr-o fuziune nucleara,insa ii depaseste cu mult intensitatea,aici vorbim de mecanismul divin de a trece chipul acestei lumi in apropierea instaurarii depline a Imparatiei.Si ca orice mecanism divin pare doar o mica samanta neajutorata in aparenta dar klesis-ul din samanta ascunde de fapt puterea lui Dumnezeu.Ramai fara cuvinte cand doar incepi sa intrezaresti acest mecanism.

Extraordinar de frumoasă perspectivă! Bogdaproste, Pelerinule!
Acest mecanism mesianic, zic în ecou la tălmăcirea ta, se desfăşoară în om. Pocăinţa, kenoza sar imediat să se asocieze, în lanţul de concepte activate în mintea mea, iar mai departe pilda aluatului începe să se înfiripe şi ea...
Puterea pe care o pune în transfigurarea lumii, Hristos o cere împărtăşită de voinţa omului şi primită în toată inima lui. Când spun voinţă, spun alegere liberă.
Astfel, îmi spun acum că omul este mişcat de Hristos să aleagă o despătimire de tot ce i s-a părut lui, omului, ca fiind vocaţie.
Mica sămânţă cheamă la rodire copacul întreg al fiecărei persoane. Este un foşnet teribil în frunziş, un conclav al morţii şi al vieţii...
Să fie moartea bună? Să fie moartea rea?...
Frunza tremură uşor, sub adierea vântului de primăvară, doinind neauzit a dor şi jale. Un stol de vrăbii gureşe îşi ia zborul iute spre hambar...

Frumos ce spui si desi eu,in raport de nasterea din nou,am o intelegere monergista,ma voi stradui sa ramin in registrul ortodox abordat de tine.In Efeseni 2:5 si Coloseni 2:13 exista o sintagma la Pavel tradusa prin ,,adusi la viata",in greaca suzoopoieo.Am ales-o ca o punte de legatura spre baza transformarii descrise de tine,eu,neavand nici o aptitudine poetica, ma limitez la aspecte tehnice mai plictisitoare.Literar s-ar traduce prin ,,a face pe cineva viu impreuna cu altcineva".Verbul din text este la timpul aorist,ceea ce indica o actiune din trecut drept baza insa ideea de baza este ca aceiasi putere care L-a ridicat pe EL din morti ne-a dat si noua viata. Esenta semintei,puterea Lui de viata datatoare,nu o vede nimeni in felul cum gandeste chipul acestei lumi,dar ea invie,schimba si transforma in fiecare clipa,chiar si in clipa cand noi vorbim acum ea este la lucru.Ioane tu te-ai gandit vreodata ca puterea lui Dumnezeu a gasit de cuviinta sa lucreze pana si intr-o bucata nesemnificativa de lut? :) Insa ca sa subliniez mai bine ce spui tu voi incerca sa definesc prin opozitie,prin a sublinia opusul starii descrise de tine.

In acest sens as recomanda cartea unui regretat teolog ortodox,Panayotis Nellas,numita ,,Omul,animal indumnezeit: perspective pt o antropologie ortodoxa".Acolo,la pagina 185,se spune asa: ,,In aceasta alcatuire si functionalitate de dupa cadere functiile somatice si psihice ale omului sunt numite de traditia biblica si patristica ,,haine de piele".Autolimitarea omului la spatiul creat ,,a cusut"neamului omenesc aceste ,,haine de piele"in locul vesmantului nepatimas tesut de har ,,Cusutu-mi-a haine de piele pacatul si mie dezbracandu-ma de vesmantul cusut de Dumnezeu". Cred ca este un citat din Canonul cel Mare dar nu prea ma pricep,trebuie verificat.Nellas continua ,,Acest vesmant psihosomatic al persoanei de dupa cadere poate,desigur,redeveni spiritual prin asceza si viata spirituala,pentru ca omul sa vietuiasca cu viata divina.".Dar,in acelasi timp poate ,,sa se deterioreze devenind ,,haina impestritata si sangerata rusinos prin curgerea vietii de placeri".

Ca sa copiez o expresie a lui Wilhelm Bousset,recunoasterea acestor pretentii ale lui Dumnezeu in raport de noi semnifica pt intelegerea moderna arderea corabiilor cu care ne-am intoarce din timpul lui Isus in prezentul rational,ramanand ca unica varianta cuvinte precum cele din rugaciunea lui Bernard de Clairvaux: ,,O Dumnezeule,un adanc cheama un alt adanc.Adancul netarmuritei mele nefericiri cheama adancul milei Tale fara sfarsit".Daca asta este esenta bazei pt pocainta si kenoza la care te referi atunci ai mari sanse,drag prieten,sa auzi acele cuvinte pe care le-a auzit si acel evreu din gura Mantuitorului:,,Tu nu esti departe de Imparatia lui Dumnezeu" (Marcu 12:34).

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Ioane tu te-ai gandit vreodata ca puterea lui Dumnezeu a gasit de cuviinta sa lucreze pana si intr-o bucata nesemnificativa de lut? :)

Ecumenică

În acceleratul 321, care circulă pe ruta
dintre iad şi rai, se făcuse
dintr-odată frig, mie îndeosebi

iar tu mi-ai dat atunci cămaşa ta. Zdrenţuită
de atâtea alte călătorii
în care altcineva îţi dăruise cămaşa, dăruită lui de altcineva şi

aşa mai departe...

Fericiţi aceştia!
a exclamat (îţi aminteşti?) un înger,
că le-a dat Dumnezeu
acelaşi număr, iată, la cămaşă!

Stii Ioane mie imi place mult poezia,in general,dar nu stiu sa o comentez.Pot sa o las sa-mi vorbeasca,sa scoata din amortire corzi ale sufletului pe care s-a pus praful,sa o ascult in timp ce,in picioarele goale precum in copilarie,as privi trantit pe spate,in iarba cerul.Dar cand incerc sa o comentez simt ca ucid ceva din frumusetea ei,in liniste si tacere simt ca o pastrez undeva in mine.Chiar asa,demult nu am mai colindat prin natura,departe de toata nebunia asta,cu o carte de poezii la subtioara.Sau sa ascult poezia unui fluier.Multumesc mult pentru versuri si nu numai,ai grija de tine.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Stii Ioane mie imi place mult poezia,in general,dar nu stiu sa o comentez.Pot sa o las sa-mi vorbeasca,sa scoata din amortire corzi ale sufletului pe care s-a pus praful,sa o ascult in timp ce,in picioarele goale precum in copilarie,as privi trantit pe spate,in iarba cerul.Dar cand incerc sa o comentez simt ca ucid ceva din frumusetea ei,in liniste si tacere simt ca o pastrez undeva in mine.Chiar asa,demult nu am mai colindat prin natura,departe de toata nebunia asta,cu o carte de poezii la subtioara.Sau sa ascult poezia unui fluier.Multumesc mult pentru versuri si nu numai,ai grija de tine.

Ai răspuns ca un gentleman şi totodată ca un amabil critic literar care îşi menajează, cu clemenţă, un amic care se încăpăţânează să scrie versuri...:)
Voi face eu ceea ce ţie îţi e greu: voi încerca să comentez textul, legat de un cuvânt cheie: "zdrenţuită". Cămaşă zdrenţuită...
Am tresărit când, scriind, am realizat că vine acest cuvânt şi, drept să-ţi spun, am optat imediat pentru el întrucât avea sonoritatea potrivită şi mi-a părut că îi intuiesc un sens care pe moment scăpa zonei mele de conştiinţă clară. Dar în mod obişnuit nu mă las învins cu uşurinţă de şuvoiul cuvintelor, nu de al tuturor, când transcriu "transele" mele. Aceasta, în primul rând pentru că sunt laş (mi-e frică să mă abandonez în totalitate), iar în al doilea rând pentru că am convingerea că nu am talent la poezie. Însă mă învinge mereu simţământul cântecului şi de aceea las să curgă până la capăt conţinutul lui. Reformulez, ici-colo. Uneori, fericire mare, nu ating nimic.

Aş fi putut totuşi să renunţ la acest cuvânt şi să reformulez. Nu am făcut-o, credincios intuiţiei mele că atributul acela are rostul lui. Eram, îndeosebi, curios cum de a atribuit mintea mea însuşirea de zdrenţuită, cămăşii. Nu ştiam, când am mers la culcare.

Acum însă spun: mesajul paulin se zdrenţuieşte în timp, în sufletele creştinilor, de prea multă folosire şi împrumuturi. Se zdrenţuieşte, îmbogăţindu-se necontenit, cu fiecare purtător care îi foloseşte puterea lăuntrică şi îl dă mai departe.
Fiecare exegeză, fiecare tâlcuire zdrenţuieşte Scriptura, îmbogăţind-o. Oamenii, prin tensiunea pe care o pun între Cuvânt şi vieţile lor personale, pe măsură ce viaţa lumii se depărtează tot mai mult de Cruce, purtînd amprenta sutelor de generaţii, subţiază şi tocesc fibra mesajului dintâi, aşa cum fusese el răsucit în textura relaţiei dintre inimile apostolilor şi Inima Domnului.

Cu toate acestea, iar aici e miracolul, cămaşa aceasta tot mai zdrenţuită a milosteniei pauline ţine mereu de cald! E suficientă o singură atingere a firului ei, fie şi pe un colţ de umăr, că iată, sufletul credinciosului se încălzeşte în întregime, ca şi cum cămaşa ar fi fost croită special pentru el, ca şi cum a primit-o nou-nouţă şi impecabil croită anume doar pentru el.
Cum e posibil aşa ceva, eu nu ştiu. Chiar şi îngerul din acceleratul vieţii noastre se miră de acest fapt!..., zice textul. Acelaşi număr la cămaşă îmi spune de fapt că există o potrivire tainică între cămaşă şi trup, că ne e pe măsură, chiar dacă trupul nostru pare/este diferit. Este trupul dragostei, universal.

Presupun că scânteia din afară, scânteia cuvântului Apostolului, aprinde singură un foc interior care este întotdeauna pe măsura potrivită sufletului fiecărui creştin.

În prealabil postat de cezar_ioan

Acum însă spun: mesajul paulin se zdrenţuieşte în timp, în sufletele creştinilor, de prea multă folosire şi împrumuturi. Se zdrenţuieşte, îmbogăţindu-se necontenit, cu fiecare purtător care îi foloseşte puterea lăuntrică şi îl dă mai departe.Fiecare exegeză, fiecare tâlcuire zdrenţuieşte Scriptura, îmbogăţind-o. Oamenii, prin tensiunea pe care o pun între Cuvânt şi vieţile lor personale, pe măsură ce viaţa lumii se depărtează tot mai mult de Cruce, purtînd amprenta sutelor de generaţii, subţiază şi tocesc fibra mesajului dintâi, aşa cum fusese el răsucit în textura relaţiei dintre inimile apostolilor şi Inima Domnului.

Cu toate acestea, iar aici e miracolul, cămaşa aceasta tot mai zdrenţuită a milosteniei pauline ţine mereu de cald! E suficientă o singură atingere a firului ei, fie şi pe un colţ de umăr, că iată, sufletul credinciosului se încălzeşte în întregime, ca şi cum cămaşa ar fi fost croită special pentru el, ca şi cum a primit-o nou-nouţă şi impecabil croită anume doar pentru el.Cum e posibil aşa ceva, eu nu ştiu. Chiar şi îngerul din acceleratul vieţii noastre se miră de acest
fapt!..., zice textul.Presupun că scânteia din afară, scânteia cuvântului Apostolului, aprinde singură un foc interior care este întotdeauna pe măsura potrivită fiecărui creştin.

Am sa ma gandesc foarte serios daca aceste ganduri nu mi-ar fi bune drept epitaf.Probabil as muri fericit si impacat cu mine insumi.O sa iti scriu si eu ceva,ca un dar pentru cele scrise mai sus,aveam tristul sentiment ca nimeni poate nu va fi framantat de aceasta problema dar acum sunt linistit,nu sunt singurul nebun :)

Am refuzat mereu Ioane sa fiu sclavul unui dogmatism arid si plin de moartea impietririi in regula limitata a libertatii Duhului.Insa,pe de alta parte,am inotat cat am putut de departe de pericolul pulverizarii intr-o multitudine de pareri subiective a intelesului unor cuvinte rostite din inima catre alte inimi pe tarmurile insorite ale Galileii,unde cerul este altfel decat in oricare alta parte a acestei lumi,parca a pastrat ceva in el din bucuria si taina acelor inceputuri ale semintei Imparatiei.Nu am putut si nici nu am vrut sa fiu prizonierul unui anume interpretari,am preferat sa las viata din cuvintele Lui sa-si urmeze cursul ei tamaduitor prin istorie independent de egoista mea dorinta de a strange oceanul intr-un pahar de apa.Poate ca acele cuvinte,ale acelui tanar din Nazaret ce a infruntat timpul cu constiinta vocatiei de a fi Fiul Omului si Fiul lui Dumnezeu,constiinta pe care cred ca a trait-o,cum spunea cineva,nu in mod matematic ci la fel cum stii ca oriunde ai fi Tatal tau de iubeste,aceea certitudine tainica si eliberatoare,ei bine,acele cuvinte se scriu cel mai bine nu pe hartie ci in sufletul oamenilor.Dupa cum spunea parca un duhovnic ortodox daca Scriptura s-ar pierde oamenii ar trebui sa o poate rescrie prin vietile lor.Este singurul scop si singura ratiune pe care le consider justificate ca sens al pastrarii acelor cuvinte in istorie.Altfel ele ar ramine doar un frumos vis,dureros de putin posibil, care la primele rationamente ce-l sfasie,la fel cum intrebarile fara raspuns rasar ca niste stanci de sub zapada timpului,acel frumos vis ar fi murit demult,ingropat sub prabusirea interna a insasi elementelor din care s-a nascut:o vie,profunda si cutremuratoare certitudine ca Cel caruia ii spunem ,,Tata"in rugaciune nu este un concept abstract sau rationalizat ci un Tata viu si adevarat,singurul Dumnezeu adevarat.Mereu m-a intrebat cum a fost posibil ca acele cuvinte,cum frumos ai spus tu,prinse in textura relatiei ce a insotit mesajul dintai,sa fi fost parca transformate in ceva strain de ele,in ceva explicabil,prea explicabil,in loc de a le lasa dreptul de a-si pastra si latura lor tainica,nesupusa sclaviei exodului spre ratiune si definire.

Cred,la fel ca tine,ca pe masura imputinarii trairii,litera a luat locul Duhului si regula a luat locul trairii,o traire care pastrata in forma ei aratat de Hristos isi era ea insasi canon.Definim,luam si adaugam pe masura ce ne imputinam,zidurile si praful cartilor iau locul unei mese euharistice intre frati,simpla si curata in simplitatea ei,insotita de rugaciune si trairea bucuriei de a fi copii Lui.Cred ca ceea ce am pierdut cel mai mult este acest lucru,trairea in comunitate si trairea simpla ca a unui copil,am crescut,suntem adulti acum,impreuna si atat de straini unii fata de altii.Frate,cine ne rapeste lumina din noi,cine ne transforma in straini pe cei cate trebuiau sa rupa paine impreuna,iar cel mai mare dintre noi ar fi fost cel cate ii slujea pe toti.Multi spun ca lucrurile trebuiau sa ajunga la forma de acum,trebuiau sa tina pasul cu mersul umanitatii,ca este doar un vis sa poti crede ca vor ramine la simplitatea de atunci.Cred ca de aceea ne tot zbatem atat sa le tinem cu disperare in orezent,sa le gasim mereu justificari si o forma compatibila,pt ca se rateaza trairea lor,oricat de dureros ar fi acest verdict nemilos.Ele isi mentin apa vie din ele in masura in care sunt crezute si traite,altfel ramin doar un pod prea indepartat.

Cuvinte si iar cuvinte,saracie in forma intelectuala,robi ai faraonilor moderni.Frate,prietene,noi cand plecam spre casa,cand ne vom avanta in pustiul construit de noi pentru a-l invinge?Stii Ioane,nu toti vom ajunge la capat,la fel cum s-a intimplat si evreilor,dar este singurul drum care chiar merita facut,restul sunt doar morti anuntate in asteptare.Las in seama altor oameni definirea a ce este bine si ce este rau,eu as vrea,precum acel orb,sa spun ca Cel pe care l-am vazut cand mi-au cazut solzii de pe ochi este Cel care m-a vindecat si nu simt nevoia,in bucuria eliberarii,sa-mi explic asta prea mult.Vreau doar sa ma bucur fericit ca o mica scanteie care se intoarce in mana Tatalui,convinsa ca acolo este locul ei si ca marsul durerii prin pustiu s-a terminat.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Sensul mortii in raport cu viata din perspectiva Apostolului Pavel: o diagnoza spirituala a ,,Marii Treceri".

Intro: ,,Aşadar, putem afirma că ceea ce i-a fost descoperit Apostolului Pavel, legat de sensul morţii în raport cu viaţa, este că viaţa pământească îşi capătă sensul ei deplin de-a fi, abia după depăşirea momentului morţii, eveniment prin care ajunge în faza ei ultimă, eshatologică. Din această perspectivă, moartea nu-i decât un pod, pe care trebuie să trecem dintr-o parte într-alta, sau o poartă, care dincolo de ea, ne deschide priveliştea veşniciei.Ceea ce s-ar impune acum, ca o concluzie finală, se transformă însă într-o întrebare: Suntem pregătiţi pentru această mare trecere? Cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, care cerea pe patul de moarte, lui Dumnezeu, să-i mai dea încă puţin timp de pocăinţă, cred că exprimă totul din răspunsul pe care ar trebui să-l dăm."

Articolul poate fi citit aici

Excelent articolul, iar pentru cei care vor să aprofundeze mesajul paulin precum şi învăţătura multor Părinţi ai Bisericii recomand cartea pe care tocmai o citesc:
"Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte" - Jean-Claude Larchet, apărută la Editura Sophia în 2006. (Se găsea în urmă cu câteva luni în librărie.)

[cezar_ioan]

Îngăduiţi-mi să transcriu cuprinsul:

1. Originea şi înţelesul duhovnicesc al morţii (1. Pricina dintâi a morţii: păcatul strămoşesc. 2. Cele două feţe ale morţii. 3. Biruinţa lui Hristos asupra morţii)

2. Ceasul morţii (1. Încercările din vremea morţii - natura încercării; ajutorul cu care sunt datori semenii şi Biserica. 2. Fenomenele şi experienţele care preced moartea - retrospectiva întregii vieţi; apariţii, vedenii şi graiuri mai presus de fire; primejdia înşelării; mărturiile aduse de experienţele limită)

3. Răstimpul dintre prima zi şi a treia zi după moarte

4. Răstimpul dintre a treia şi a noua zi

5. Răstimpul dintre a noua şi a patruzecea zi: intrarea sufletului în cealaltă lume

6. Cea de-a patruzecea zi: judecata particulară

7. Răstimpul dintre cea de-a patruzecea zi şi Judecata din urmă

8. Problema Purgatoriului

9. Legăturile dintre vii şi morţi

10. Învierea morţilor şi Judecata din urmă

11. Viaţa cea veşnică. Împărăţia Cerurilor şi iadul

12. Gătirea de moarte şi de viaţa veşnică