Diferenta intre teologie rationalista si ortodoxia

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Wryetui

Buna tuturor. Citesc momentan din cartea "Apologetica Ortodoxa" si desi este grea pentru mine o citesc cu placere. In carte se "condamna" scolastica rationalista care se dezvolta mai mult si mai mult in Apus si ca rationalismul nu e bine placut credintei, sau cam asa ceva. Dar atunci, care este contrarul ortodox al acestui principiu? Daca Apusul este rationalist, noi ce suntem?

Raţiunea omenească este una dintre puterile dăruite omului dintru început. (Celelalte sunt iuţimea şi pofta.)
Putere coruptă, prin păcat şi înclinată astfel spre păcat şi moarte.
Tămăduirea (ori izbăvirea din iad) este una cu Izvorul: dragostea. Dragostea noastră pentru Hristos, în îngânare cu Iubirea Lui dovedită prin sfintele patimi.
Acesta cred că este răspunsul viu al Ortodoxiei. Îl găsim cel mai limpede în lucrarea rugăciunii.

[bogdan81]

Sfantul evanghelist Ioan spune ca Dumnezeu este iubire. Dar acelasi evanghelist spune ca El este Logosul, adica Ratiunea.
Deci, asa cum subliniaza si parintele Galeriu, mi se pare important sa spunem ca iubirea si ratiunea NU sunt in contradictie. Ele nu se exclud. In crestinism, iubirea si cunoasterea sunt nedespartite una de cealalta. Crestinismul nu este o mistica de un sentimentalism vag si difuz, precum spiritualitatile orientale care neaga ratiunea si propovaduiesc renuntarea la ratiune. In crestinism, Dumnezeu este deopotriva Ratiune si Iubire, iar mintea si inima omului sunt unite, iar nu despartite.
Mi se par nepotrivite abordarile tafnoase si accentuat polemice de genul : occientalii sunt cu ratiunea, noi cu inima. La sfintii parinti nu o sa gasim o asemenea despartire intre cele doua.
Din prea mult spirit polemic fata de occidentali, riscam sa dam la o parte si ceea ce este valoros acolo si face parte din patrimoniul comun crestin.

[Wryetui]

În prealabil postat de iuliu46

In teorie, la noi se pune accentul pe rugaciune, pe contemplare si pe revelatie. Adica nu te apuci tu cu mintea ta cazuta sa intelegi lucrurile ci te rogi, iti cureti inima, si Dumnezeu iti va descoperi intelesurile cele mai adanci.

Personal cred ca functioneaza. De asta cei care au inventat rationalismul sunt toti eretici ( chiar biserica lor declarandu-i eretici ). Sau altii ca Origen au cazut in erezie. Iar sfinti precum Sf. Grigore Palama ne-au lasat bijuterii.

Aha, deci la asta se refera, multumesc, esti prima persoana care m-a facut sa inteleg asa usor!

[bogdan81]

În prealabil postat de Wryetui

Aha, deci la asta se refera, multumesc, esti prima persoana care m-a facut sa inteleg asa usor!

Dar asta este un alt tip de reductionism. De ce crezi tu ca occidentalii nu se roaga, sau nu se rugau, daca vorbim la trecut despre medievali ?
De unde este ideea asta ca numai noi, ortodocsii, ne rugam? Ceilalti nu se roaga, doar gandesc. Asta este o gogomanie, scuza-ma ca-ti spun.

[bogdan81]

Sa nu uitam ca rationalismul renasterii a fost adus in occident de catre invatatii greci, bizantini, adica tocmai de rasaritenii astia rugatori.
Si sa nu uitam ca adversarul Sf Grigorie Palama, Varlaam Calabrezul era grec si ortodox.
Asa ca explicatia asta, cum ca occidentalii ar fi exclusiv inclinati catre ratiune si ar neglija rugaciunea, in timp ce noi astia ortodocsii suntem tot timpul cu rugaciunea in inima, e o falsificare.

[catalin2]

Cred ca are legatura cu ce spune Sf. Ignatie:
"Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca.

Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca "sanatoasa", va renega neaparat pe Hristos."

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de bogdan81

Sfantul evanghelist Ioan spune ca Dumnezeu este iubire. Dar acelasi evanghelist spune ca El este Logosul, adica Ratiunea.
Deci, asa cum subliniaza si parintele Galeriu, mi se pare important sa spunem ca iubirea si ratiunea NU sunt in contradictie. Ele nu se exclud. In crestinism, iubirea si cunoasterea sunt nedespartite una de cealalta. Crestinismul nu este o mistica de un sentimentalism vag si difuz, precum spiritualitatile orientale care neaga ratiunea si propovaduiesc renuntarea la ratiune. In crestinism, Dumnezeu este deopotriva Ratiune si Iubire, iar mintea si inima omului sunt unite, iar nu despartite.
Mi se par nepotrivite abordarile tafnoase si accentuat polemice de genul : occientalii sunt cu ratiunea, noi cu inima. La sfintii parinti nu o sa gasim o asemenea despartire intre cele doua.
Din prea mult spirit polemic fata de occidentali, riscam sa dam la o parte si ceea ce este valoros acolo si face parte din patrimoniul comun crestin.

Raţiunea omului, despre aceasta vorbeam, este mereu piedica dintre el şi Dumnezeu.
Toţi Părinţii filocalici spun asta.
Se mai poate simţi şi pe propria piele.
A ajunge omul de la raţiune la Raţiunea Logosului se face precum ştim: pe calea ascetică, posibilă doar când în inima omului arde iubirea pentru Hristos. Când îi arde raţiunea, însă, de obicei face cam ce a făcut şi înaintaşul nostru, Iuda.
Dacă voieşte omul să se facă înţelept, nu raţiunea trebuie să şi-o încordeze. Ăsteia trebuie să-i dea foc. Să se facă nebun, adică. Zice Apostolul, precum ştii...:)

*
Domnul iubeşte pe cei care se fac prunci. Iar pruncul nu este nici raţional, nici iraţional. Nu se încurcă el în fleacurile astea, le lasă oamenilor "mari". Inima lui e toată numai iubire, de aceea şi gustă fericirea de a fi.
Noi, însă, ne cramponăm de raţiunea noastră aşa încât ridicăm munţi de netrecut între noi şi Dumnezeu. De cântat nu mai cântăm, poezia o considerăm versificaţie ori moft (când ea e de fapt fibră constitutivă a vieţii). Apoi ne plângem că nu-L cunoaştem pe Domnul. Dar nu-i bai, ne consolăm în nesfârşite tomuri despre Dumnezeu...

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de catalin2

Cred ca are legatura cu ce spune Sf. Ignatie:
"Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca.

Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca "sanatoasa", va renega neaparat pe Hristos."

Foarte bine ai ales textul, mulţumesc Cătălin!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Raţiunea omului, despre aceasta vorbeam, este mereu piedica dintre el şi Dumnezeu.

Asta e o aiureala teologica.

Inima lui e toată numai iubire, de aceea şi gustă fericirea de a fi.

Asta este o alta aiureala, de asta data psihologica. Si, cand ma gandesc ca vine de la un psiholog, ma incearca ingrijorarea.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Asta e o aiureala teologica.
.....
Asta este o alta aiureala, de asta data psihologica. Si, cand ma gandesc ca vine de la un psiholog, ma incearca ingrijorarea.

Te înţeleg. Mai sincer ar fi, însă, dacă ai spune adevărul întreg: anume că nu îngrijorarea te încearcă, ci de-a dreptul frica. O frică adâncă, uriaşă, cât un munte de ape sau de foc, o frică năucitoare, de taie maţele din om, de îi ia respiraţia aşa încât nici măcar doctorul (Dragomir, de pildă) nu mai ştie ce să zică şi ce poate face.
Şi ce ar putea zice ori face doctorul în faţa unei frici care nu se tratează cu doftorii, cu savantlâcuri medicale ori cu alte leacuri ale lumii acesteia?
Căci frica pomenită vine de dincolo de legile firii, vine din presimţirea sufletului că Dumnezeu este aproape şi că tot aproape e şi moartea veşnică.

Dar lăsînd de o parte tema fricii, uite ce zice un autor de "aiureli" din bătrâni, Sfântul Isaac Sirul:

Poate socoteşti că acea cunoştinţă duhovnicească o primeşte cineva în cunoştinţa sufletească?
Dar nu e numai cu neputinţă să primească cineva acea cunoştinţă duhovnicească în cunoştinţa sufletească, ci nu o poate nici măcar simţi cineva cu simţirea, precum nu se pot învrednici de ea cei ce se străduiesc să se deprindă în cunoştinţa sufletească.
Astfel, dacă unii din ei voiesc să se apropie de acea cunoştinţă a Duhului, nu se pot apropia de ea câtuşi de puţin, până ce nu o părăsesc pe cea sufletească şi toată îndeletnicirea cu subţirimile ei şi cu meşteşugul ei foarte împletit (complicat) şi nu se vor întoarce la sufletul lor de prunci.
Pentru că multă piedică le vine lor din obişnuirea cu ea, până ce nu o vor înlătura puţin câte puţin.
Cunoştinţa duhovnicească este simplă şi nu străluceşte prin gânduri sufleteşti. Până nu se va elibera cugetarea de ideile cele multe şi nu va veni la simplitatea curăţiei, nu va putea simţi cunoştinţa Duhului. Treapta acestei cunoştinţe constă în a simţi desfătarea veacului acela. De aceea, dispreţuieşte multele idei!
.....
Dar acea cunoştinţă duhovnicească nu o poate primi cineva de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc."

(Sfântul Isaac Sirul - Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul XIX - Despre credinţă şi smerita cugetare)