Ce loc ocupa Hristos in inima ta?

[Ana-Maria N]

În prealabil postat de Marilena B

As vrea sa pot sa mai fiu cum am fost si mai ales sa pot sa mai merg la manastiri..dar trec printr-o perioada in care sincer incerc doar sa ma regasesc pe mine, ca Dumnezeu este sigur in inima mea, dar imi lipseste ravna si faptele ce te apropie de Dumnezeu.

Fericirea nu o cauta in alta parte decat inlautrul tau, acolo unde este El:) Regaseste comuniunea cu El. Simti neliniste?...'Veniti cei impovarati..caci Eu va voi odihni pe voi. Pacea mea v-o dau voua.' Iti lipseste ceva? Cere-i tot Lui...
Domnul si Maicuta Sa sa fie cu noi toti!

[cristiboss56]

In ziua de azi , oamenii cauta sa fie iubiti ( asta-i intereseaza ) si de aceea esueaza . Precum spunea odata un Sfant Parinte : "corect e sa te intereseze nu daca ei te iubesc , ci daca tu Il iubesti pe Hristos si pe oameni . Doar astfel este sufletul implinit ".
Zadarnicia e tot ce luam din egoism . Vesnicie este tot ce dai din iubire . Cea mai generoasa vesnicie este sa primesti cu IUBIRE , pentru a darui bucuria reciprocitatii aceluia ce ti se ofera cu IUBIRE .

[dobrin7m]

În prealabil postat de Marilena B

As vrea sa pot sa mai fiu cum am fost si mai ales sa pot sa mai merg la manastiri..dar trec printr-o perioada in care sincer incerc doar sa ma regasesc pe mine, ca Dumnezeu este sigur in inima mea, dar imi lipseste ravna si faptele ce te apropie de Dumnezeu.
Dumnezeu sa va tina aproape de El si sa va calauzeasca si mai ales sa primiti in marea Lui milostivire protectia divina.

Cum adica incerc sa ma regasesc pe mine? Abandoneaza cautarea asta si incearca sa il regasesti pe Dumnezeu. Asta trebuie sa faci. Atunci cand ai sa il regasesti pe Dumnezeu atunci vei deveni si tu ceea ce trebuie sa fii "dupa chipul si asemanarea Noastra".
Ravna si faptele zici ca lipsesc. Cum asa? ce te opreste sa te rogi? ce te opreste sa stai de vorba cu Dumnezeu? ce te opreste sa postesti? ce te opreste sa fii bun si milostiv? ce te opreste sa mergi la Biserica? ce te opreste sa mergi la duhovnic?
astea sunt faptele iar ravna tine de vointa. sa inteleg ca nu ai vointa?
atunci citeste in fiecare zi din Vietile sfintilor, din Sfintii parinti, din Scriptura si va veni si ravna si evlavia. Dar trebuie sa pui un inceput bun trairii crestine.
Doamne ajuta!

[MariS_]

Ce loc ocupa Hristos in inima mea? Pai, draga domnisoara Laura, ca Domnul Hristos sa poata ocupa un loc in inima mea mai intai ar trebui ca locul sa fie gol, ca nu poti sa primesti pe cineva intr-o camera ticsita. Hai sa vedem daca gasim o camera goala. Ia uitati aici e camera plina, e plina cu mandria mea, e grasa si voinica mandria mea, nu mai are mult si da in trufie. Dincoace e alta camaruta tot plina, da' e plina de stiinta mea. Da, e cam mica ea da' e ticsita. Asta de aici e camaruta cu pasiuni, iar astalalta e camera mare cu prostie. Pe asta n-o prea arat ca nu ma lasa mandria. Ei, vedeti dragii mei, unde pot eu sa primesc pe Domnul nostru cand toate camerele sufletului sunt pline ochi cu ale mele. Sa le dau afara? Asta imi sugerati? Da' voi ati facut asa? Da? Pai, hai sa v- ascult, sa dau afara macar dintr-o camera. Din care camera? A, din prima, adica mandria? Pai, cum sa dau eu mandria afara, ca nu se da dusa nici legata? Voi ati reusit? Da, bravo, da' uite ca io nu poci. Sa dau stiinta afara? Da, si p-asta ati reusit s-o scoateti? Bravo voua, da' io nici p-asta nu poci. A, cu pasiunile nici nu mai ma sfatuiti ca ati prins refrenul cu nu poci si atunci imi ziceti direct sa dau prostia afara, da? Ei, prostia as da-o eu, si inca cadou, da' nu mi-o primeste nima. Si mai stau eu asa si ma cuget (in camera mare, binenteles): da' daca dau prostia afara tot ramane mandria si oare Domnul nostru cel smerit o vrea sa stea impreuna cu mandria mea in suflet? Cred ca nu. Mai degraba ar sta cu prostia decat cu mandria. Asa ca la ce folos sa scot prostia daca raman cu mandria? Da, iaca tot ma bucur ca voi ati reusit.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Ana-Maria N]

În prealabil postat de MariS_

Ce loc ocupa Hristos in inima mea? Pai, draga domnisoara Laura, ca Domnul Hristos sa poata ocupa un loc in inima mea mai intai ar trebui ca locul sa fie gol, ca nu poti sa primesti pe cineva intr-o camera ticsita. Hai sa vedem daca gasim o camera goala. Ia uitati aici e camera plina, e plina cu mandria mea, e grasa si voinica mandria mea, nu mai are mult si da in trufie. Dincoace e alta camaruta tot plina, da' e plina de stiinta mea. Da, e cam mica ea da' e ticsita. Asta de aici e camaruta cu pasiuni, iar astalalta e camera mare cu prostie. Pe asta n-o prea arat ca nu ma lasa mandria. Ei, vedeti dragii mei, unde pot eu sa primesc pe Domnul nostru cand toate camerele sufletului sunt pline ochi cu ale mele. Sa le dau afara? Asta imi sugerati? Da' voi ati facut asa? Da? Pai, hai sa v- ascult, sa dau afara macar dintr-o camera. Din care camera? A, din prima, adica mandria? Pai, cum sa dau eu mandria afara, ca nu se da dusa nici legata? Voi ati reusit? Da, bravo, da' uite ca io nu poci. Sa dau stiinta afara? Da, si p-asta ati reusit s-o scoateti? Bravo voua, da' io nici p-asta nu poci. A, cu pasiunile nici nu mai ma sfatuiti ca ati prins refrenul cu nu poci si atunci imi ziceti direct sa dau prostia afara, da? Ei, prostia as da-o eu, si inca cadou, da' nu mi-o primeste nima. Si mai stau eu asa si ma cuget (in camera mare, binenteles): da' daca dau prostia afara tot ramane mandria si oare Domnul nostru cel smerit o vrea sa stea impreuna cu mandria mea in suflet? Cred ca nu. Mai degraba ar sta cu prostia decat cu mandria. Asa ca la ce folos sa scot prostia daca raman cu mandria? Da, iaca tot ma bucur ca voi ati reusit.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Sa ridice o mana cel ce a reusit! E lupta, draga frate! Lupta pana la capat!..dar nu o purtam singuri caci Domnul e cu noi!

12. Luaţi seama, fraţilor, să nu fie cumva, în vreunul din voi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel viu.
13. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în fiecare zi, până ce putem să zicem: astăzi! ca nimeni dintre voi să nu se învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului;
14. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El,
15. De vreme ce se zice: Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire.

"Rugaciunea lui Iisus face din inima fiecaruia o chilie monahala unde se afla "singur cu Singurul”, in tacere. " Olivier Clement"

„In orice gand sau fapta prin care sufletul aduce inchinare lui Dumnezeu, el se afla cu Dumnezeu” – spune Sfantul Macarie cel Mare.

Mintea, unita cu inima, accede la o forma innoita de intelegere, la o gandire plina de pace si de dragoste, purtata de rugaciune, caci de acum inainte aceasta nu se mai intrerupe in timpul gandirii. Practica invocarii Numelui lui Iisus nu are, contrar unor pareri, nimic antiintelectual: ea rastigneste si invie mintea. Inima eliberata fiind de inchipuiri ajunge sa produca in ea insasi tainice si sfinte ganduri, asa cum pe o mare linistita vezi pestii miscandu-se si delfinii dantuind.

Cautam omul, oamenii care sa ne dea „cuvinte de viata”, care sa ne trezeasca la ceea ce ne este cel mai apropiat si totusi atat de departe… Iata, Pelerinul a intalnit un astfel de om: „Am intrat in chilia lui, iar batranul mi-a spus: „Rugaciunea lui Iisus launtrica si neincetata este chemarea continua si neintrerupta a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima si cu mintea, avand simtamantul prezentei Sale, oriunde si oricand, chiar si in timpul somnului. Ea se exprima prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma. Cel care se obisnuieste cu aceasta chemare dobandeste o mare mangaiere si nevoia de a o rosti mereu. Dupa catva timp, nu mai poate trai fara aceasta rugaciune, care curge in el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatarilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odata cu inspiratia. „Miluieste-ma” sau „Miluieste-ma pe mine, pacatosul” o data cu expiratia. Aceasta se face odata cu lepadarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugaciunea neintrerupta.

La unii mari Parinti Duhovnicesti rugaciunea lui Iisus devine „spontana”, „neincetata”. Chemarea Numelui Sau se identifica cu bataile inimii. Ritmul insusi al vietii, respiratia, bataia inimii, este ceea ce se roaga in ei sau, mai curand, in perspectiva inceputului si sfarsitului, se recunoaste ca fiind rugaciune. Dar, indeosebi in zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerita lepadare de sine, intr-o incredere deplina, prin har. „Atunci cand Duhul Se salasluieste in cineva, acesta nu se mai poate opri din rugaciune, caci Duhul nu inceteaza de a Se ruga in el. Fie ca doarme sau este treaz, rugaciunea nu se mai desparte de sufletul sau. In timp ce doarme, mananca, bea, munceste, mireasma rugaciunii se raspandeste din sufletul sau. De acum inainte nu se mai roaga in anumite momente, ci mereu. Miscarile mintii curatite sunt glasuri tacute care canta, in taina, o cantare Celui nevazut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne marturiseste: „M-am invatat atat de bine cu rugaciunea inimii, incat o lucram neincetat, iar, in cele din urma, am simtit ca mergea de la sine, fara nici o lucrare din partea mea; rugaciunea izvora in mintea si in inima mea nu numai cand eram treaz, ci si cand dormeam, si nu s-a mai intrerupt nici o clipa”.

„Actului rugaciunii ii urmeaza starea de rugaciune. Iar starea de rugaciune este adevarata fire a omului, adevarata fire a fiintelor si a lucrurilor. Lumea este rugaciune, celebrare, asa cum o arata atat de admirabil Psalmii si Cartea lui Iov. Dar aceasta rugaciune tacuta are nevoie de gura omului pentru a rasuna. Este ceea ce anumiti Parinti greci numesc „contemplarea firii”: omul aduna ratiunile (logoi) lucrurilor, esentele lor spirituale, nu pentru a si le insusi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfa din partea creatiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvant, insufletite de Duhul vietii si al frumusetii tinzand catre Obarsia paterna, care le primeste, in distinctia lor. „Caci unirea, desfiintand separarea, nu dauneaza catusi de putin deosebirii” spune Sf. Maxim Marturisitorul”. – Toata aceasta relatare avandu-o din lucrarea „Rugaciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.

Rugaciunea lui Iisus trezeste in inima o dragoste fara margini.
„Ce este, oare, o inima iubitoare? Se intreaba Sfantul Isaac Sirul.
Si iata cum raspunde: „Este o inima care arde de dragoste pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate fapturile… Iata de ce un astfel de om se roaga neincetat… chiar si pentru dusmanii adevarului, si pentru cei care-i fac rau… se roaga chiar si pentru serpi, insufletit de mila nesfarsita care ia nastere in inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Si tot el: „Ce este cunoasterea? – Simtul vietii nemuritoare. Si ce este viata nemuritoare? – Sa simti totul in Dumnezeu. Caci dragostea vine din intalnire. Cunoasterea legata de Dumnezeu unifica toate dorintele. Iar pentru inima care o dobandeste, ea este numai dulceata revarsandu-se pe pamant. Caci nimic nu se poate asemui cu dulceata cunoasterii lui Dumnezeu”, Care a semanat ale Sale in toate cele ce sunt, incat prin ele, ca prin niste deschizaturi, sa Se arate mintii intr-o lumina a intelegerii, cucerind-o, luminand-o si atragand-o spre Sine, dupa cum aflam scris in Filocalia – Vol. 8, pag. 421.
acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la inceputul veacului XX : „Fara rugaciune, toate virtutile sunt ca niste copaci fara pamant; rugaciunea este pamantul care ingaduie tuturor virtutilor sa creasca… Ucenicul lui Iisus Hristos trebuie sa traiasca numai prin Hristos. Atunci cand il va iubi in asa masura pe Hristos, va iubi fara indoiala si toate fapturile lui Dumnezeu. Oamenii cred ca mai bine trebuie sa-i iubesti pe oameni si apoi pe Dumnezeu. Si eu am facut asa, dar nu ajuta la nimic. Dar cand, dimpotriva, am inceput sa–L iubesc pe Dumnezeu, in aceasta iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Si in aceasta iubire pentru Dumnezeu, vrasmasii mi-au devenit si ei prieteni, fapturi ale lui Dumnezeu” – Dupa cum aflam consemnat in aceeasi carte a lui Olivier Clement.

Simeon Noul Teolog care spunea ca trebuie sa-ti privesti toti semenii ca pe niste sfinti si sa te consideri drept singurul pacatos, „spunandu-ti ca in ziua judecatii toti vor fi mantuiti, numai tu vei fi osandit” – Ne spune tot Olivier Clement. Si atunci, Domnul i-a spus staretului Siluan: „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.

Daca, prin absurd, ar fi sa inceteze, la un moment dat, rugaciunea pe pamant, nevinovatia ar ramane fara ocrotire, pacatul fara iertare, virtutea fara putinta desavarsirii si lumea ar intra in intunericul stricaciunii si a mortii care ar duce la noaptea vesnica a iadului.

Nadejdea sporeste prin rugaciune: nadejdea Zilei din urma, neinserate, cand adierea Duhului va imprastia cenusa si va arata ca un „rug aprins” intru Hristos. Risipirea amagirii si zdrobirea mortii nu se vor savarsi fara mari incercari. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mantui.

Rugaciunea este o minune ce face minuni: Il coboara pe Dumnezeu si inalta sufletul catre El. Este o minune pe care o putem savarsi si de care ne putem impartasi zilnic, plecand genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului si inaltand mintea noastra spre Domnul. Urmeaza doar sa-i intelegem sensul si sa o cultivam spre si pentru desavarsirea noastra caci ea este semnul omenitatii si izbavirii noastre!...

Drd. Stelian Gombos

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueste-ma pe mine pacatoasa!

[delia31]

În prealabil postat de MariS_

Ce loc ocupa Hristos in inima mea? Pai, draga domnisoara Laura, ca Domnul Hristos sa poata ocupa un loc in inima mea mai intai ar trebui ca locul sa fie gol, ca nu poti sa primesti pe cineva intr-o camera ticsita. Hai sa vedem daca gasim o camera goala. Ia uitati aici e camera plina, e plina cu mandria mea, e grasa si voinica mandria mea, nu mai are mult si da in trufie. Dincoace e alta camaruta tot plina, da' e plina de stiinta mea. Da, e cam mica ea da' e ticsita. Asta de aici e camaruta cu pasiuni, iar astalalta e camera mare cu prostie. Pe asta n-o prea arat ca nu ma lasa mandria. Ei, vedeti dragii mei, unde pot eu sa primesc pe Domnul nostru cand toate camerele sufletului sunt pline ochi cu ale mele. Sa le dau afara? Asta imi sugerati? Da' voi ati facut asa? Da? Pai, hai sa v- ascult, sa dau afara macar dintr-o camera. Din care camera? A, din prima, adica mandria? Pai, cum sa dau eu mandria afara, ca nu se da dusa nici legata? Voi ati reusit? Da, bravo, da' uite ca io nu poci. Sa dau stiinta afara? Da, si p-asta ati reusit s-o scoateti? Bravo voua, da' io nici p-asta nu poci. A, cu pasiunile nici nu mai ma sfatuiti ca ati prins refrenul cu nu poci si atunci imi ziceti direct sa dau prostia afara, da? Ei, prostia as da-o eu, si inca cadou, da' nu mi-o primeste nima. Si mai stau eu asa si ma cuget (in camera mare, binenteles): da' daca dau prostia afara tot ramane mandria si oare Domnul nostru cel smerit o vrea sa stea impreuna cu mandria mea in suflet? Cred ca nu. Mai degraba ar sta cu prostia decat cu mandria. Asa ca la ce folos sa scot prostia daca raman cu mandria? Da, iaca tot ma bucur ca voi ati reusit.
Har, smerenie si jertfa de sine.

MariS, mi-era dor de postarile tale, totdeauna vibrante si rascolitoare, de zgandarit autosuficienta ipocrita. Mi-a vibrat ceva in minte ca indicatorul de la seismograf la ideea ta: ce loc sa aiba Hristos in inima mea cand e ticsit pana la refuz de ego-ul meu narcisist care nu se da nicicum mai incolo sa incapa si Hristos?

Cuvintele tale au rezonat in mintea mea ca un deja-vu obsedant.... de cate ori mi le-am zis si eu, de cate ori am vrut si eu sa-mi reamenajez camarile launtrice ticsite pana la refuz de haos, de cate ori am esuat lamentabil in neputinta...

Mi-ai „zgandarit” in minte franturi de versuri auzite candva si am inceput sa rascolesc prin arhiva computerului. Am dat de ele si ti le zic si tie. Sunt
dintr-un superb si lung poem neptic (neptic=referitor la pustnici) scris de Razvan Codrescu. Seamana intrucatva si cu Blaga:
„O, vreau sa joc cum niciodata n-am jucat
Sa nu se simta Dumnezeu in mine
Un rob in temnita incatusat”


Scriu doar cateva stihuri din poemul neptic al lui Codrescu - Nimic si nimeni canta in pustie
.....
Şi strig ca nimeni: „Scapă-mă de tot
şi umple ochi acest pustiu din mine,
şi dă-mi atîta har încît să pot
s-apun părtaş luminii Tale line.
Să nu mai am de Tine-n mine loc
şi să mă uit pe limba Ta divină,
ca altceva să nu mai fiu deloc
şi vrejul veşniciei să mă ţină.
Aşa mă rog
şi doar pe jumătate pricep eu însumi cîte-n taină-Ţi cer…….

(ps toate cele 20 de poeme neptice din colectie sunt absolut geniale in profunzimea lor)


Si pt. ca postarile tale intotdeauna imi inspira sau amintesc cate ceva, mi-am mai amintit si o poveste tot pe tema asta. O postez pe topicul “Poveste de noapte buna” ca e mai potrivita acolo printre povesti. http://www.crestinortodox.ro/forum/s...417#post388417

răscolitoare poezie, delia.

[delia31]

În prealabil postat de N.Priceputu

răscolitoare poezie, delia.

Imi pare bine ca te-a rascolit si pe tine. Toate poemele neptice sunt drame launtrice rascolitoare, inspirate toate din scurtele si concentratele apoftegme din Pateric, zgarcite in detalii dar magistral “decomprimate” de Codrescu ca sa intuim si noi macar in ghicitura, drama si frumusetea vietuirii in pustie.
Un strop din ambianta de rugaciune si disputa dintre pustnic, demon si Dumnezeu, rascolitoare dialoguri in acelasi triunghi de personaje (greu de sesizat altfel decat in afara experientei proprii).

Iti mai trimit ceva de rascolit si rasturnat tarabele negustoresti din suflet - un dialog launtric al lui Agapie pustnicul cu duhurile subtile si insidioase din el care nu se dau nicicum batute in fata pustnicului nici dupa zeci de ani de dezlumire.

„Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de- atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.
…
Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina
….

„Agapie!“ – mă strigă Moartea, buna,
dar n-am putere-afară să mă trag,
şi demonul amiezii văgăuna
mi-o străjuie, cu chipul meu, din prag…
…

Şi vocea mea – ce vuiet de furtună!
Ciulesc urechea, să mă-ncînt de ea…
E rupt din mine tot ce va să-mi spună,
dar meşteşugul este-al lui sadea…
….
Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc
la vorba lui, şi plin mă simt de mine…
Mi-e lesne trupul slab să-l priponesc,
dar mintea mea colindă mult şi bine…
….

„O, mare-ai fost, Agapie, şi eşti!
Te-a supt de vlagă Veşnicul Cîrpaci,
dar porţi în tine vise-mpărăteşti
ce-aşteaptă ca pe-un ghem să le desfaci.

Te-a umilit, dar liber ţi-este gîndul,
şi-ţi poţi croi un rai al tău, de vrei!
Iar cînd să mori va fi să-ţi vină rîndul,
te ung în fruntea îngerilor mei.

Tînjeşti vecíi? Dar veşnic este totul!
Te naşti să mori, dar mori spre-a veşnici.
Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,
iar cine minte – tu de unde ştii?!“.

N-am îndrăznit să răspund la întrebarea topicului, pentru că aş fi vrut să pot răspunde: primul loc; dar aş minţi, pentru că faptele mele nu o confirmă.
Însă astfel de versuri aprind duhul şi, cum bine ai spus, dărâmă tarabele negustoreşti, măcar pentru scurt timp, făcându-I loc lui Hristos în inimă.