Iubirea gresit inteleasa

[Traditie1]

Din părerile multora care se exprimă în diverse ocazii (pe forum și nu numai) transpare o imagine despre creștinism și despre dragostea creștină deformată.


Scriptura ne spune că cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu din toate puterile noastre iar următoarea, la fel de importantă, iubirea aproapelui ca pe noi înșine. Mulți înțeleg eronat aceasta ca pe o directivă de a ne stimula sentimentele de afecțiune față de Dumnezeu și semeni.


În general, orice este preluat din lectură, din discuții sau altă sursă exterioară nu devine o valoare pentru noi dacă nu înțelegem sensul lui existențial, scopul său. A perora despre iubire fără a înțelege ce este ea, ce iubire ni se cere și de ce, a repeta mecanic niște lozinci este o eșuare la suprafață, la aparențe, o ratare a scopului vieții duhovnicești care este Cunoașterea directă.


E drept că omul nu poate trece direct la cunoașterea adevărată, are nevoie de o introducere prin intermediul aparențelor, al umbrelor lucrurilor (așa cum VT era o umbră a NT ce avea să vină) și asta sunt învățăturile exterioare, luate din Scriptură sau din alte părți: ele nu reprezintă adevărata cunoaștere ci doar un pretext menit să ne dea o idee și să ne sădească setea de a pătrunde în esența lucrurilor. Cine se oprește la ele rămâne la literă, care este moartă, nu ajunge la Duh, la cunoașterea vie. Este o diferență radicală între a crede pe baza Scripturii (teoretic) și a crede pe baza cunoașterii mistice (practic).


Trebuie spus că nu putem avea o minte întreagă, nu putem judeca obiectiv lucrurile atât timp cât ne mai leagă ceva de lumea de acum, pentru că orice astfel de legătură este pătimașă și un om pătimaș nu vede drept lucrurile, el își justifică patimile prin ideile și vorbele sale.


Ceea ce citim pe forum, moda asta cu iubirea în sus și iubirea în jos, este rezultatul unui amestec de patimi și confuzie. Oamenii pătimași, care nu vor să se lepede de lume și de ei înșiși, iau iubirea drept scuză, susțin că ea e scopul creștinismului și nu înfrânarea, smerenia, rugăciunea neîncetată și celelalte lucruri grele. Și neavând o viață de luptă cu patimile și de curățire a minții prin trezvie, ei nu ajung să înțeleagă nivelul superficial și fals al credinței lor, sunt mulțumiți cu ce li se pare că au descoperit și rătăcesc și pe alții mai slabi. Ba chiar, și cei mai mulți preoți, neducând o viață de despătimire ei înșiși și neînvățându-și credincioșii că trebuie să se lepede de lume de frică să nu-i piardă ca enoriași, răspândesc și ei aceeași imagine deformată despre un creștinism sentimental, prin predicile într-un limbaj de lemn devenit deja obișnuit.


Și uite așa se transformă creștinismul într-o telenovelă plină de fraze sforăitoare despre iubire, fiecare întrecându-se cu ceilalți și lăsând să pară că el însuși dă pe afară de cât de mult din acest sentiment are în el.




Ca urmare, găsesc indicat să fac următoarele precizări:

• Poruncile evanghelice nu sunt un scop ci un mijloc. Scopul e unirea cu Dumnezeu, cunoașterea Lui directă, nu teoretică, prin Duhul Sfânt.

• Porunca de a iubi pe Dumnezeu nu ne cere să ne stimulăm sentimentele față de El ci să-L slujim prin renunțarea la orice altceva, e o chemare la o dedicare totală: Iubește-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul și toate puterile tale. Este vorba deci de fapte, nu de sentimente.

• Porunca de a iubi pe aproapele ca pe noi înșine este o chemare la smerenie, la a nu ne considera superiori celorlalți, la a nu răni pe alții.

• Porunca de a nu judeca nu înseamnă a nu emite critici ci a nu disprețui. Criticile, dacă sunt corecte, sunt binevenite: Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5). Ideea că orice fel de critică reprezintă un păcat e o mostră de cât de extremă poate ajunge gândirea prin șabloane și rătăcirea.

• Creștinismul adevărat este ascetic. Ortodoxia este moarte față de lume și față de tine însuți. Numai prin aceasta se poate ajunge la dobândirea Duhului Sfânt și la cunoașterea adevărată. Biserica s-a îndepărtat de la această realitate a primelor generații, s-a ajuns astăzi să fie considerat normal ca să trăiască creștinii asemenea păgânilor, adică pentru câștigurile și desfătările lumești trecătoare.

În concluzie, este cazul să înțelegem că nu poate apărea iubirea față de Dumnezeu și față de semeni doar din gânduri pozitive și vorbe răsunătoare ci din fapte, din omorârea omului nostru lumesc ceas de ceas și clipă de clipă și că iubirea trebuie să se nască din cunoaștere, nu invers. Iubirea ca idee este o filozofie ce pare înaltă dar totodată o piedică în calea ajungerii la cunoașterea adevărată. Deci pașii sunt aceștia: lepădarea de lume și de sine --> dobândirea cunoștinței --> iubirea născută spontan. Se vede din aceasta că iubirea nu este o poruncă, ci o stare la care vom ajunge dacă trăim corect. Cele două porunci de iubire a Domnului și a aproapelui sunt altceva, așa cum am arătat mai sus.

[claudiu-marius]

În prealabil postat de Traditie1

Din părerile multora care se exprimă în diverse ocazii (pe forum și nu numai) transpare o imagine despre creștinism și despre dragostea creștină deformată.


Scriptura ne spune că cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu din toate puterile noastre iar următoarea, la fel de importantă, iubirea aproapelui ca pe noi înșine. Mulți înțeleg eronat aceasta ca pe o directivă de a ne stimula sentimentele de afecțiune față de Dumnezeu și semeni.


În general, orice este preluat din lectură, din discuții sau altă sursă exterioară nu devine o valoare pentru noi dacă nu înțelegem sensul lui existențial, scopul său. A perora despre iubire fără a înțelege ce este ea, ce iubire ni se cere și de ce, a repeta mecanic niște lozinci este o eșuare la suprafață, la aparențe, o ratare a scopului vieții duhovnicești care este Cunoașterea directă.


E drept că omul nu poate trece direct la cunoașterea adevărată, are nevoie de o introducere prin intermediul aparențelor, al umbrelor lucrurilor (așa cum VT era o umbră a NT ce avea să vină) și asta sunt învățăturile exterioare, luate din Scriptură sau din alte părți: ele nu reprezintă adevărata cunoaștere ci doar un pretext menit să ne dea o idee și să ne sădească setea de a pătrunde în esența lucrurilor. Cine se oprește la ele rămâne la literă, care este moartă, nu ajunge la Duh, la cunoașterea vie. Este o diferență radicală între a crede pe baza Scripturii (teoretic) și a crede pe baza cunoașterii mistice (practic).


Trebuie spus că nu putem avea o minte întreagă, nu putem judeca obiectiv lucrurile atât timp cât ne mai leagă ceva de lumea de acum, pentru că orice astfel de legătură este pătimașă și un om pătimaș nu vede drept lucrurile, el își justifică patimile prin ideile și vorbele sale.


Ceea ce citim pe forum, moda asta cu iubirea în sus și iubirea în jos, este rezultatul unui amestec de patimi și confuzie. Oamenii pătimași, care nu vor să se lepede de lume și de ei înșiși, iau iubirea drept scuză, susțin că ea e scopul creștinismului și nu înfrânarea, smerenia, rugăciunea neîncetată și celelalte lucruri grele. Și neavând o viață de luptă cu patimile și de curățire a minții prin trezvie, ei nu ajung să înțeleagă nivelul superficial și fals al credinței lor, sunt mulțumiți cu ce li se pare că au descoperit și rătăcesc și pe alții mai slabi. Ba chiar, și cei mai mulți preoți, neducând o viață de despătimire ei înșiși și neînvățându-și credincioșii că trebuie să se lepede de lume de frică să nu-i piardă ca enoriași, răspândesc și ei aceeași imagine deformată despre un creștinism sentimental, prin predicile într-un limbaj de lemn devenit deja obișnuit.


Și uite așa se transformă creștinismul într-o telenovelă plină de fraze sforăitoare despre iubire, fiecare întrecându-se cu ceilalți și lăsând să pară că el însuși dă pe afară de cât de mult din acest sentiment are în el.




Ca urmare, găsesc indicat să fac următoarele precizări:

• Poruncile evanghelice nu sunt un scop ci un mijloc. Scopul e unirea cu Dumnezeu, cunoașterea Lui directă, nu teoretică, prin Duhul Sfânt.

• Porunca de a iubi pe Dumnezeu nu ne cere să ne stimulăm sentimentele față de El ci să-L slujim prin renunțarea la orice altceva, e o chemare la o dedicare totală: Iubește-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul și toate puterile tale. Este vorba deci de fapte, nu de sentimente.

• Porunca de a iubi pe aproapele ca pe noi înșine este o chemare la smerenie, la a nu ne considera superiori celorlalți, la a nu răni pe alții.

• Porunca de a nu judeca nu înseamnă a nu emite critici ci a nu disprețui. Criticile, dacă sunt corecte, sunt binevenite: Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5). Ideea că orice fel de critică reprezintă un păcat e o mostră de cât de extremă poate ajunge gândirea prin șabloane și rătăcirea.

• Creștinismul adevărat este ascetic. Ortodoxia este moarte față de lume și față de tine însuți. Numai prin aceasta se poate ajunge la dobândirea Duhului Sfânt și la cunoașterea adevărată. Biserica s-a îndepărtat de la această realitate a primelor generații, s-a ajuns astăzi să fie considerat normal ca să trăiască creștinii asemenea păgânilor, adică pentru câștigurile și desfătările lumești trecătoare.

În concluzie, este cazul să înțelegem că nu poate apărea iubirea față de Dumnezeu și față de semeni doar din gânduri pozitive și vorbe răsunătoare ci din fapte, din omorârea omului nostru lumesc ceas de ceas și clipă de clipă și că iubirea trebuie să se nască din cunoaștere, nu invers. Iubirea ca idee este o filozofie ce pare înaltă dar totodată o piedică în calea ajungerii la cunoașterea adevărată. Deci pașii sunt aceștia: lepădarea de lume și de sine --> dobândirea cunoștinței --> iubirea născută spontan. Se vede din aceasta că iubirea nu este o poruncă, ci o stare la care vom ajunge dacă trăim corect. Cele două porunci de iubire a Domnului și a aproapelui sunt altceva, așa cum am arătat mai sus.

Mai frate nu cere oamenilor ceea ce tu nu poti face !De unde si pana unde ai scos tu ideea din Scriptura ca iubirea e un amestec de patimi si unde se cere in scriptura lepadare de lume .Am mai zis si o repet viata in lume e una normala echilibrata nu ascetica.De unde magaria asta ca iubirea nu implica sentiment ?Sentimentul si iubirea se intrepatundcine nu simte nu iubete cine nu simte nu are suflet cine nu are suflet nu iubeste.Crestinismul adevarat este unul echilibrat.Asceza este a celor ce se leapada de lume.

[claudiu-marius]

http://tainacasatoriei.wordpress.com...a-in-casnicie/

despre sentimente

[VEGIRO]

traditie sincer cati ani ai?esti baiat sau fata ?si dupa ce ai descris tu ca sa fim agreati de Dumnezeu trebuie doar fapte bune?

[Andrei_so]

În prealabil postat de Traditie1

Porunca de a nu judeca nu înseamnă a nu emite critici ci a nu disprețui. Criticile, dacă sunt corecte, sunt binevenite: Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5). Ideea că orice fel de critică reprezintă un păcat e o mostră de cât de extremă poate ajunge gândirea prin șabloane și rătăcirea.

Iarta-ma ca intervin dar am alta parere aici. Citatul se refera la faptele spre care esti impins tu; ispite etc - pe acestea sa le osandesti (adica sa le indepartezi, sa-ti spui in sinea ta asta e lucru rau) sa nu cazi TU in ele, nicidecum nu pomeneste sa te uiti la aproapele tau si sa judeci tu faptele lui sau sa-l critici pe el. Chiar daca criticile sunt corecte, fie ca sunt pozitive sau negative... pur si simplu nu osandesti (adica nu judeci, nu critici) pe nimeni oricum ar fi acea persoana buna sau rea.
Daca te referi la o profesie atunci e cu totul altceva...

[Traditie1]

În prealabil postat de claudiu-marius

Mai frate nu cere oamenilor ceea ce tu nu poti face !De unde si pana unde ai scos tu ideea din Scriptura ca iubirea e un amestec de patimi si unde se cere in scriptura lepadare de lume .Am mai zis si o repet viata in lume e una normala echilibrata nu ascetica.De unde magaria asta ca iubirea nu implica sentiment ?Sentimentul si iubirea se intrepatundcine nu simte nu iubete cine nu simte nu are suflet cine nu are suflet nu iubeste.Crestinismul adevarat este unul echilibrat.Asceza este a celor ce se leapada de lume.

Mă referam la iubirea de care se face paradă pe forum și în alte medii de discuții. Cum am zis, există iubire adevărată dar ea izvorăște din cunoaștere, nu din cultivarea sentimentelor.


Iată pasaje din Scriptură unde se poruncește lepădarea de lume:

Matei 10
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.

Marcu 8
Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?


Luca 17
Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.

Luca 18
Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie.
Şi El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru împărăţia lui Dumnezeu,
Şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţă veşnică.



1 Corinteni 9
Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă.


I ioan 2
Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el;
Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.



E logic că poruncile sunt aceleași pentru toți oamenii și că tuturor li se cere această lepădare. Dar lepădarea de lume nu înseamnă retragerea din așezări, monahismul, ci să trăim ca și cum nu am avea nimic, să fim oricând gata să lăsăm toate, să ne înfrânăm toate simțurile, gândurile, mișcările, vorbele, să ducem viață contemplativă, întoarsă spre interior. Numai prin viața contemplativă, isihastă sau de rugăciune continuă sufletul se limpezește, patimile sunt scoase și omul ajunge la cunoașterea harică. Viața ascetică nu e ceva dezechilibrat ci singura modalitate de unire cu Dumnezeu. Viața întoarsă spre cele lumești este pierdere de timp și de suflet, pentru că aduce uitarea și nerodirea duhovnicească. Duhul Sfânt poate fi dobândit numai prin cele spuse mai sus, el nu poate lucra asupra cuiva care nu e întors din toate puterile spre Dumnezeu. Deci nu orice asceză e bună ci cea care decurge din căutarea lui Dumnezeu, care este o renunțare la ce nu e Dumnezeu. Alte tipuri de asceză sunt și ele rele ca și celelalte fapte rele, fiindcă ne despart de El.

.....................


Sentimentele sunt fenomene de suprafață, trecătoare și înșelătoare. Noi trebuie să urmărim schimbarea profundă a ființei noastre, nu obținerea unor senzații de moment. Și nu putem ajunge să avem dragoste de Dumnezeu sau de oameni prin cultivarea acestor senzații superficiale ci, repet, prin cunoaștere, prin cunoașterea care vine de la Dumnezeu în urma vieții de înfrânare. Dacă vom cultiva sentimentele nu vom ajunge la o schimbare reală a ființei noastre ci vom avea unele trăiri euforice amăgitoare crezând că am atins nu-știu-ce nivel de iubire și cam atât.


Omul care nu a ajuns la cunoașterea de sine însuși prin contemplație nu poate face diferența între realitate și aparențe, la el totul se petrece în scoarța cerebrală, teoretic. El crede că iubirea poate fi cultivată printr-un fel de șuvoi de gânduri în favoarea ei, ceea ce este fals. Structura omului este de așa natură că simțirile bune ale inimii nu se pot naște din gânduri ci doar din cunoaștere. Gândurile, rele sau "bune", sunt ceva de care trebuie să scăpăm. Autosugestia nu este calea spre dobândirea vreunei virtuți. Ce spuneau Părinții despre gândul la moarte și alte gânduri bune erau lucrări ale harului, nu ale lor. Nimic bun nu vine din cultivarea propriilor gânduri.


Și cum am zis în mesajul anterior, tot ce e teoretic în domeniul duhovnicesc e de mică importanță, nu constituie adevărata cunoaștere. A încerca să aplici ceva fiindcă așa ai citit sau așa ți se pare bun nu va duce la sporirea duhovnicească. Numai contactul direct cu realitățile nevăzute, pe cale mistică, produce progresul în virtuți iar pentru asta e necesară o dezbrăcare a minții de concepte, chiar și de cele părute bune și începerea zidirii de la zero pe baza cunoașterii harice. Ideile noastre preconcepute despre Dumnezeu, virtuți etc devin la un moment dat un obstacol în calea cunoașterii față-către-față, directe.


Există deci o aparență a lucrurilor, la care se blochează de obicei oamenii pentru că noi trăim într-o lume care este o construcție a minții noastre și la început nu avem discernământul să facem diferența între realitate și aparență fiindcă nu suntem preocupați să mergem la esența lucrurilor, să depășim toate prejudecățile și să reevaluăm totul.


Ceea ce vedem în general, această vorbărie nesfârșită despre iubire, este produsul acestei percepții instinctive mincinoase de care suferă omul în mod natural. Poate că dacă și-ar verifica ideile de 10 ori și nu ar mai gândi și vorbi spontan ar ajunge la un simț mai corect al realității, dar calea cea mai bună rămâne isihasmul, întoarcerea permanentă spre Dumnezeu (care se realizează prin rămânerea în sine) care ne putem găsi pe noi înșine și adevărul despre tot ce e în lume.

În prealabil postat de Traditie1

Porunca de a nu judeca nu înseamnă a nu emite critici ci a nu disprețui. Criticile, dacă sunt corecte, sunt binevenite: Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5). Ideea că orice fel de critică reprezintă un păcat e o mostră de cât de extremă poate ajunge gândirea prin șabloane și rătăcirea.

Eu cred ca Traditie a interpretrat corect cele scrise in Efeseni 5:11.O sa citez o scurta explicatie in acest sens pe care imi intemeiez pozitia:

,,Credincioşii nu trebuie să ia deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului. Interdicţia se referă nu numai la participarea nemijlocită, ci şi la atitudinea prin care am putea indica faptul că le încuviinţăm. Aceste fapte ale întunericului sunt neroditoare atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. Tocmai această trăsătură de totală nerodnicie l-a îndemnat pe Pavel odată să-i întrebe pe creştinii romani: "Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea." (Romani 6:21).

Apoi ele mai sunt şi fapte ale întunericului: ele aparţin lumii umbrelor şi încăperilor obscure, obloanelor trase, uşilor zăvorâte, cuiburilor unde se pun la cale tot felul de fapte secrete. Ele reflectă preferinţa naturală a omului pentru întuneric şi atitudinea sa refractară faţă de lumină, atunci când faptele sale sunt rele: ,,Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele." (Ioan 3:19).

Credinciosul este chemat nu doar să se abţină de la faptele neroditoare ale întunericului, ci în mod pozitiv este chemat să le dea în vileag (să le demaşte, să le dezaprobe, să li se împotrivească).El face asta în două modalităţi: mai întâi, trăind o viaţă de sfinţenie şi în al doilea rând prin cuvinte de îndreptare, rostite la îndemnul Duhului Sfânt."

Ar trebui sa mai tinem cont de mesajul eschatologic,de sfarsit de lume, cu care Mantuitorul si-a inceput lucrarea : ,,De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor."(Matei 4:17) precum si ,,Şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie."(Marcu 1:15)

Dintr-o analiza a intregului context reiese faptul ca mesajul Apostolului Pavel, cu trimitere la atitudinea Mantuitorului fata de aspectele generate de intuneric, nu cunostea decat metoda dezaprobarii si impotrivirii fatise.Cel putin asa inteleg eu acest aspect.O zi buna la toata lumea.Cel de Sus sa fie alaturi de noi toti.

[Fani71]

În prealabil postat de Traditie1

[*]Porunca de a iubi pe aproapele ca pe noi înșine este o chemare la smerenie, la a nu ne considera superiori celorlalți, la a nu răni pe alții.

Frumoasa posarea ta, insa, totusi, ceva ma nemultumeste aici:
Definesti iubirea de aproapele numai in termeni negativi - cum s-ar spune , a ne iubi aproapele este tot una cu a-l lasa in pace.

Iubirea de semeni decurge de fapt direct din iubirea de Dumnezeu, sau face corp comun cu ea. Asta se vede si din pilda bunului samaritean, si din pilda judecatii, unde se vorbeste despre dragostea practica de aproapele si Hristos spune ca 'de fiecare data cand ati facut acestea celui mai mic dintre fratii mei, pentru Mine ati facut-o'.
In aproapele ar trebui sa invatam sa iubim chipul lui Dumnezeu, si deci, pe Dumnezeu insusi.
Iubirea de Dumnezeu si de aproapele nu sunt doua porunci, ci una singura.

[Traditie1]

În prealabil postat de Fani71

Frumoasa posarea ta, insa, totusi, ceva ma nemultumeste aici:
Definesti iubirea de aproapele numai in termeni negativi - cum s-ar spune , a ne iubi aproapele este tot una cu a-l lasa in pace.

Iubirea de semeni decurge de fapt direct din iubirea de Dumnezeu, sau face corp comun cu ea. Asta se vede si din pilda bunului samaritean, si din pilda judecatii, unde se vorbeste despre dragostea practica de aproapele si Hristos spune ca 'de fiecare data cand ati facut acestea celui mai mic dintre fratii mei, pentru Mine ati facut-o'.
In aproapele ar trebui sa invatam sa iubim chipul lui Dumnezeu, si deci, pe Dumnezeu insusi.
Iubirea de Dumnezeu si de aproapele nu sunt doua porunci, ci una singura.

Prin iubire în Scriptură se înțeleg mai multe lucruri, inclusiv comportamentul frățesc.

Dar cele două porunci nu sunt una ci sunt diferite, așa cum spunea un părinte (parcă arhimandritul Sofronie, dar nu sunt sigur): nu ni se cere să-L iubim pe Dumnezeu ca pe noi înșine nici pe aproapele din toate puterile. De aici se vede că prin iubire aici se înțelege de fapt altceva, anume slujirea: pe Dumnezeu trebuie să-L slujim printr-o dedicare totală iar pe aproapele printr-un comportament identic cu cel pe care îl așteptăm noi de la ceilalți oameni: Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea (Luca 6).

[mihele_m]

În prealabil postat de Traditie1

Din părerile multora care se exprimă în diverse ocazii (pe forum și nu numai) transpare o imagine despre creștinism și despre dragostea creștină deformată.


Scriptura ne spune că cea mai mare poruncă este iubirea lui Dumnezeu din toate puterile noastre iar următoarea, la fel de importantă, iubirea aproapelui ca pe noi înșine. Mulți înțeleg eronat aceasta ca pe o directivă de a ne stimula sentimentele de afecțiune față de Dumnezeu și semeni.


În general, orice este preluat din lectură, din discuții sau altă sursă exterioară nu devine o valoare pentru noi dacă nu înțelegem sensul lui existențial, scopul său. A perora despre iubire fără a înțelege ce este ea, ce iubire ni se cere și de ce, a repeta mecanic niște lozinci este o eșuare la suprafață, la aparențe, o ratare a scopului vieții duhovnicești care este Cunoașterea directă.


E drept că omul nu poate trece direct la cunoașterea adevărată, are nevoie de o introducere prin intermediul aparențelor, al umbrelor lucrurilor (așa cum VT era o umbră a NT ce avea să vină) și asta sunt învățăturile exterioare, luate din Scriptură sau din alte părți: ele nu reprezintă adevărata cunoaștere ci doar un pretext menit să ne dea o idee și să ne sădească setea de a pătrunde în esența lucrurilor. Cine se oprește la ele rămâne la literă, care este moartă, nu ajunge la Duh, la cunoașterea vie. Este o diferență radicală între a crede pe baza Scripturii (teoretic) și a crede pe baza cunoașterii mistice (practic).


Trebuie spus că nu putem avea o minte întreagă, nu putem judeca obiectiv lucrurile atât timp cât ne mai leagă ceva de lumea de acum, pentru că orice astfel de legătură este pătimașă și un om pătimaș nu vede drept lucrurile, el își justifică patimile prin ideile și vorbele sale.


Ceea ce citim pe forum, moda asta cu iubirea în sus și iubirea în jos, este rezultatul unui amestec de patimi și confuzie. Oamenii pătimași, care nu vor să se lepede de lume și de ei înșiși, iau iubirea drept scuză, susțin că ea e scopul creștinismului și nu înfrânarea, smerenia, rugăciunea neîncetată și celelalte lucruri grele. Și neavând o viață de luptă cu patimile și de curățire a minții prin trezvie, ei nu ajung să înțeleagă nivelul superficial și fals al credinței lor, sunt mulțumiți cu ce li se pare că au descoperit și rătăcesc și pe alții mai slabi. Ba chiar, și cei mai mulți preoți, neducând o viață de despătimire ei înșiși și neînvățându-și credincioșii că trebuie să se lepede de lume de frică să nu-i piardă ca enoriași, răspândesc și ei aceeași imagine deformată despre un creștinism sentimental, prin predicile într-un limbaj de lemn devenit deja obișnuit.


Și uite așa se transformă creștinismul într-o telenovelă plină de fraze sforăitoare despre iubire, fiecare întrecându-se cu ceilalți și lăsând să pară că el însuși dă pe afară de cât de mult din acest sentiment are în el.




Ca urmare, găsesc indicat să fac următoarele precizări:

• Poruncile evanghelice nu sunt un scop ci un mijloc. Scopul e unirea cu Dumnezeu, cunoașterea Lui directă, nu teoretică, prin Duhul Sfânt.

• Porunca de a iubi pe Dumnezeu nu ne cere să ne stimulăm sentimentele față de El ci să-L slujim prin renunțarea la orice altceva, e o chemare la o dedicare totală: Iubește-L pe Domnul din toată inima, tot cugetul și toate puterile tale. Este vorba deci de fapte, nu de sentimente.

• Porunca de a iubi pe aproapele ca pe noi înșine este o chemare la smerenie, la a nu ne considera superiori celorlalți, la a nu răni pe alții.

• Porunca de a nu judeca nu înseamnă a nu emite critici ci a nu disprețui. Criticile, dacă sunt corecte, sunt binevenite: Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5). Ideea că orice fel de critică reprezintă un păcat e o mostră de cât de extremă poate ajunge gândirea prin șabloane și rătăcirea.

• Creștinismul adevărat este ascetic. Ortodoxia este moarte față de lume și față de tine însuți. Numai prin aceasta se poate ajunge la dobândirea Duhului Sfânt și la cunoașterea adevărată. Biserica s-a îndepărtat de la această realitate a primelor generații, s-a ajuns astăzi să fie considerat normal ca să trăiască creștinii asemenea păgânilor, adică pentru câștigurile și desfătările lumești trecătoare.

În concluzie, este cazul să înțelegem că nu poate apărea iubirea față de Dumnezeu și față de semeni doar din gânduri pozitive și vorbe răsunătoare ci din fapte, din omorârea omului nostru lumesc ceas de ceas și clipă de clipă și că iubirea trebuie să se nască din cunoaștere, nu invers. Iubirea ca idee este o filozofie ce pare înaltă dar totodată o piedică în calea ajungerii la cunoașterea adevărată. Deci pașii sunt aceștia: lepădarea de lume și de sine --> dobândirea cunoștinței --> iubirea născută spontan. Se vede din aceasta că iubirea nu este o poruncă, ci o stare la care vom ajunge dacă trăim corect. Cele două porunci de iubire a Domnului și a aproapelui sunt altceva, așa cum am arătat mai sus.

Ca sa-l iubim pe Dumnezeu trebuie asa cum se arata sa o faci practic si nu teoretic .