Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Generalitati > Generalitati
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 10.10.2008, 11:04:48
preot_gabriel preot_gabriel is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 15.08.2008
Mesaje: 4
Post Carti ortodoxe

Buna ziua,

Pentru cine este interesat va las aici o pagina de internet cu carti gratuite din religia ortodoxa: http://www.cartiaz.ro/index.php?option=cat&id=19&pag=1

Doamne Ajuta!
Reply With Quote
  #2  
Vechi 10.10.2008, 11:14:56
Florin-Ionut's Avatar
Florin-Ionut Florin-Ionut is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 17.07.2008
Locație: Timișoara
Religia: Ortodox
Mesaje: 5.399
Implicit

Aici sunt si altele: http://www.arhiva-ortodoxa.info/auto...ir=4.document/ .

Exista in arhiva de mai sus Noul Testament in format audio, dar sectiunea respectiva din sait va fi accesibila de luni incolo din cate vad.

Ma intereseaza sa gasesc Vechiul Testament ortodox in format audio, daca stie cineva de unde se poate downloada. Daca il are cineva, poate lasa un mesaj.

Multumesc.
__________________
Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele;
Psalmul 140, 4

Ascultați Noul Testament ortodox online.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 10.10.2008, 11:19:35
Florin-Ionut's Avatar
Florin-Ionut Florin-Ionut is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 17.07.2008
Locație: Timișoara
Religia: Ortodox
Mesaje: 5.399
Implicit

... am mai gasit http://www.cartiaudio.com/ , unde se poate gasi Biblia ca lectura. Se poate asculta numai online, insa cine vrea sa comande cartile pe DVD, o poate face contra unui pret relativ mic.
__________________
Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele;
Psalmul 140, 4

Ascultați Noul Testament ortodox online.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 23.11.2010, 23:34:41
jessie30 jessie30 is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 23.11.2010
Mesaje: 1
Implicit

eu am mai gasit carti despre religie si teologie aici: http://www.cartiok.ro/cat/4/religie-si-teologie
Reply With Quote
  #5  
Vechi 08.12.2010, 10:53:39
caminaris's Avatar
caminaris caminaris is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.07.2009
Locație: Galati
Religia: Ortodox
Mesaje: 216
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru caminaris
Implicit Viata Parintelui Serafim Rose - pasaje care m-au impresionat

Gleb (viitorul Parinte Gherman) ca și Eugene (viitorul Parinte Serafim), în timp ce urma cursurile unui colegiu din Boston, trecea printr-o
mare căutare sufletească. Mama sa, făcând parte din intelectualitatea rusă, nu l-a crescut
în duhul Bisericii Ortodoxe. Aproape toată viața, Gleb a avut o fire dificilă. Tânjea
foarte mult după îndrumarea unui tată și blestema soarta care l-a lipsit de lucrul acesta.
Acum trebuia să știe de ce trebuia să lupte ca să-și întrețină familia și pe el însuși.
Atunci a scris: „Săvârșisem crimă în inima mea; eram sinucigaș. Răzvrătirea mea nu era
frustrarea cunoscută a tânărului bogat din anii ’50, care, așa cum spunea Tolstoi,
‘înnebunise din preaplinul stomacului’. Nu, eu mă simțeam îngrozitor, căci nu aveam
nici un răspuns la întrebările mele, care erau foarte importante pentru mine .... Eram
însetat de viață dar trebuia să știu de ce. Să trăiesc numai pentru că m-am născut și să
sufăr fără nici un scop și să mor? Eu nu am cerut să mă nasc! Eu doream să trăiesc, dar
abia ieșisem dintr-o stare de deznădejde în care toate mi se păreau urâcioase, lăsând să
mă cuprindă o putere drăcească de indiferență totală, care îmi cuprinsese întreaga ființă,
luând locul fricii firești. Această stare s-ar putea numi ‘frica de liniște’. Numai omul
care a trecut printr-o asemenea stare, poate să-i înțeleagă și să-i ajute pe tinerii
sinucigași de astăzi. Și eu am fost unul dintre aceștia. Aveam vreo 18-19 ani.”

(Gleb a aflat în 1990 că tatăl său murise. Până atunci nădăjduise că ar putea fi în viață în Rusia.)

Numai harul lui Dumnezeu a putut să-l scoată pe Gleb dintr-o asemenea stare.
Pe când stătea pe un pod din Boston gândindu-se să-și ia viața, i-au venit deodată în
minte câteva chipuri color ale unui Sfânt despre care aflase în copilărie, Sf. Serghie de
la Radonej. Acest mare pustnic rus din sec. al XIV-lea, trăise așa cum era sortit omul să
trăiască: cu Dumnezeu, în sânul naturii. Gândul i-a șoptit lui Gleb: „Dă-i o șansă! Vezi
dacă o viață adevărată a curăției, departe de lume și în comuniune cu natura, este o
realitate. Dacă nu e așa, și totul este doar înșelarea unui visător, un basm, un ‘drog al
oamenilor’ – atunci ia-ți viața....”
Apoi l-a mai tras ceva pe Gleb din prăpastie. Într-o seară, în preajma
Crăciunului, când abia mergea pe Symphony Road, înghețat și cu picioarele ude, un om
necunoscut i-a dat un bilet gratuit pentru un mare concert, cu piesa Mesia de Händel. A
plâns de bucurie, căci muzica, cu minunatul cor Aliluia, vorbea sufletului său în chip
nemijlocit. Prin această operă de mare artă și frumusețe transcedentală, a început să
priceapă – nu logic sau rațional – că omul este duh, și că ceea ce căutase el în toți acești
ani, era pur și simplu – Dumnezeu.
Dar totul s-a deslușit și a căpătat sens, când Gleb a făcut primul pelerinaj la
Mânăstirea Ortodoxă Rusă Sf. Treime din Jordanville, New York. Acolo, a aflat pentru
prima oară credința strămoșilor săi, în toată slava sa. Amintindu-și cum a ajuns la
biserica mânăstirii în Duminica Floriilor, a scris: „Deschizându-se ușile pentru
privegherea Intrării Domnului în Ierusalim, am auzit minunatul cor dublu răsunând
antifonic dinspre cele două străni și am simțit de îndată același sentiment măreț din
Aliluia lui Händel, sentiment pe care-l căutasem în biserici și doar acum l-am găsit – și
inima mea era cucerită! Mă născusem din nou întru Hristos.”
LA MÂNĂSTIREA Sfânta Treime, Gleb a fost luat sub aripa ocrotitoare a
tânărului părinte ierodiacon, Vladimir. Era mic de statură, cu ochi verzi strălucitori,
revărsând bucurie și dragoste ca Hristos. Gleb își amintește: „După vecernie, Părintele
Vladimir mi-a spus: ‘Hai să facem o plimbare până la cimitir.’ Era în ținută de biserică,
cu camilafca și mantia. Avea atâta bucurie de parcă ar fi zburat dacă ar fi putut. Mi-a
spus: ‘Vrei să vorbim?’ Eu îl cercetam să aflu dacă puteam să-i dezvălui părțile cele mai
ascunse ale sufletului meu. Mergând, mi-a spus, ‘să-ți spun mai întâi eu cine sunt, apoi
îmi spui tu cine ești’.”
Părintele Vladimir i-a povestit despre viața lui, care semăna oarecum cu a lui
Gleb. Născut în provincia Cernigov din sudul Rusiei, a fost recrutat de armata germană
în retragere, la frageda vârstă de 14 ani. În Rusia sovietică, tatăl său fusese ateu și
pentru aceasta, mama lui se ferise să le vorbească copiilor despre religie; dar când
băiatul a plecat pentru totdeauna, mama i-a spus: „Ține minte, ai fost botezat.” În
Germania, a lucrat ca ostarbeiter,111 scoțând oamenii de sub dărâmături, după
bombardamentul american asupra Berlinului. Acest tânăr singuratic L-a întâlnit pe
Dumnezeu acolo, în Germania de după război. A fost prezentat Părintelui Adrian
Rimarenko, preot de o credință și un duh arzător, care formase atunci, în orășelul
german Wendlingen, o comunitate creștină de 40-50 de oameni, majoritatea fiind
refugiați ruși foarte săraci. Părintele Adrian dădea „ascultări” oamenilor după inspirația
sa. Sub îndrumarea sa, s-a hotărât Părintele Vladimir să se facă călugăr, mai întâi în
Germania și apoi în Jordanville.
„Povestea Părintelui Vladimir a durat cam două ore. Mi-a vorbit despre lucrurile
care l-au însuflețit, despre lumea sa lăuntrică. Eram copleșit de gândul că întâlnisem un
om, o ființă omenească normală, care avusese aceleași probleme ca mine, cu bunăvoință
față de nevrednicia mea, a stat de vorbă cu mine, a râs și a glumit....
Când povestea Părintelui VIadimir a luat sfârșit, inima mea era deja deschisă.
Începea să se aprindă. Voiam să-i spun toate câte erau în sufletul meu. Apoi mi-a spus,
‘acum spune-mi povestea ta’. I-am spus tot, viața mea întreagă, nefericirea mea,
tulburarea și îndoiala mea. Întoarcerea mea la credință s-a petrecut acolo, la miezul
nopții, între cimitir și mânăstire. Convorbirea aceea m-a mișcat foarte mult.
Mă temeam să mă despart de el. Simțeam că găsisem pe cineva, căruia îi păsa de
mine. În seara dinaintea plecării mele, am intrat în sală împreună. S-a uitat la mine, m-a
însemnat cu semnul Sfintei Cruci, apoi m-a îmbrățișat și m-a sărutat. M-a uluit. Eu
trăisem o viață atât de rece până atunci. Mi-a zâmbit, și a ieșit afară cu camilafca .... Lam
urmat. Stelele străluceau peste tot. Era o noapte caldă de vară; se simțea mirosul de
fân. Atunci mi-am spus: aș vrea să nu mă mai despart de el niciodată. Dimineața, mi-a
spus același lucru: ‘Nu te teme, nu ne vom despărți niciodată!’”
Experiența „nașterii din nou” a lui Gleb a adus o schimbare zguduitoare în ochii
tuturor celor care-l cunoșteau. Înainte, toți îi spuneau „Gleb morocănosul”. Acum, era
cu adevărat fericit și însuflețit, avea un scop și o chemare. Se schimbase atât de mult,
încât și culorile i se păreau acum mai vii.
Prin Părintele Vladimir, Gleb a cunoscut măsura ascetică, mistică a
creștinismului ortodox. Prima carte pe care i-a dat-o să o citească, a fost viața unuia
dintre cei mai iubiți sfinți ai pământului rusesc, Sf. Serafim de Sarov († 1833), de
Dumnezeu luminat.
Sufletul însetat al lui Gleb a înghițit povestirile despre Sfinții pământului rusesc.
A aflat că pe lângă Sf. Serghie de Radonej și Sf. Serafim de Sarov, viețuia o întreagă
ceată de asceți „sălășluitori ai pustiei”112 în comuniune cu Dumnezeu în întinsele păduri
ale Rusiei, aproape de veacul nostru. L-au impresionat mai ales Viețile stareților de la
Mânăstirea Optina, care, primind însuflețirea pustiei de la viețuitorii din pădurile
Roslavl, au plămădit unul dintre cele mai impresionante fenomene din istoria mai
recentă a Bisericii. În veacurile XIX și XX, stareții au avut o influență deosebită asupra
societății rusești, determinând o înflorire a sfințeniei la scară națională. Împlinind una
dintre străvechile misiuni profetice ale Bisericii113, li s-a dat harul de a citi în inimile
oamenilor și de a tămădui rănile trupești și sufletești. Profețiile și sfaturile lor, de
Dumnezeu insuflate, au atras sute de credincioși din întreaga Rusie, între care și scriitori
ca Dostoievski, Gogol și Tolstoi.
TOT prin Părintele Vladimir, Gleb l-a cunoscut și pe unul dintre ucenicii
apropiați ai ultimului stareț de la Optina, Sf. Nectarie. Ucenicul acesta era chiar
Părintele Adrian Rimarenko, pe care Părintele Vladimir îl cunoscuse în Wendlingen.
Părintele Adrian și soția sa, locuiau în Spring Valley, New York, unde întemeiaseră
Mânăstirea de maici New Diveyevo. Acolo, ca și în Europa, slujea ca părinte
duhovnicesc al unei comunități de credincioși mireni, care se adunaseră în jurul lui.
Atât Părintele Adrian cât și turma sa au suferit cumplite experiențe dureroase. În
timpul celui de al II-lea Război Mondial, schijele unei bombe i-au sfârtecat jumătate din
capul fiului său, chiar sub ochii lui. Părintele Adrian a primit această suferință cu multă
înțelepciune, folosind roadele dobândite aici pentru ajutarea și alinarea oamenilor, iar ei
se țineau aproape de el. Ca preot, părinte duhovnicesc și orator, a atras sute de mii de
oameni la slujbele bisericii și la felul său de a trăi. Își punea viața pentru turma sa. Era
atât de părintesc în toată ființa sa, încât l-au numit „super-preotul”.
Harul preoțesc al Părintelui Adrian nu era doar o închipuire, ci era urmarea
ascultării de Bătrânul Nectarie cu mintea și inima. În 1928, Sf. Bătrân Nectarie a murit
sub patrafirul preoțesc al Părintele Adrian; iar acum, harul care venea de la Optina era
de bună seamă asupra Părintele Adrian. Ca și Bătrânul său, Părintele Adrian devenise
un adevărat „cunoscător al inimilor”: adică putea să vadă pe cineva pentru prima oară în
viață și să-i spună ceva de mare importanță pentru acea persoană, dar care nu însemna
nimic pentru alții.
Înainte de a-l cunoaște pe Părintele Adrian, Gleb nu știa toate astea despre el.
__________________
Doamne ajuta!
Reply With Quote
  #6  
Vechi 08.12.2010, 10:54:57
caminaris's Avatar
caminaris caminaris is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.07.2009
Locație: Galati
Religia: Ortodox
Mesaje: 216
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru caminaris
Implicit

Când a mers prima oară să-l cunoască, nu a fost după voia lui, ci din ascultare față de
Părintele Vladimir. Gleb îi spusese Părintelui Vladimir că era foarte bucuros să
primească îndrumare duhovnicească de la un luptător al lui Hristos din obștea Mânăstirii
Sfânta Treime. Dar Părintele Vladimir nu fusese de aceeași părere; întrucât trăia în
lume, avea nevoie de un preot care trăia în lume, într-o deplină asceză duhovnicească
creștină. I-a mai spus că dacă ar merge cale lungă până la New York și de acolo în sus
pe râul Hudson până la o mică Mânăstire de maici, nu i-ar părea rău.
Amintindu-și de prima sa întâlnire cu Părintele Adrian, Gleb scria:
„După o lungă călătorie cu trenul, apoi cu metroul prin oraș, și o oră de mers cu
autobuzul către Spring Valley, după care a trebuit să mai merg o oră pe jos prin oraș, am
ajuns la mânăstire. Era o proprietate mică, aflată într-o zonă suburbană a orașului, în
fața aeroportului local, și părea că locul era nepotrivit, fără nici un sens pentru noua mea
viață. Nu cunoșteam pe nimeni în Mânăstirea New Diveyevo și nu aveam nici cea mai
vagă idee cu privire la ceea ce trebuia să mă aștept, în afară de o mulțime de imagini pe
care mi le făcusem despre cum ar fi trebuit să arate vechea Mânăstire Diveyevo, în
vremea Sf. Serafim de Sarov. Nu citisem aproape deloc literatură ortodoxă, în afară de
Viața minunată și completă a Sf. Serafim de Sarov și a Sf. Serghie de Radonej; și acum
începusem să citesc Pelerinul rus, care mă captivase cu o putere uimitoare. Venind la
mânăstire, nu căutam un fel desăvârșit de a mă ruga, cum făcea pelerinul din carte. Eu
abia mă născusem, totul era nou pentru mine și abia învățam să mă obișnuiesc cu
atmosfera Bisericii, care încă rămânea pentru mine un tărâm necunoscut. Nu-mi
amintesc cine mi-a arătat casa Părintelui Adrian. Era în mijlocul curții, în spatele unei
bisericuțe albe, neterminate încă, dar cu o frumoasă cupolă albastră. În față era un câmp
deschis cu o mulțime de stupi albi. Între partea cu altarul bisericuței și casa Părintelui
Adrian era o salcie plângătoare mare. Ușa, cu un mic acoperiș deasupra, era între două
geamuri.
Am ciocănit timid și ușa a fost deschisă de o doamnă bătrână, dar foarte
energică, preoteasa, care l-a chemat pe Părintele Adrian, care a venit pe o ușă din
dreapta mea și m-a poftit într-un vestibul mic – un birou cu tavanul jos, care avea un aer
de căldură și tihnă. Mi-a spus să mă așez pe un scaun, cu spatele la fereastră și cu fața
spre colțul cu multe icoane întunecate și o candelă aprinsă. El s-a așezat în fața mea, pe
un divan mic lipit de perete și mi-a cucerit sufletul cu un zâmbet însuflețitor. Era înalt și
prea frumos. Ochii de un albastru strălucitor arătau bucurie, deși întreaga înfățișare era
foarte serioasă și blândă. Eu nu venisem să găsesc un ‘bătrân’, cum am aflat mai târziu
că se spune. Nici nu aveam vreo urgență deosebită ca să-l caut, căci simțeam că toate
sunt cu purtare de grijă la Jordanville. Nici nu mă ardeau întrebări importante. Eu
venisem în vizită și el a înțeles asta și a început să-mi pună întrebări despre mine, cu un
glas minunat de tenor. Totul părea simplu și neînsemnat, astfel că atenția îmi era atrasă
mai mult de numeroasele chipuri de călugări cu camilafcă de pe pereți decât de ce
spunea el, când deodată m-a luat prin surprindere, întrebându-mă dacă săvârșisem un
oarecare păcat. Am rămas mut de uimire în fața darului înainte vederii pe care-l avea.
Nu mă gândisem niciodată că are acest dar. Apoi, venind mai aproape și uitându-se
pătrunzător în ochii mei, mi-a dezvăluit lucruri despre mine, despre care eu nu eram
conștient.
Convorbirea noastră nu a durat mult, dar am fost copleșit de ideea că aveam în
față întruchiparea desăvârșită a unui părinte atotcunoscător, cu purtare de grijă și bine
intenționat, căruia îi pasă de tine și de starea în care te afli, fără să încerce să te
modeleze în vreun fel. Am plâns, dar nu pentru că îmi mișcase inima, ceea ce de fapt se
întâmplase, ci pentru că găsisem ceva minunat de care sufletul meu era însetat de prea
mulți ani. Îndată i-am putut pune o mie de întrebări care mă chinuiseră multă vreme iar
el mi-a dat principii scurte cu care să-mi dezleg eu însumi aceste dileme. Mi-a explicat
ce este răul; mi-a spus că scopul vieții omului pe pământ se află în ciclul zilnic al
slujbelor Bisericii; că icoanele sunt ferestre deschise spre rai, pe care îl putem vedea
cunoscând-i pe sfinți; că pictura, muzica și toate artele sunt ca rugăciunile, căi de a ne
apropia de Dumnezeu, ca Ziditor; că relațiile dintre membrii familiei sunt taina
cunoașterii lui Dumnezeu; ce este virtutea; ce este sexul; ce este teologia; care este
datoria noastră față de societate, față de Rusia aflată în suferință, față de America pe
care o iubea. Și mai presus de toate, și-a arătat evlavia față de părinții Optinei, ale căror
fețe străluceau de pe pereții din jurul meu. Aflasem că era fiul duhovnicesc al Starețului
Nectarie, căci citisem fragmente din amintirile soției sale despre viața Starețului în
Rusia cea chinuită, într-un ziar din Jordanville. Când vorbea despre el, Părintele
Adrian îi spunea batiușca Nectarie și ne ilustra spusele lui cu câteva istorioare din
viața sfântului bătrân.”
Așa cum primise odinioară să-i fie duhovnic Părintelui Vladimir, tot așa acum,
Părintele Andrei primise să-i fie duhovnic lui Gleb – părintele pe care nu l-a avut
niciodată. Cu toată sănătatea lui șubredă și cu solicitările la care era supus, Părintele
Adrian s-a străduit mult să-l formeze duhovnicește pe Gleb. Gleb își amintește cum îi
împărtășea învățătura Patristică despre paza minții și curăția inimii:
„Mi-a zugrăvit chipul minunat al unei fecioare care urma să fie decapitată a doua
zi, pentru dragostea și credința ei în Hristos. Ea mergea prin catacombe întunecoase,
umede și pline de curent, cu o lumânare în mână care abia pâlpâia, singura ei lumină
care să o ducă la locul tainic unde se adunau creștinii ca să săvârșească Sfânta
Euharistie – prin a cărei împărtășire Îl va moșteni pe Hristos și Împărăția Sa. Întreaga ei
soartă în veșnicie depinde de această mică scânteie de lumină, care o îndepărtează tot
mai mult de lumea cea fără de har și întunecată. Cu câtă frică și cutremur trebuie să-și
păzească luminița lumânării, ca să capete viața pe care și-o dorește.
Fecioara, a continuat Părintele Adrian, este sufletul omenesc care trebuie să
păzească lumina cunoașterii de Dumnezeu, să poarte de grijă de feluritele lucruri
neprielnice care pot întuneca sau stinge ‘Lumina care a venit în lume să-i mântuiască pe
cei păcătoși’…. Cât de important este să ne păzim simțurile, prin care cunoaștem și
înțelegem viața! Dacă suntem conștienți de viață, de dragostea noastră față de Izvorul ei,
trebuie să fim curați înaintea Lui, ca să-I putem auzi mai bine Glasul în inimile noastre,
miezul vieții noastre dăruite de Dumnezeu. Lucrarea despătimirii, neîncetata curățire a
simțurilor noastre este esențială pentru a păstra aprinsă candela fecioarei, care ne
luminează pe noi. ‘Lumina lui Hristos luminează tuturor.’ Lumina aceea este Harul lui
Dumnezeu ….
Părintele Adrian se ridică. Era foarte emoționat și aproape în șoaptă m-a poftit
să-l urmez.
În spatele lui, era o ușă către biroul său, ori poate către camera lui de rugăciune.
Când a deschis-o, am simțit ca și cum ar fi fost sfânta sfintelor lui și abia am cutezat să
intru. În fața noastră era colțul său de rugăciune cu multe, multe icoane, de toate formele
și mărimile și analoguri(suporturi de carti) cu câteva cărți deschise, Psaltirea, etc. … Deasupra,
dominând întreaga încăpere, era o fotografie alb-negru, în mărime naturală, a capului lui
Hristos, reprodus după vestita pictură a lui Vasnetsov. Îl înfățișa pe Hristos foarte
realist, cu cununa de spini, suferind cu adevărat, stors de puteri și cu ochii pătrunzători.
Aceasta era taina Părintelui Adrian; această sfântă Față arăta Suferință. Dar de ce? Nici
o explicație despre suferință nu m-a mulțumit; de ce mai trebuia ca noi să suferim, după
ce Hristos biruise durerea și moartea? Dacă alipirea noastră de El, ne făgăduiește
fericirea veșnică, de ce mai trebuie să suferim aici pe pământ, ca în vremurile Vechiului
Testament?
Sticlele roșii ale candelelor dădeau o lumină caldă în încăperea cu plafonul jos –
o adevărată chilie de Stareț. M-am simțit copleșit și chiar tremurând. Îndată, Părintele
Adrian s-a închinat în fața icoanelor, după care a început că mi le arate una câte una, pe
când le sărutam cu evlavie. Erau bucățele de moaște ale Sfinților din Peșterile Kievului.
Mi-a arătat mai ales pe Sf. Agapit tămăduitorul, care întotdeauna i-a dat ajutor în boală;
Sf. Ioan Mult Pătimitorul, care și-a îngropat trupul până la mijloc ca să-și biruiască
patimile. Sf. Moise ungurul, care îi hrănise pe flămânzi, așa cum a făcut Părintele
Adrian mai târziu, în vremea cumplitului regim sovietic.
În cameră era o liniște pătrunzătoare.
__________________
Doamne ajuta!
Reply With Quote
  #7  
Vechi 08.12.2010, 10:55:54
caminaris's Avatar
caminaris caminaris is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.07.2009
Locație: Galati
Religia: Ortodox
Mesaje: 216
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru caminaris
Implicit

Părintele Adrian a vorbit tot timpul în
șoaptă, și am simțit că era firesc în apropierea lucrurilor sfinte. Ținându-și mâna pe
inimă, mi-a vorbit despre pacea lăuntrică, lucrarea lăuntrică, liniște și tăcere. Mi-era
teamă să nu uit lucruri importante din pricina emoției dar nu îndrăzneam să-l întrerup,
căci parcă vorbea numai cu sine, uitându-se la icoane. Și îndată am înțeles dulceața
suferinței pe care Hristos nu o lua de la noi. Contrar celor ce gândisem mai înainte,
această durere zguduitoare este esențială pentru a păstra duhul de sfințenie.
Iuțeala minții mele s-a potolit, s-a oprit în concentrarea pătrunsă de rugăciune.
Am simțit îndată în mine sentimentul de responsabilitate pentru fiecare cuvânt, gând sau
simțire: o atenționare că acestea poate strica, urâți sau chiar șterge curgerea acestei trăiri
dumnezeiești. Tocmai durerea acestei conștientizări este dulceață, ca și în Acatistul în
care Hristos este numit ‘Preadulcele Iisus’. Frica pentru păcate este deosebită – ‘frică
fără de frică’ curajoasă, vitează de a nu pierde această minunată viziune însuflețitoare a
minții de ‘a se afla înaintea lui Dumnezeu’ – ca și cum firul acestei linii melodioase s-ar
putea frânge în oricare clipă prin nepurtarea de grijă pentru paza simțurilor, lăsându-le
în voia lor prin întunericul fără de Dumnezeu al acestei lumi căzute.”
Părintele Adrian a subliniat nevoia de a agonisi liniștea lăuntrică atât prin curăția
cât și prin frângerea inimii. El îi simțise roadele, atunci când îl văzuse pe Bătrînul
Nectarie scăldat în „Lumina Lină” nepământească a Dumnezeirii necreate. Dar pentru
el, această liniște nu însemna nepăsare. Bătrânul Nectarie l-a învățat că ortodoxia este
viață, o putere apostolică vie.
Cu un prilej, l-a luat pe Gleb în biserica mănăstirii și l-a apucat de mână. Gleb a
simțit fierbințeala mâinii Părintelui Adrian și și-a dat seama că ardea de însuflețire când
a arătat spre frescele de pe perete, care înfățișau sfinții în rai. Când au ieșit afară, cerul
strălucea de stele. Părintele Adrian l-a întrebat: „De ce ne-a răspândit Dumnezeu ca pe
val pe marea întindere a pământului American? De ce am fost împrăștiați ca stelele,
printre oamenii buni din America? Nu putem să creăm din nou aici felul de viață din
Sfânta noastră Rusie, ca o mărturie a adevăratului creștinism pentru lume - înainte de a
veni sfârșitul?” Mânăstirea Părintelui Adrian împreună cu comunitatea mirenilor care se
grupase în jurul lui, era încercarea lui de a da viață unui rai ortodox în America, o
transplantare a vechiului fel de viață ortodoxă într-un pământ iubitor de libertate, de a
aduce aici liniștea pierdută. Aceste idei apostolice îi erau cu totul noi lui Gleb, Părintele
Adrian îi descrisese orizonturi noi cu adevărat.

…..

Când l-a cunoscut pe Eugene, Gleb absolvise seminarul. Cea mai aprinsă dorință
a sa, era să facă ceva cu imensa moștenire duhovnicească pe care o primise; dar, ca și
Eugene, trebuia să i se deschidă calea. Pe moment, aplecările sale călugărești erau
potolite de mama lui, care îi spusese că îl blestemă, dacă se face călugăr. Sub înrâurirea
Părintelui Adrian, gândurile sale s-au îndrepat firesc spre o misiune de evanghelizare, cu
scopul de a lumina America cu creștinismul ortodox. Și-a găsit și un model pentru
această lucrare, în persoana Cuviosului Gherman de Alaska, care pe lângă faptul că
fusese călugăr cu viață sfântă, a fost și unul dintre primii misionari ai Americii. Dar, mai
mult decât un model, el vedea în Cuviosul Gherman de Alaska (deși atunci nu era
canonizat) un mijlocitor ceresc înaintea lui Dumnezeu, unul căruia i se putea ruga ca să
primească un semn pentru calea pe care trebuia să o urmeze în viață.
Cuviosul Gherman venise în Alaska din Mânăstirea Valaam din nordul Rusiei,
în 1794. În îndepărtata insulă Spruce, a petrecut într-o strânsă legătură cu Dumnezeu în
liniștea pădurii, a propovăduit Evanghelia băștinașilor aleuți, a purtat de grijă de orfani
iar în 1836 a plecat la Domnul. Gleb citise pentru prima oară viața Cuviosului Gherman,
care se publicase la Valaam în 1894, într-o zi de primăvară, spre sfârșitul ultimul an de
seminar. „Am fost mișcat adânc”, își amintește el „că exista un asemenea sfânt și că era
înmormântat pe acel continent pe care mă aflam și eu! Pot cu adevărat să merg până
acolo, la acest Sfânt din Sfânta noastră Rusie – aici în America! Pot să încerc să merg la
el și să încep, să mă rog lui pentru toate câte îmi erau de folos. Este cea mai sfântă
bucățică de sfințenie de pe acest continent! Și mă poate ajuta, îmi poate rândui viața ...
și îmi poate arăta de la Dumnezeu ce trebuie să fac. Dar nu trebuie să mă duc acolo ca
turist, ci să rabd lipsa banilor ....
Eram uimit la gândul că în America se află o bucățică din Sfânta Rusie. Ideea de
a transplanta Sfânta Rusie pe pământul american – lucru pe care Părintele Adrian îl
făcea cu atâta conștiinciozitate în New York, și despre care mi-a vorbit cu atâta pasiune
în acea minunată noapte înstelată – îmi umpluse sufletul. O, Doamne! O insulă ‘pustie’
în Alaska! Un trup nestricat de moarte al unui sfânt! Să traversezi toată această întinsă
Americă și apoi să mergi spre Alaska, atât de aproape de Rusia în suferință – fără bani,
potrivit Evagheliei! Și peste toate astea, să primești de la el, de la un sfânt, un răspuns
așa cum l-ai fi primit în Rusia! Ce idee năstrușnică, însuflețitoare. Eram hotărît s-o pun
întru lucrare!
M-am întors la mânăstire, am intrat în chilia Părintelui Vladimir, și am început:
‘Să nu ziceți c-am înnebunit când veți auzi ce vreau să vă spun; ascultați-mă în liniște.
Am hotărât ce voi face când voi termina școala. Voi merge, fără nici un ban, să-l rog pe
Cuviosul Gherman de Alaska să mă ajute să-mi pun viața în rânduială! Să nu râdeți!’
‘Asta nu-i nebunie’, mi-a răspuns Părintele Vladimir, privindu-mă foarte serios.
‘Strămoșii tăi, (amintea întotdeauna de ei, căci tatăl meu era din Pskov și socotea că era
mare lucru) își agoniseau mântuirea în chipul acesta! Asta înseamnă să faci un pelerinaj
la sfinții călugări, care viețuiau asemenea lui Adam înainte de păcat. Nu, nu este deloc
nebunește sau nepotrivit! Este o idee mare, Dumnezeu te trimite! Ia aminte, înainte de a-ți da seama, vei avea prilejul să pornești pe cale. Numai, să te întorci aici din pelerinaj.’
Și m-a blagoslovit cu dragoste.
Eram uimit, dar l-am crezut că totul fusese de la Dumnezeu, lucru care s-a
adeverit. Mi-a spus că pe insulă trăia un bătrân pustnic rus, Arhimandritul Gherasim, cu
care se afla în corespondență. I-am scris Părintelui Gherasim, care m-a chemat în vara
aceea. Nu știam cum să ajung acolo. Mi-a venit ideea să țin niște conferințe pe drum,
însoțite de diapozitive, cu vizitări de biserici ortodoxe și recrutare de seminariști.
__________________
Doamne ajuta!
Reply With Quote
  #8  
Vechi 08.12.2010, 10:56:25
caminaris's Avatar
caminaris caminaris is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.07.2009
Locație: Galati
Religia: Ortodox
Mesaje: 216
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru caminaris
Implicit

CU banii primiți pe conferințe, Gleb a reușit să ajungă până în Alaska. A ajuns
pe insula Spruce în august 1961. Rătăcindu-se câteva ore prin pădure, a ajuns până la
urmă în pustia Cuviosului Gherman. Pe Părintele Gherasim l-a întâlnit la Paraclisul pe
care acesta îl zidise pe locul unde viețuise Cuviosul. Pădurea din jur era întunecoasă și
umedă, de o frumusețe necunoscută și sălbatică. Cam la 500 de pași, se întindea
„Laguna călugărilor” și oceanul furtunos. Gleb s-a temut când a văzut primul chip
adevărat al pustiei. „Am simțit de îndată”, scria el, „că era foarte adevărat, ca în Sfânta
Rusie - foarte singuratic, ca și calea Cuviosului Gherman.”
Unii de la Mânăstirea Sfânta Treime, îi spuseseră lui Gleb să aibă grijă cu
Părintele Gherasim, că-i cam apucat și ce era mai rău, că era „necanonic”. Umblau
zvonuri că era comunist și mason. Întâlnindu-l pe bătrânul sihastru, Gleb a fost foarte
ușurat să constate că toate zvonurile erau neîntemeiate. Părintele Gherasim, era un
bătrân călugăr simplu, cu simțul realității, cu o inimă caldă, care își păstrase dragostea
pentru monahism, cu toate greutățile și renunțările de-a lungul anilor. „Mă îndrăgise
mult”, își amintește Gleb. „Aveam multe lucruri în comun. Părinții mei se trăgeau din
aceeași clasă socială ca și ai lui și îl iubea mult pe Părintele Adrian, duhovnicul meu, cu
care se afla în corespondență.”
Părintele Gherasim nu era „recunoscut” și era chiar disprețuit de autoritățile
bisericești, fiindcă refuzase să sprijine politica lor. Suferise foarte mult din pricina
fărâmițării Bisericii Ruse din diaspora, după revoluție; însă nici una dintre părți nu-l
revendica. Așa cum zicea și Părintele Gherasim: „Eu mă rog pentru toți; îi pomenesc pe
toți”. Fiecare „jurisdicție” îl acuza că aparține alteia. Fiind întrebat cărei jurisdicții îi
aparține, el răspundea simplu: „Celei a lui Hristos”. De aici și zvonurile pe care le
auzise Gleb, că era nebun.
Gleb a văzut că măsura Părintelui Gherasim era creștinismul esențial până în
adâncul său. Socotea aproape o nedreptate că Părintele Gherasim, adevărat următor al
moștenirii ruse, era atât de puțin prețuit și înțeles în America. Nici în seminar, și nici în
altă parte, nu întâlnise un pustnic de măsura acestuia, care voia să părăsească lumea și
chiar și administrația Bisericii pentru a-I sluji cu credință lui Dumnezeu, conștiinței sale
și chemării sale călugărești. Părintele Gherasim viețuise pe insula Spruce din 1935,
îngrijind mormântul Cuviosului Gherman și sfintele sale moaște, ținând aprinsă făclia
monahismului pe insula pe care Cuviosul o numise „Noul Valaam”, spre pomenirea
mult iubitei sale Mânăstiri Valaam din Rusia. Gleb a înțeles că Părintele Gherasim era
cel despre care Cuviosul Gherman proorocise cu 100 de ani înainte, când spusese: „Un
călugăr ca mine, fugind de slava oamenilor, va veni și se va așeza pe insula Spruce.”
Vizita lui Gleb pe insulă s-a petrecut în postul Adormirii Maicii Domnului.
Părintele Gherasim se ruga în chilia lui și-i pomenea pe toți cei pe care îi întâlnise în
viața sa. „Avea un pomelnic nesfârșit”, își amintea Gleb, „și tot așa erau și lacrimile
lui”. Rugăciunea aceea mă cutremura până în adâncul sufletului. Am fost prins de
înflăcărarea rugăciunii sale stăruitoare că nu m-am putut stăpâni să nu plâng .... Dar nu
erau lacrimi de supărare, ci lacrimile unei pocăințe dulci, de neînțeles, izvorâtă din
inimă. Când sfârșea această rugăciune, era același om vesel ca de obicei, oferindu-mi
ceai și plăcintă cu somon coaptă de el, și numai cerul înstelat de deasupra uriașilor
molizi negri, purtau mărturia măsurii șederii lui în fața lui Dumnezeu.”
Petrecuse o săptămână pe insulă și Gleb încă nu primise nici un răspuns în
inima sa, despre calea pe care trebuia să o urmeze. Începuse să se teamă că va trebui să
se întoarcă acasă fără să-și fi îndeplinit scopul călătoriei.
Cu câteva zile înainte de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, au venit să-l
viziteze vechi prieteni de-ai Părintelui Gherasim, din orașul Kodiak. Părintele Gherasim
s-a bucurat și i-a primit cu mare ospitalitate. Între timp, Gleb a ieșit să meargă la un mic
izvor împrejmuit cu ferigă, de unde, odinioară, Cuviosul bea apă. S-a așezat pe o
buturugă acoperită cu mușchi, de lângă izvor și a început să citească o carte pe care o
împrumutase de la Părintele Gherasim: o antologie a vieților pustnicilor ruși. Deschisese
cartea la întâmplare și ochii îi căzuseră pe următorul pasaj din viața Sf. Serafim de
Sarov: „Într-o zi, pe la sfârșitul anului 1832, un călugăr l-a întrebat pe Bătrân (Sf.
Serafim): ‘De ce n-avem și noi nevoința sihaștrilor din vechime?’ Bătrânul a răspuns că,
fiindcă noi nu avem hotărârea lor. Harul și ajutorul Domnului sunt la fel și astăzi cum
erau odinioară, pentru cei ce au credință și Îl caută pe Dumnezeu din toată inima – și noi
am fi putut trăi ca și părinții din vechime, căci, după cuvântul lui Dumnezeu, Iisus
Hristos este același și ieri și azi și pururea.’”
Îndată, în mintea lui Gleb s-au limpezit toate. I se întâmplau acestea, fiindcă nu
făcuse o făgăduință, fiindcă nu adusese jertfa desăvârșită a vieții sale lui Iisus Hristos –
de aceea Domnul nu-i deschisese calea. Încă „își căuta calea”. Îndată a sărit în picioare
de pe buturugă și a luat-o la fugă pe poteca îngustă către chilia părintelui. În câteva clipe
a ajuns în fața Paraclisului ridicat de băștinași pe mormântul Cuviosului Gherman.
Urcând în fugă treptele, a intrat și a căzut pe racla celui drept, care era așezată lângă
peretele din dreapta al Paraclisului, și s-a rugat cu înflăcărare pentru dorința sa de a-I
sluji lui Dumnezeu. Nu mult după aceea, la mii de kilometri depărtare, într-un magazin
de artă din San Franscisco, Eugene se ruga la Maica Domnului din adâncul sufletului:
„Ajută-mă să-I slujesc Fiului tău!”
Ca și Eugene, Gleb își „jertfea inima” pe altarul Domnului. Împlinind cuvintele
Sf. Serafim de Sarov, a făcut pasul hotărâtor. A făcut o făgăduință, dându-se pe sine în
întregime lui Dumnezeu și la bine și la rău.
În clipa următoare, a auzit un glas slab, ușor, ce parcă venea din raclă. A
răsunat clar, „Pune-ți o dorință!” Gleb s-a întrebat dacă era o închipuire sau începuse să
o ia razna; dar, nu, auzise glasul foarte clar! Nu înțelesese greșit. Tocmai iși închinase
viața lui Dumnezeu, dorind să și-o pună întru lucrare pentru o cauză sfântă, iar
Dumnezeu, prin glasul Caviosului Gherman, îl întrebase ce dorea în schimb.
„Trimite-mi un nebun ca mine”, se rugă el, „care să mă înțeleagă pe mine și
năzuințele mele”.
Glasul blând al Cuviosului se auzi din nou: „Altceva?”
Lui Gleb i se tăie respirația. Dacă prima cerere era împlinită, el s-a gândit să-l
răsplătească pe Părintele Gherman în vreun chip.
„Trimite-mi o frăție”, spuse el tremurând, „care să-ți slăvească numele și să
propovăduiască lumii întregi sfințenia ta.”
Rostind aceste cuvinte, Gleb simți că n-a mai putut îndura lângă el atâta
sfințenie. A ieșit din Paraclis la fel de repede cum intrase, grăbindu-se spre chilia
Părintelui Gherasim. L-a găsit pregătind ceai pentru oaspeți. I-a spus bucuros: „Am
primit răspunsul!” Părintele, făcându-și semnul Sfintei Cruci cu evlavie, spuse simplu:
„Slavă lui Dumnezeu!” – fără să știe despre ce era vorba.
Care a fost sensul celor două cereri pe care le-a făcut Gleb Cuviosului Gherman?
Când i-a cerut un „nebun” ca el, se gândise de fapt la o soție care să-i împărtășească
idealurile și să-l ajute să le pună întru lucrare. Cunoștea câteva fete drăguțe și bune
creștine cu care s-ar fi putut căsători; dar acestea erau preocupate mai mult de asigurarea
unui cămin comod decât de împărtășirea idealurilor romantice ale lui Gleb, cu lucrări
misionare pline de jertfe. Fiindcă mama sa îl socotea întotdeauna „nebun” pentru ideile
sale „nerealiste”, el credea că numai un „nebun” ca el l-ar aprecia cu adevărat.
Cea de-a doua cerere către Cuviosul Gherman, venită din recunoștință, îi era mai
puțin clară. Se gândise la vreo asociație sau comitet care să sprijine canonizarea
Cuviosului Gherman și în același timp să-l ajute pe Părintele Gherasim să întemeieze o
așezare monahală pe insulă. El credea că exemplul Sf. Gherman putea fi urmat de tinerii
americani căutători de Dumnezeu. Având în vedere „frustrarea tânărului bogat”
popularizată la vremea aceea, el și-a dat seama că sufletul americanului satisfăcut avea
nevoie acum de ideea ortodoxă de nevoință sau osteneală ascetică duhovnicească, de
jertfa de sine și răbdarea greutăților pentru o pricină înaltă și nobilă. Frontierele
americane se șterseseră, iar spiritul ei de pionierat – spiritul libertății prin luptă – era
încă prezent. Prin chipul Cuviosului Gherman – călugărul smerit ce căuta unirea cu
Ziditorul său în vasta pustie nordică, răspândind de unul singur tradiția sfântă și veche
într-un pământ nou, ocrotind părintește pe cei oropsiți și orfani – Gleb a văzut calea ce
putea aduce ușurare duhului încercat și râvnei religioase nesimțitoare a Americii
contemporane.
Gleb a plecat acasă de Praznicul „Adormirii Maicii Domnului”. Părintele
Gherasim l-a condus până la țărm, suspinând ca un copil. „Nu suport despărțirile,”
spunea el. Pentru un pustnic atât de îndepărtat de lume ca el, asemenea despărțiri
însemnau de obicei că nu se mai vedea niciodată cu persoana aceea.
Pe când barca sa se ducea spre larg și-l privea pe Părintele Gherasim care
rămăsese singur, plângând pe țărmul Lagunii Călugărilor și binecuvântându-l, Gleb și-a
dat seama că pleca de acolo ca un om cu totul nou. „Am știut atunci”, scria el mai
târziu, „că văzusem, mai presus de așteptările mele, un om de o mare măsură
duhovnicească, care suflase în mine o viață neabătută, cu hotărârea de a continua întrun
chip viu lucrarea Sf. Gherman pentru slava lui Dumnezeu în Biserica Sa Ortodoxă, și
cu ajutorul lui Dumnezeu, nimeni și nimic nu-mi mai putea scoate gândul acesta din
minte.”
__________________
Doamne ajuta!
Reply With Quote
  #9  
Vechi 08.12.2010, 10:56:55
caminaris's Avatar
caminaris caminaris is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.07.2009
Locație: Galati
Religia: Ortodox
Mesaje: 216
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru caminaris
Implicit

Era ceva nepământesc în acest bătrânel adus de spate (e vorba de Arhiepiscopul Ioan), care după măsurile lumești, cu greu putea fi numit „respectabil”. Avea părul nepieptănat, buza de jos îi era ieșită în afară și avea un defect de vorbire, care-l făcea destul de greu de înțeles.
În locul unei mitre
strălucitoare, împodobită cu pietre scumpe cum purtau alți episcopi, purta o „căciulă
pliabilă”, lipită cu icoane brodate de orfanii săi. Avea purtarea aspră, deși adesea se
putea vedea în ochii săi o licărire veselă, mai ales când era cu copiii. Cu tot defectul său
de vorbire, avea o relație minunată cu copiii, care-i erau devotați trup și suflet. Spre
indignarea unora, glumea și se juca cu ei chiar și în biserică.
Originalitatea Arhiepiscopului Ioan era legată de ceea ce în Biserica Ortodoxă
era cunoscut ca „nebunie pentru Hristos”: renunțarea la „înțelepciunea lumii” pentru
înțelepciunea lui Dumnezeu. Într-adevăr, persoana sa ascundea mult mai mult dincolo
de priveliștea neobișnuită pe care o vedeau ochii. De la ucenicii Arhiepiscopului Ioan,
Gleb și Eugene au auzit istorisiri care le-au dezvăluit părți din viața lui în Dumnezeu.
Erau adevărate Fapte ale Apostolilor, care se petreceau în zilele noastre.
Arhiepiscopul Ioan era un pustnic aspru. Era într-o neîncetată stare de rugăciune,
mereu cu purtare de grijă înaintea lui Dumnezeu. Mânca doar o dată pe zi, la miezul
nopții și dormea foarte puțin. Nu se întindea niciodată pe pat și adormea numai când
oboseala îl cuprindea cu totul, stând în genunchi la rugăciune, în fața icoanelor. Când se
trezea, se stropea cu apă rece pe față și începea Sfânta Liturghie, pe care o săvârșea
zilnic, fără nici o abatere.
Se știa că era făcător de minuni. Oriunde ar fi fost – în China, Filipine, Europa,
Africa, America, se săvârșeau vindecări fără număr prin rugăciunile lui. De multe ori i-a
salvat pe oameni de la nenorociri iminente, prin revelație dumnezeiască. Uneori li se
arăta celor în nevoi, când nu-i stătea în putință să ajungă la ei din punct de vedere fizic.
A mai fost văzut în timpul rugăciunii în Sfântul Altar, înălțat deasupra pământului,
înconjurat de o lumină cerească.
Însă, așa cum scria Eugene mai târziu, aceste minuni nu erau deosebite prin ele
însele: „Toate astea pot fi imitate cu ușurință de falșii făcători de minuni .... În cazul
Arhiepiscopului Ioan, cei care s-au întors la credință datorită lui, nu au fost mișcați mai
întâi de minunile lui, ci de ceva din persoana lui care le-a mișcat inimile.”
Eugene auzise de milostivirea Arhiepiscopului Ioan; cum în Șanhai mersese în
cartierele primejdioase pentru a scăpa copiii părăsiți prin bordeluri sau aruncați pe
grămezile de gunoi ale orașului; cum copii răniți sufletește, se închideau în sine după ce
vedeau cruzimile războiului și revoluției, se deschideau la un singur cuvânt al lui; cum
vizita mereu oamenii din spitale, după care atât cei credincioși cât și cei necredincioși se
vindecau prin harul care ieșea din el; cum ucigașii cei mai înrăiți, plângeau îndată, în
chip neobișnuit, când îl vedeau vizitând închisorile, deși nu-l văzuseră mai înainte; și
cum, oriunde s-ar fi aflat, avea obiceiul de a umbla toată noaptea, oprindu-se la ușile
oamenilor, binecuvântându-i și rugându-se pentru ei, în timp ce ei dormeau fără să știe.

ÎN 1963 a venit în San Franciso o altă „legătură vie” de mare preț, Părintele
Spiridon Efimov, fiu duhovnicesc al Arhiepiscopului Ioan. Eugene și Gleb nu au
cunoscut niciodată o persoană atât de apropiată în duh cu Arhiepiscopul Ioan. Deși
chipul duhovnicesc al Părintelui Spiridon nu era zidit după măsura Arhiepiscopului
Ioan, era asemenea aceluia prin lepădarea de regulile lumii și primirea într-o măsură
oarecare a „nebuniei pentru Hristos”. Ca și Arhiepiscopul Ioan, avea o legătură aparte
cu copiii. Deși era bătrân și cu părul cărunt, avea un chip ca de copil de 7 ani.
Prietenia lor ținea din anii de seminar, din Bitol, Yugoslavia. În 1963, când l-a
chemat în San Francisco, i-a dat o funcție de conducere în rândul clerului și l-a numit
inspector al liceului patronat de Catedrală. Gleb și Eugene l-au întâlnit prima dată pe
Părintele Spiridon când acesta ținea prima sa predică în San Francisco. „Prima noastră
impresie despre el”, scria Gleb mai târziu „a fost minunată. Am văzut de îndată că era
sincer ca un copil, neputând lua partea vreunuia în luptele ecleziastice interne. Vorbirea
lui arăta o cunoaștere teologică adâncă iar chipul său strălucea de o lumină
nepământească.”
Ieșind din biserică după slujbă, Gleb l-a întrebat pe Eugene ce părere avea de
Părintele Spiridon. Eugene i-a spus că l-a plăcut foarte mult, dar și-a dat seama că lumea
bisericească „respectabilă” l-ar putea lua în râs. Și într-adevăr, după eticheta
bisericească acceptată de toată lumea, Părintele Spiridon era stânjenitor. Gleb își
amintește: „Mitra de arhimandrit și camilafca îi stăteau cam strâmb pe cap, șuvițe rebele
de păr îi cădeau în ochi, în timp ce restul părului îi cădea în valuri pe umeri. Degetele de
la ambele mâini erau strâmbate și încovoiate. Rasa îi era cam scurtă și de sub ea se
vedeau picioarele subțiri cu șosete lungi, negre. Purta pantofi foarte mari, cu vârfurile
îndoite în sus, mergea vioi, cu un șchiopătat care se vedea; fața îi strălucea. Cât de dragă
ne era vederea acestui personaj aparte, atât de diferit de tumultul obișnuit al societății
noastre secularizate!”
__________________
Doamne ajuta!
Reply With Quote
  #10  
Vechi 08.12.2010, 10:57:31
caminaris's Avatar
caminaris caminaris is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.07.2009
Locație: Galati
Religia: Ortodox
Mesaje: 216
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru caminaris
Implicit

ÎNAINTE de a deschide magazinul pentru public, frații i-au cerut Arhiepiscopului Ioan
să vină și să-l binecuvinteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când să vină. „Dar când a sosit
ziua aceea,” își amintește Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, a apărut la ușa noastră
chipul destul de deosebit al Părintelui Spiridon, cu părul nepieptănat atârnându-i pe față,
cu rasa foarte uzată, cu sutana scurtă și cu pantofi foarte mari, intrând precum Charlie
Chaplin.
La început, am fost dezamăgiți că nu venise Arhiepiscopul Ioan pentru a
binecuvânta începutul strădaniei noastre misionare. Bâlbâindu-se, și cu respirația scurtă,
Părintele Spiridon a anunțat cu sfială, că din nefericire fusese trimis el în locul
Arhiepiscopului Ioan și că îi părea rău pentru aceasta și își cerea scuze. Desigur că a
observat pe fețele noastre o expresie de dezamăgire. Dar când m-am întors spre
prietenul meu Eugene, am văzut că el era tare fericit să vadă un astfel de om adevărat –
căci nu se putea afla în tot San Francisco o figură mai smerită decât aceea a Părintelui
Spiridon.
Părintele Spiridon a slujit o panacidă171 înaintea icoanei Părintelui Gherman,
care aparținea frăției. La sfârșit, s-a întors și a ținut o predică destul de înflăcărată și
dramatică, pentru mica adunare a frăției noastre smerite. A urcat tonul foarte sus și
fiindcă își pierdea glasul și suna răgușit din pricina entuziasmului pe care îl stârnise din
belșug, glasul său suna atât de neobișnuit, că reușise să spună foarte puține lucruri.
Emoția i-a stârnit astmul de la început, și se vedea că de fiecare dată când inspira în
timp ce vorbea, lua sinceritate desăvârșită și bună dorire slăvită dintr-o inimă iubitoare.
Doamne, conținutul acelei predici nu s-a înregistrat niciodată, dar impresia a fost
copleșitoare. N-am fi putut cere o identificare mai bună a scopurilor frăției noastre,
exprimate în frumoasa limbă rusă clasică. El a înțeles ce am fost noi după aceea. Nimeni
altcineva, înainte sau după aceea, nu a identificat atât de desăvârșit scopul misiunii
noastre, și ne-a așezat cu adevărat pe calea cea dreaptă. Noi nu exprimaserăm niciodată
precis ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am rămas uimiți să vedem întrun
cleric rus o înțelegere atât de clară a nevoii de a răspândi ortodoxia în lumea
vorbitoare de limbă engleză și în întregul apus renegat.”

……

UN tânăr ortodox convertit, care a vizitat magazinul de câteva ori își amintește: „Nu
pot să spun că merg ca să-l cunosc [pe Eugene] foarte bine. El nu era niciodată prea
vorbăreț și părea introspectiv. Poate că era și un fel de timiditate. Dar eu îmi amintesc că
era mereu ocupat. Întotdeauna avea ceva de făcut. Fie că se îngrijea de treburile
librăriei, cântând ciclul zilnic de slujbe în fiecare dimineață și seară la strană, în
Catedrala de alături, fie că lucra la ceva pentru Cuvântul ortodox, Eugene întotdeauna
trudea.”
Tăcerea, modestia și seriozitatea demnă a lui Eugene l-au făcut pe Gleb să-l
acuze uneori în glumă, că este un „pește rece” sau un „american fără suflet”, atât de
diferit de rusul pasionat și expansiv. Totuși, în primii ani ai existenței obștii, lui Gleb i
s-a dat să afle ce suflet măreț avea de fapt prietenul său interiorizat.
Odată, Gleb, fiind „rusul cel pasionat”, a căzut într-o stare de mare deznădăjde.
Era sâmbătă și Gleb lucrase toată ziua cu Eugene la magazin, culegând litere. Trebuiau
să-și păstreze întreaga concentrare în această trudă obositoare, căci dacă era omis chiar
și un singur cuvânt, trebuiau rearanjate în pagină porțiuni întregi, implicând ore întregi
de muncă în plus. Clienții și vizitatorii care intrau în librărie le distrăgeau atenția, până
când, în cele din urmă începeau să spere că nu va mai intra nimeni înăuntru, ca să-i
deranjeze. „Ia stai o clipă,” s-a gândit Gleb. „Scrie pe ușă ‘deschis’ și noi aici ne rugăm
să nu intre cumpărători!”
Până când închideau magazinul, Gleb ajungea să cugete cu dreaptă socoteală.
„De ce să mă omor eu pentru asta?” se întreba el. „Eu trebuie să muncesc pentru
serviciul meu din Monterey ca să-mi întrețin familia și numai în zilele mele libere să vin
aici și să muncesc ca un sclav cumpărat. De ce trebuie să renunț la toate pentru asta,
chiar și la nădejdea pentru puțină fericire. Am renunțat chiar și la toate amorurile, la
prietenele mele, așa că m-aș putea dedica în întregime acestei lucrări. Acum este rândul
meu să mă simt bine în oraș!”
Eugene se uita la Gleb cu un calm desăvârșit. Gustând el însuși din așa-numitele
bucurii ale lumii acesteia, cu mult mai adânc decât Gleb și aproape murind pentru
acestea, el era în stare să vadă că prietenul lui nu știa despre ce vorbește el. „Nu fi
prost,” zicea el. „Nu-i nimic în lume. Toate emoțiile pe care le oferă lumea nu au nici un
sens. Singura fericire și mulțumire reală se află exact în suferința noastră.”
Gleb s-a întors și a plecat, trântind ușa după el. A terminat cu toate astea,
mergând să vadă un film „șocant”, probabil de avangardă „artistică”, dar s-a dezgustat
cu totul de el. Acum era furios pe sine și îi părea rău că își poluase mintea cu asemenea
murdărie.
A ajuns în apartamentul lui Eugene după patru ore, cam pe la 11 seara. L-a găsit
pe Eugene ghemuit pe podea în colțul camerei, unde erau atârnate icoanele. Deodată a
înțeles: Eugene se rugase tot timpul pentru prietenul lui, ca să fie slobozit de ispită și în
cele din urmă, a adormit de oboseală în timp ce stătea în genunchi, cu fața la pământ
înaintea icoanelor. Gleb s-a minunat văzând profunzimea iubirii frățești, ascunsă în
acest așa-zis „american fără suflet”.
Gleb a mai învățat din mila lui Eugene pentru cei săraci, pentru cei umili, ceea
ce demonstra sinceritatea cuvintelor milei creștine, despre care scrisese în Împărăția
omului și Împărăția lui Dumnezeu.
Era un oarecare vagabond bătrân care venea adesea la librărie ca să ceară cu
sfială câțiva bănuți iar Eugene îi dădea întotdeauna o pătrime de dolar fără șovăială.
Acest trântor se afla într-o stare așa de nenorocită, că Gleb nu-și putea înfrâna repulsia,
de câte ori îl vedea. Odată, când bătrânul pleca cu sfertul lui obișnuit de dolar, Gleb l-a
certat pe Eugene. I-a explicat că omul venea la magazin în rundele sale zilnice, când știa
că găsește la Eugene un locușor moale. Iar frăția avea destul de puțini bani pentru a
menține magazinul deschis, socotindu-se cu grijă și economisind ca s-o scoată la capăt!
Evident că, vagabondul își va cumpăra mai multă băutură cu banii aceia.
- Eu cred că trebuie să-l ajutăm, a zis Eugene. Dacă noi nu-i dăm, Dumnezeu va
ști mai bine ce să facă decât să ne dea nouă.
Câteva zile mai târziu, când Gleb lucra singur în magazin, bătrânul s-a întors.
Văzând că Eugene nu era și simțind din prilejurile anterioare că lui Gleb nu-i plăcea să-l
vadă venind acolo, s-a hotărât să nu ceară bani.
- Bună ziua! a zis el politicos și a ieșit.
Gleb a simțit îndată chinurile conștiinței. Eugene, „americanul fără suflet” îi
dăduse încă o dată lecții! A deschis cutia cu bani, a luat o monedă de un dolar și a ieșit
pe ușă afară ca să-l oprească pe om. Dar omul nu se vedea nicăieri și Gleb a rămas pe
trotuar, cu moneda în mână și cu lacrimi curgându-i pe obraji.
__________________
Doamne ajuta!
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare


Subiecte asemănătoare
Subiect Subiect început de Forum Răspunsuri Ultimele Postari
Carti ortodoxe audio roman2010 Resurse ortodoxe on-line 1 10.09.2011 12:17:13
Carti ortodoxe preot_gabriel Resurse ortodoxe on-line 1 21.02.2010 18:38:04
Carti ortodoxe Florin-Ionut Generalitati 19 08.08.2008 02:55:46