Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

În prealabil postat de Copacel

unde. . . . .
:

Biserica Ortodoxă îngăduie, cu pogorământ, trei căsătorii. Biserica face acest lucru pentru a nu lăsa pe cei care au divorțat și trăiesc împreună, să viețuiască în păcat, fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Este de menționat faptul că doar prima cununie este Taină, a doua şi a treia cununie sunt doar simple ierurgii. A patra căsătorie este oprită cu desăvârșire în Biserica Ortodoxă.

A doua căsătorie se oficiază în cazul în care cei doi miri au mai fost căsătoriți. În cazul în care unul dintre miri nu a mai fost căsătorit, se tine seama de rânduiala primei căsătorii.

[cristiboss56]

Sa-l cautaţi pe Dumnezeu până ce se poate găsi”, zice Dumnezeiasca Scriptură (Isaia 58; Faptele Apostolilor 17, 27). Fiecare creştin care vrea să-şi mântuiască sufletul său din munca veşnică şi să se veselească cu îngerii şi Sfinţii în Împărăţia Cerurilor, trebuie să caute pe Dumnezeu.

Toate, toate zidirile făcute de Dumnezeu, de la firicelul de iarbă până la stejarul, pluta şi bradul се-şi înalţă vârfurile falnic către cer; de la grăuntele de nisip, până la munţii cei mai uriaşi, ale căror frunţi spintecă norii, înălţându-se către cer; de la viermii ce se târăsc în praf şi muştele care abia se pot vedea cu ochiul liber şi până la elefant, leu şi vultur; soarele, luna şi stelele ce aleargă cu o uimitoare iuţime în văzduh; toate, toate, îndeamnă pe om, coroana tuturor creaturilor, să caute pe Ziditorul lor, pe Dumnezeu.

(Protosinghel Nicodim Măndiță)

[Copacel]

În prealabil postat de cristiboss56

Bre sa-i spui lui mata ai lu tactu , nesimtitule !

Lasa asta.Unde este molifta de divortz in molitfelnic ? Nu este.
De ce nu este molifta de divortz sau de "descununie" in molitfelnic ? zi bre

[cristiboss56]

“ Constiinta este o simtire a duhului omenesc, subtire, luminoasa, care deosebeste binele de rau. Aceasta simtire deosebeste mai limpede binele de rau decat mintea.
Este mai greu sa amagesti constiinta decat mintea. Si cu mintea amagita, care e sprijinita de voia iubitoare de pacat, constiinta se razboieste indelung.
Constiinta este legea fireasca.
Constiinta l-a calauzit pe om pana la Legea scrisa . Omenirea cazuta si-a insusit treptat un fel nepotrivit de a gandi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos
a impartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui.
Invatatura lui Hristos, pecetluita de Sfantul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit pacatul (Evr. X, 22). Dupa ce ni s-a inapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si inaltata de urmarea invataturii lui Hristos.
Starea de sanatate a constiintei si lucrarea ei cea dreapta sunt cu putinta numai in sanul Bisericii Ortodoxe, fiindca orice gand nedrept primit de om are inraurire asupra constiintei, abatand-o de la lucrarea ei cea dreapta.
Pacatele de buna voie intuneca, inabusa, adorm constiinta.
Orice pacat necuratit prin pocainta lasa o intiparire vatamatoare in constiinta.
Viata pacatoasa indelungata, aleasa in chip liber, omoara oarecum.
A omori constiinta este, de fapt, cu neputinta . Ea il va insoti pe om pana la infricosatul judet al lui Hristos: acolo il va da in vileag pe cel ce nu a ascultat-o.
Dupa talcuirea Sfintilor Parinti, [parasul] omului pomenit in Evanghelie (Mt. V, 25) este constiinta. Intocmai: ea este un vrajmas [ paras; martor al acuzarii, n.n.] fiindca se impotriveste oricarei intreprinderi potrivnice Legii lui Dumnezeu pe care o facem.
Pastreaza pacea cu acest “paras” pe calea ta catre cer, in vremea vietii pamantesti, ca sa nu te parasca in vremea cand se va hotari soarta ta pentru vesnicie.
Spune Scriptura: Mantuieste din rele sufletul martorul credincios (Pilde XIV, 26). Martorul credincios este constiinta nespurcata: ea izbaveste sufletul ce ia aminte la sfaturile ei, de gresale pana va veni moartea si de muncile vesnice dupa moarte.
Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin invatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin plinirea lor.
Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pana si cele mai marunte.
Nu fa silnicie [parasului] tau – constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tanguie Proorocul, in numele Domnului, pentru cei ce isi calca in picioare constiinta, ce isi intind curse lorusi: Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a inceput a merge dupa desertaciuni (Osie V, 11).
Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit mereu. El e pazit atunci cand omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.
Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica insemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, impotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare in picioare a constiintei.
De la parutele fleacuri, de la pacate neinsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari.
„Ce insemnatate are asta “. „Doar nu e un pacat mare! ” „Ce, asta e pacat!? ” „Asta nu e pacat! “. Astfel judeca cel nepasator fata de mantuirea sa atunci cand se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu . Intemeindu-se pe astfel de judecati neintemeiate, el nu conteneste a calca in picioare constiinta sa.
Taisul acesteia se toceste, lumina ei se innegureaza; in suflet se revarsa intunericul si frigul nepasarii si nesimtirii.
Nesimtirea devine in cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; adesea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, in vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei.
Intr-o astfel de stare de intunecare si nesimtire infricosata, feluritele pacate intra slobod in suflet, tocmindu-si in el barlog. Pacatele, invechindu-se in suflet, se preschimba in obiceiuri la fel de puternice ca si firea iar cateodata si mai puternice decat ea.
Obiceiurile pacatoase se numesc patimi . Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, in lanturile pacatului, intrand in robia lui . Cel care, trecand in chip statornic cu vederea instiintarile constiintei, se lasa a cadea in robia pacatului, numai cu foarte mare osteneala, cu impreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, in insusiri ale firii .
Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si ravna de care esti in stare sa iti pazesti constiinta.
Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toate poruncile dumnezeiesti, atat cele invederate tuturor, cat si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta.
Pazeste-ti constiinta fata de aproapele : nu te multumi doar cu o purtare parut buna fata de aproapele! Sa ceri de la tine insuti ca sa fie multumita si constiinta ta de aceasta purtare. Ea va fi multumita atunci cand nu doar faptele, ci si inima ta vor fi in privinta aproapelui asa cum porunceste Evanghelia.
Pazeste-ti constiinta fata de lucruri, indepartandu-te de ceea ce este de prisos, de lux, de nepasare, amintindu-ti ca toate lucrurile de care te folosesti sunt zidiri ale lui Dumnezeu, daruri date de Dumnezeu omului.
Pazeste-ti constiinta fata de tine insuti . Nu uita ca esti chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca esti dator sa infatisezi acest chip, intru curatie si sfintenie, lui Dumnezeu Insusi.
Vai, vai! Vai si amar va fi daca Domnul nu va recunoaste chipul Sau, nu va gasi in el nici o asemanare cu Sine. El va rosti infricosata osanda: Nu va cunosc pe voi (Mt. XXV, 12).
Chipul netrebnicit va fi aruncat in vapaia nestinsa a gheenei.
Nesfarsita bucurie va cuprinde acel suflet la care cautand Domnul, va recunoaste in el asemanarea cu Sine, va vedea in el frumusetea pe care El, in nesfarsita Sa bunatate, a impropriat-o lui atunci cand l-a zidit, pe care a refacut-o si a inmultit-o atunci cand l-a rascumparat, pe care i-a poruncit sa o pazeasca intreaga intru neprihanire prin indepartarea de tot pacatul, prin pazirea tuturor poruncilor evanghelice.
Netacutul, nepartinitorul paznic si aducator aminte al acestei indepartari si paziri e constiinta. Amin”.

[cristiboss56]

A m spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operaţii: „ Anestezia celui viclean are consecinţe neplăcute asupra omului, în timp ce aceea pe care o faceţi dumneavoastră ajută ”.
Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă şarpele peste păsări sau peste iepuraşi ca să-i paralizeze şi să-i înghită fără a se putea împotrivi. Diavolul, atunci când vrea să lupte un om, trimite mai întâi un drăcuşor „anestezist” ca să-l facă pe om nesimţit, după care merge el însuşi şi-l ciupeşte, adică face din el orice vrea... Dar înainte merge „anestezistul”. Ne face injecţie cu nesimţire şi astfel uităm de grija mântuirii. Iată, noi, monahii, am făgăduit să facem răbdare atunci când vom fi ocărâţi, batjocoriţi, dar în cele din urmă, de multe ori, ispita ne zăpăceşte şi facem cele potrivnice celor făgăduite. Altfel începem şi altfel sfârşim. Pentru altceva am pornit să mergem, dar în altă parte mergem. Nu luăm aminte.
( Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. II, Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 120)

[cristiboss56]

Vorbiţi-ne puţin despre ne-simțirea duhovnicească.
– Ne-simţirea duhovnicească poate să fie un răspuns la întrebarile: „ Ce este moartea?”, “De care moarte ne-a izbăvit Hristos? ” . Cadavrul este nesimţitor. Aşa, şi când duhul nostru este nesimţitor la cele ale harului, în măsura aia suntem morţi. Şi de această moarte ne-a izbăvit Hristos, că nu ţinând preceptele legii putem învia dintru ne-simţire întru simţire, ci cum zice Sfântul Pavel, prin credinţa propovăduirii, auzind cuvântul propovăduirii, al bunei-vestiri a Împărăţiei. Dacă acel cuvânt este vrednic, sau, poate, chiar nevrednic fiind, dacă Dumnezeu binevoieşte prin el să insufle vreun suflet sau mai multe,
insuflarea pe care-o primim este un început de înviere . Întorcându-ne către Biserică, dacă începem să vedem lucrarea şi puterea Tainelor, de multe ori, prin spovedanie, prin Împărtăşanie
– când trăieşti pe viu, pe pielea ta, curăţirea, învierea pe care o trăieşti – începi din ce în ce mai mult – şi asta ar fi cultura filocalică –
să devii din ce în ce mai simţitor: astăzi simţi câteva, mâine, în principiu, ar trebui să simţi mai multe
.
Paradoxal, noi trecem, dupa o primă fază a învierii , printr-o a doua fază – pe care părintele Sofronie o numea a harului – dar această a doua perioadă este o perioadă în care trăim tocmai pierderea acestei simţiri, ne retrezim aşa cum am fost la început, am pierdut insuflarea şi înţelegerile pe care le-am avut , şi perioada aceasta a doua a nevoinţei noastre este cea mai lungă
. Dar nici asta nu este o perioadă tragică – adică tragică [dramatica] este, dar nu este menită spre tragedie și nu este cazul să deznădăjduim, ci a doua perioadă , în care avem deja experienţa vieţii, adică a simţirii duhovniceşti, în măsura în care, amintindu-ne de experienţa harului, lucrăm pe acele linii , încercăm să trăim credincioşi acelei experienţe, această a doua perioadă este o călătorie spre a însuşi nu numai experienţa pe care am primit-o cu acest prim har, dar mult mai mult și mult mai desăvârşit . Părintele Sofronie zicea că primul har este ca o “mamonă nedreaptă“. Ne-a dat Dumnezeu “pe nedrept” [nota noastra: fara sa meritam, in mod gratuit – cf. Luca 16, 1-12, Parabola iconomului nedrept ], El ştie de ce şi cum și cum s-a putut, ne-a dat o experienţă a vieţii pe care “pe nedrept” am primit-o, că nici n-am putut s-o păstrăm . Dar acum cultivăm ceea ce, în a treia fază, va fi acelaşi har, dar înmulţit, îmbogăţit, iar de data aceasta însăşi firea noastră, de neîndepărtat în vecii vecilor.
Aşa că ne-simţirea duhovnicească este acea
moarte din care nu paza preceptelor legii ne-a înviat, ci Hristos prin lucrarea Lui
și prin puterea pe care a dat-o cuvântului propovăduirii , mai ales după Învierea din mormânt – cum vedem în cazul lui Luca și Cleopa, că “ ardeau inimile lor”
– și a desăvârșit-o cu şederea de-a dreapta Tatălui şi, deci, acel început de înviere care, trecând prin toate fazele cele mai minunate şi cele mai paradoxale, ne duce la învierea finală – care este harul dobândit de noi printr-o viaţă de multă trudă şi răbdare, şi rugăciune, când acest har va fi însăşi firea noastră. Si – zicea părintele Sofronie – [ca aceasta este] firea noastră primă , deşi o dobândim cronologic ca a doua. Însă, calitativ, prima noastră fire, de acum de nestrămutat în veci.
– Vă rugăm să ne vorbiţi despre cele cinci simţuri duhovniceşti.
– Nu ştiu unde, la care Părinţi, am citit cândva că îndărătul acestor cinci simţuri trupeşti sunt cinci simţuri duhovniceşti. Şi mai ziceam pe undeva că, aşa cum am înţeles că primul simţ care se dezvoltă în prunc, înainte de naştere, este auzul şi că, prin auz, fătul din pântecele maicii se obişnuieşte să desluşească glasul tatălui, al mamei, al altora, şi, când se naşte, îi recunoaşte după auz, aşa şi în cultura filocalică
ascultarea este nu o disciplină, cum este în armată sau în orice instituţie omenească, ci este cu precădere cultivarea acestui auz duhovnicesc .
În ascultare noi căutăm voia lui Dumnezeu. Dacă vreţi, căutăm glasul Bunului Păstor, ca să luăm capitolul 10 din Evanghelia Sfântului Ioan, unde spune Mântuitorul că Oile mele glasul Meu aud şi-Mi urmează Mie. Deci învăţăm să auzim glasul lui Dumnezeu , voia lui Dumnezeu prin toată lucrarea duhovniciei.
Deci ascultarea trebuie să devină o Taină a Bisericii. Să nu reducem Tainele Bisericii la şapte, fie că cele şapte sunt de căpătâi. Dar şi ascultarea și multe alte elemente, orice legătură între Dumnezeu şi om sau, să zicem, între om şi Dumnezeu, este o Taină
. Şi ascultarea trebuie să fie la nivel de Taină , unde omul urmează glasului Bunului Păstor, glasul care, la început, ne-a zis: Dar din pomul acela nu veţi mânca, fiindcă, atunci când veţi mânca, cu siguranţă veţi muri
. Și să ascultăm glasul acela până când el ne va îngădui, dacă e cazul, să mâncăm din acel pom, fiindcă ni s-a copt înţelegerea, sau unde ne va duce.
La fel şi cu vederea. Avem multe pilde de părinţi moderni acum, ca părintele Porfirie . Toate cărţile care s-au scris şi s-au tradus în română vorbesc de vederea lui duhovnicească. Şi el ne arată mai desăvârşit decât mulţi alţi sfinţi moderni că
vederea asta e o realitate. În ultima fază a vieţii lui orbise din cauza cancerului, dar el, totuşi, vedea şi mult mai desluşit decât poţi vedea prin ochiul şi nervul optic şi toate astea.
Sfântul Siluan zice că harul se desluşeşte prin gust: simţi gustul prezenţei lui Dumnezeu și gustul vrăjmașului.
Prin experiență, dacă ai avut experienţa harului lui Dumnezeu şi a înşelăciunii diabolice, acum desluşeşti prin gust . Iar gustul e foarte aproape de miros , există un miros al harului şi un miros al vrăjmaşului.
Mai există şi un pipăit, când simţi prezenţa lui Dumnezeu. Ce înseamnă că simţi? Oare nu ăsta este un pipăit duhovnicesc?
Deci în câteva cuvinte putem vorbi despre cele cinci simţuri duhovniceşti . Astea trebuie să se dezvolte cât mai mult înainte de experienţa mormântului sau înainte de sfârşitul vieţii noastre pe pământ, în orice fel va fi, ca, aşa cum la naştere, ca prunc, am fost destul de desăvârşiţi ca făt în pântecele maicii ca să supravieţuim aici, ba şi să creştem, să ne dezvoltăm, aşa și ceva se va întâmpla după moarte.
Părintele Sofronie spunea: “Pocăinţa noastră nu se poate termina pe pământul ăsta ” , că pocăinţa, adaug eu, departe de a fi doar un moment foarte parţial de întoarcere morală, de la imoralitate la moralitate sau aşa ceva , pocăinţa este dinamica vieţii veşnice care lucrează în noi. Şi, spune părintele Sofronie, sfârşitul pocăinţei este când am ajuns la deplinătatea vieţii dumnezeieşti în noi, măsura bărbatului desăvârșit în noi, a lui Hristos în noi
. Or asta, zice el, pe pământ nu se poate împlini, numai în veşnicie, deci şi în veşnicie va fi o creştere , dacă avem destulă desăvârşire pruncească, ca să putem în primul rând supravieţui acolo cum am supravieţuit aici, ca să putem şi acolo creşte până la desăvârşire. Cum va fi aia, vedea-vom, da Domnul să vedem.
– Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu cu noi, atunci când ne aflăm la o cotitură în viaţă?
– Se leagă de o întrebare de la ultima noastră cuvântare aici, împreună, când m-a întrebat cineva ce înseamnă ce-am zis eu cândva, că
toate încep în nevăzut. Aveam în vedere rugăciunea. Deci, zic, iarăşi începem cu „Doamne…”. Orişiunde eşti, în orice clipă, la orice cotitură, începi cu „Doamne… ” şi-L întrebi pe Dumnezeu și Domnul să călăuzească mai departe .

[cristiboss56]

[…] De la cădere încoace, văd o sfâşiere: pot să voiesc ceva pătimaş, care nu face parte din voia lui Dumnezeu şi, cum zice Hristos, cela ce nu adună cu Mine, risipeşte . Şi ca să nu risc s-o iau razna, pe o voie care mi se pare bună, verific voinţa mea, să zicem cu duhovnicul, asta e una din căi, ca să văd dacă e în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, adică dacă e Dumnezeu care voieşte în mine sau dacă este o voinţă… Eu vreau drept, eu vreau să trăiesc, asta vrea şi Dumnezeu, dar eu nu ştiu întotdeauna unde să aflu ceea ce voiesc eu și aici se poate întâmpla o dezbinare şi atunci eu vreau să trăiesc, dar, Doamne, ce vreau eu mă va duce unde voi afla viaţa sau este o rătăcire? Şi aşa, ştiind că în păcatul în care trăim, putem să voim diferit de Dumnezeu – şi de multe ori o facem – căutăm, dacă Dumnezeu binecuvântează ce vreau eu, adică dacă şi El voieşte.
Aici aş vrea să zic eu cuvânt despre tăierea voii.
Se trăieşte adesea foarte greşit lucrul acesta, ori la nivel disciplinar, ori la nivel sinucigaş. Nu voia mea trebuie s-o tai, că asta ar fi un fel de sinucidere, ci voia mea pătimaşă trebuie s-o tai!
Ce este patima? Aşa cum buba cancerului face parte din trupul meu, dar nu este trupul meu, aşa şi patima, deşi [pare ca] face parte integrantă din fiinţa mea, în realitatea dumnezeiască nu este. Pe aia trebuie s-o tăiem cu bisturiul.
Acum întrebarea zice: cum putem şti…? Este imposibil să răspundem în amănunt, fiindcă de fiecare dată, în fiecare viaţă, în fiecare împrejurare, este o altă experienţă. Dar sunt nişte lucruri comune tuturor experienţelor. Să luăm momentul de după , când ai hotărât hotărârea cea dreaptă: dacă este de la Dumnezeu întotdeauna vine ca o lumină, ca o uşurare, poate ai trecut un prag greu de trecut, o frică, poate chiar o teroare oarecare, dar, trecând, cum zicea şi părintele Sofronie, focul în care ai intrat, în loc să te ardă, te răcoreşte. Că
asta e caracteristica focului mistuitor, care este Dumnezeu. Te răcoreşte. Şi simţi că ăsta este adevărul, simţi că te-ai împlinit.
Nu ştiu, sunt multe posibile mărturii ale alegerii drepte, care vin pe liniile alea, hai să luăm de la Galateni, că cele ale lui Dumnezeu sunt pace, dragoste, bucurie, îndelungă-răbdare…
Multe dintre acestea sau lumea acestor lucruri începe să fie prezentă în tine.
Problema, care cred că este de unde izvorăşte întrebarea, este: cum să fac să ajung acolo, să găsesc calea cea bună, mai ales dacă mă angajez pe căi de unde n-o să fie întoarcere? Şi aici zic aşa: formulă nu există, dar ceva mult mai presus şi mai preţios decât o formulă este, iarăși, acest “Doamne…”
Şi zic aşa: roagă-te lui Dumnezeu în multe feluri şi în multe împrejurări ale vieţii tale, ori în singurătatea ta, ori în slujbele bisericeşti, profiţi de rugăciunea celor care te înconjoară ca să îţi iei avânt… Şi când simți momentul – una dintre căi este asta, cea clasică – când simţi că a venit momentul du-te la duhovnic, și du-te cu rugăciunea asta. Când te duci la duhovnic să afli voia lui Dumnezeu, să nu te desparţi de legătura cu Dumnezeu ca să vorbeşti cu duhovnicul ca cu un om.
Şi ni se zice: atenţie nouă, duhovnicilor, nici noi să nu dăm un cuvânt din înţelepciunea noastră sau înţelegerea sau educaţia noastră teologică sau nici măcar din experienţa vieţii noastre . La o adică, să facem tabula rasa de toate astea, adică să le dăm deoparte, ca să aflăm în rugăciune voia lui Dumnezeu pentru om. Asta e o mare cultură, iar, cum zice Sfântul Siluan, dacă nu începem să o facem – apropo, nu numai noi, duhovnicii, ci toţi, ca să aflăm voia lui Dumnezeu – n-o să ajungem niciodată să o însuşim. Deci
noi, duhovnicii, nu trebuie să căutăm cuvânt de la mine, ci cuvântul dumnezeiesc pentru acest suflet, care, uneori, poate să ni se pară paradoxal la început şi Domnul să ne dea să-l desluşim.
Iar, tu, cel care asculţi, şi tu faci tabula rasa , mături total tot ce ştii, ce-ai învăţat, ce eşti, şi aici este tot un fel de tăiere a voii , ca să laşi loc acelui glas . Amintiţi-vă de Sfântul Prooroc Ilie, când s-a dus să se întâlnească cu Dumnezeu, întâi a fost un vânt mare, zicem noi uragan – nu uitaţi că vânt şi duh se confundă în graiul ebraic şi în greacă de multe ori, nu că se confundă, dar e acelaşi cuvânt – deci acel vânt era un oarecare duh care sfărâma stâncile, care zguduia munţii, iar nu în vânt, nu în duhul ăla era Dumnezeu. După vânt, un cutremur; vai, ce impresionează pe om cutremurul, dar nu în cutremur era Dumnezeu. Şi proorocul, prooroc fiind, nu s-a cutremurat de cutremur și nu s-a lăsat intimidat de acel duh şi de toată urăgăneala lui. Și după cutremur, un foc, dar nici în foc nu era Dumnezeu. Iar după foc, adiere de glas subţire. Şi în glasul ăla era Dumnezeu
. Şi atunci s-a cutremurat proorocul. Şi atunci şi-a acoperit faţa ca heruvimii din cer şi a ieşit la intrarea peşterii, ca să se întâlnească cu Dumnezeul Cel atotputernic, Care a grăit proorocului în adiere de glas subţire
. Tăierea voii este să dăm la o parte uraganele, cutremurele şi focurile voinței noastre pătimaşe care bântuie, care urlă, care fac toată gălăgia asta, ca să putem auzi adiere de glas subţire, care este semnul Celui atotputernic . Adiere de glas subţire care vine cu căldură, cu duioşie, cu smerenie, cu tot ce însoţeşte dragostea lui Dumnezeu pentru făptura Lui iubită.
Şi atunci în legătură cu Dumnezeu, conştient sau chiar rugându-te la acelaşi Doamne, te duci la duhovnic când simţi că a venit vremea şi-i ceri lui Dumnezeu ca duhovnicul să nu vorbească cuvânt omenesc, ca om, ci Domnul să-ţi vorbească prin el. Şi atunci, dacă asta ceri lui Dumnezeu, pregăteşte-te să primeşti primul cuvânt al duhovnicului. Şi această noţiune de
prim cuvânt , ba chiar de prim gând, cum spunea Sfântul Serafim, că primea primul gând care-i venea ca de la Dumnezeu , asta este toată cultura filocalică: a prinde acel prim cuvânt . Deci tu, dacă vrei voia lui Dumnezeu, roagă-te şi roagă-te. Continuând să te rogi lui „Doamne… ”, te duci la duhovnic şi îi ceri, îi spui în câteva cuvinte problema, esenţial , nu intra în amănunte
și aşteaptă cuvântul pe care-l ceri încă de la Dumnezeu . Aşa cum la telefon nu vorbeşti cu aparatul pe care-l ţii în mână, ci cu altcineva, de la capătul celălalt al firului. Şi aşteaptă de la Dumnezeu. Şi când duhovnicul îţi spune cuvântul – iar tu, duhovnicule, să te rogi, ca nu prin neştiinţa sau din nebăgarea ta de seamă să piară un suflet pentru care Hristos Şi-a dat sângele pe cruce; deci să te rogi ; şi fie ca Dumnezeu să ne audă cuvintele astea ca rugăciune şi să lucreze în noi şi tu, cel care ceri, fii cu cea mai mare luare aminte la primul cuvânt şi să ştii că
Dumnezeu nu este o formulă sau un adevăr obiectiv, un obiect , ci este o Persoană Care Ştie că dacă tu vei prinde primul cuvânt şi-l vei ţine, ţi-l va da.
Câteodată, această Taină o trăim ca pe un fel de “kamikazism” , fiindcă parcă ne aruncăm într-un hău. Nu te tulbura şi Domnul să te întărească. Cultivă, adică pregăteşte-te să primeşti acel prim cuvânt şi îţi spun lucrul ăsta: nu-l discuta cu duhovnicul, nu te împotrivi, nu-l discuta. Că ăsta este cuvântul tău. Este un dialog tainic între tine şi Dumnezeu . Şi nu duhovnicul tău îl va înţelege în principiu. Tu îl vei înţelege, e numai pentru tine. Ia-l şi zi-i duhovnicului: „Blagosloviţi, părinte!” şi du-te şi încearcă să-l trăieşti. Chit că vii a doua oară la duhovnic şi-i zici că nu l-ai înţeles sau cine ştie ce, dar important e ca primul lucru pe care-l faci este să încerci să îl trăieşti sub o formă sau alta, fiindcă ăsta este cuvântul tău, şi ori îl înţelegi într-o măsură, ori îl vei înţelege făcându-l, în principiu.

[cristiboss56]

Încă un chip al ascultării este [in pilda cu] cei zece leproşi, care au primit un cuvânt care, în sine, nu avea niciun sens: Duceţi-vă şi vă arătaţi preotului ! Dar leproşii se arătau preotului dacă se însănătoşeau, ca preotul să-i pronunţe curaţi şi să vină înapoi în societate. Dar, leproşi fiind, ce puteau să caute la preot? Dar ei, primind fără să discute cuvântul, primul cuvânt al Acestui mare făcător de minuni şi prooroc și cine era Acest Nazarinean sau ce-or fi ştiut ei despre Hristos, au primit cuvântul, s-au întors şi s-au dus către preot. Făcând acest cuvânt, au intrat în razele energiilor dumnezeiești, care bineînţeles că imediat i-au vindecat.
Şi asta este ceva din taina ascultării . Ascultarea ca Taină, nu ca disciplină , ascultarea ca închegare a unei legături între tine, personal, cu personal Dumnezeu, prin duhovnicul tău. Şi aşa că, dacă vrei negreşit să faci o alegere dreaptă într-o răscruce a vieţii, încearcă pe calea aceasta şi, dacă într-o altă modalitate decât ce am descris eu acum îţi va răspunde Dumnezeu căutării tale, să ştii că esenţialul este de a primi voia lui Dumnezeu, pentru care uneori este important să dăm la o parte tot ce ştim, pentru ca să-L lăsăm pe acest Doamne cu glasul Lui blând ca o adiere de vânt subţire să ne poată vorbi şi noi să auzim nestingheriţi de răcnetele patimilor care vuiesc.

[cristiboss56]

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”? … De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva…
fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata , daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta,
intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumneze u, duh ucigas .
Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu . Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, – si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic, nu se infricoseaza de ele, sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total .
– Sfintii Parinti, mai ales Sfantul Ignatie Briancianinov , ne marturiseste ca, in zilele noastre, isihasmul nu mai are aceeasi intensitate duhovniceasca. Daca un isihast nu are pe batranul sau aproape, cum se poate indrepta atunci cand a cazut si cum intelege ca a facut aceasta? Considerati ca in zilele actuale se mai poate vorbi despre un isihasm? Oare isihastul mai traieste cu aceeasi intensitate impartasirea Dumnezeiasca? Si se mai ridica la nivelul vietuirii crestine din primele secole?
– O sa va raspund iar pe linia “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”
Partea intai… “Tine-ti mintea in iad”: nu, nu se mai poate. Daca in vremea lui Brancianinov, acum 150 de ani, spunea asa, astazi avem 150 de ani de pacate mult mai mari: doua razboaie mondiale – parintele Sofronie spunea fratricide mondiale – prima oara in istoria unui razboi mondial in 1914, si un al doilea razboi mondial, spunea ca dupa primul razboi mondial, s-a ridicat de pe pamant pacea pe care o cunoscuse, acest simt al asezarii lumii, care era . El avea 18 ani la razboiul mondial, nu era un pusti, era constient de viata deja, si zice ca s-a ridicat pacea asta si deznadejdea s-a asternut peste lumea intreaga. Cand a auzit cuvantul Sfantului Siluan: “ Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui… ” a simtit cu putere ca a fost un cuvant dat de Dumnezeu catre lumea noastra in deznadejde. Zice[a ca] el fugise din Rusia, se refugiase in Franta, zice[a asa]: “si am intrat, si am luat cunostinta cu o Franta triumfala, dupa razboi. Deznadejdea care marca acest triumf, aceasta Franta triumfala, era cutremuratoare“.
Dupa al doilea razboi mondial, zice ca atmosfera in lume a fost si mai rea si ne spunea ca daca vine un al treilea razboi mondial, credinta insasi va fi cu neputinta. Si a venit perestroika, si razboiul care se pregatea n-a venit. Dar in razboi mondial suntem, intr-un fel sau altul, de la al doilea, pana astazi. Si ziceam si eu ca nu ne mai ingaduie lumea postmoderna, conditiile materiale pentru a continua aceasta cultura filocalica. Si mai putem zice multe si le rezum cu cuvantul:
“Tine-ti mintea in iad” . De ce tine-ti ? Asta-i realitatea. Nu trebuie sa incercam s-o vedem altfel, sa nadajduim in vane idealuri. Asta-i realitatea. Dar si “nu deznadajdui” . Alte cai, alta mantuire, foarte paradoxala sau mantuiri paradoxale va da Dumnezeu astazi. Ca eu inteleg lucrul asta: daca Dumnezeu ingaduie ca lumea, oricat de tragica este, sa devina si mai tragica, inseamna ca inca Dumnezeu mantuieste, ca omul se mai poate mantui.
Hristos a spus, si-L parafrazez putin, Il parafrazez zicand: “Atunci cand lumea nu se va mai putea mantui, atunci se va sfarsi istoria.” El zice putin altfel, cititi in capitolul 13 de la Sf. Ev. Marcu sau 24 in Sf. Ev. Matei. Putem zice ca niciun suflet nu se va mai putea mantui, si nu fiindca Dumnezeu nu poate mantui, dar incep sa intrevad conditii in care omul, noi, suntem asa
formatati – pentru cei care cunosc “calculatorica” – nu suntem formati, ci formatati asa incat Dumnezeu nu mai are acces la noi .
Dumnezeu vorbeste si omul nu mai intelege; si vedeti lucrul asta daca cititi Apocalipsa.
Dar Dumnezeu intotdeauna are mantuire, si cata vreme este cu putinta mantuirea, de acum incolo sa stiti ca mantuirea este paradoxala. Am primit multe scrisori in care vad multa mantuire in suflete deznadajduite si nu pot sa fac nimica. Nu pot nici sa raspund, nici… decat sa ma rog Domnului si, cateodata, nici nu mai stiu ce sa zic, dar: “fie Doamne destul pentru acele suflete,
si toate celelalte care sufera asemenea “.
Nu e nevoie de deznadejde . Dumnezeu – spuneam cuiva, candva – Dumnezeu nu va birui lumea, si cand a inceput sa se panicheze [am adaugat]: a biruit-o deja, nu mai are nevoie s-o biruiasca. Dar sunt forme paradoxale, si aceste forme… Am crampeie de viziune asa, mental vorbind, pentru ca eu nu sunt vizionar – nici in sensul bun, dar nici in sensul ratacit al cuvantului – dar vedeti, eu n-am mintit, am crampeie de viziune, de lucruri marete pe care le face Dumnezeu in lumea noastra, poate mai marete decat oricand. De ce? Pai va spun intr-o lume, in care pacatul nu numai ca se ingaduieste dar se propovaduieste , libertatea e pana la orice dezlantuire demoniaca si asa mai departe. Este o lume a libertatii unde si noi avem libertatea sa mergem poate mai departe decat Parintii nostri catre Dumnezeu. Zic asta in baza Apocalipsei care zice in capitolul 22:
Cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine sfinteste mai sfinteasca-se .
Deci cuvantul lui Dumnezeu, da aceasta libertate
si pacatului, dar si dreptatii; si daca da cuvantul atotputernic dumnezeiesc libertate dreptatii, inseamna ca mantuirea se poate, dar in conditii mult mai paradoxale, dar dupa proocirile Parintilor, poate mult mai mari. Ca zic mai multe poorociri din veacul al patrulea, al cincilea, al saselea: “ce vor face cei care vin dupa noi?” Si spun Parintii ca cei care vor veni la sfarsit vor fi mai mari decat noi si decat cei (ai nostri) care inviau mortii. Si tocmai fiindca conditiile sunt mai neprielnice . Si eu am observat un lucru si in viata mea, ca [atunci cand] toate merg bine, ca ti-e bine, ti-e comod, dar Dumnezeu nu mai exista, adica poti sa socotesti ca nu mai…, ti se pare ca…, adica dupa cauza si efect, adica, am facut aia si aia si toate merg pe roate, toate merg bine mersi , si ne descurcam acuma si fara Dumnezeu.
Cand conditiile sunt asa de tragice, cand nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut si o nadejde deznadajduita ca poate Cineva acolo sus sa m-auda, atunci incepe sa se manifeste si puterea lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

O monahie din Beirut, ortodoxa, imi povestea ca atunci cand a fost razboiul cu Saddam Hussein, in noaptea Pastilor, erau in plin razboi in Beirut, si nu stiau daca aveau sa poata sluji noaptea Pastilor sau nu, si s-au hotarat ortodocsii sa slujeasca noaptea Pastilor. Si mi-a zis ca-n orice clipa putea sa-nceapa razboiul, putea sa cada o bomba de pe nu stiu unde, o ghiulea, obuz sau mai stiu eu ce, dar n-a cazut si au slujit noaptea Pastilor, in nadejdea Invierii, si in frica bombardamentului si zicea ca: “niciodata n-am trait asa un simt al Invierii ca in noaptea aia!”. Si iarasi zic: in clipele cele mai cumplite, de-abia atuncea incepi sa traiesti mai desavarsit si prezenta acestui Dumnezeu, care, altfel, pare ca…nu exista.
– Televizorul este astazi unul din elementele principale ale societatii si vietii noastre. Aproape fiecare dintre noi, petrecem de la cateva minute pana la cateva ceasuri pe zi impreuna cu televizorul. Cum ne sfatuiti sa ne raportam la televizor? Cum ne poate influenta acesta viata noastra duhovniceasca? Cum putem explica uriasa atractie pe care o are asupra oamenilor? Se poate vorbi despre un efect aproape magic al imaginarului, al patrunderii noastre intr-o alta lume, decat cea reala?
-Da, se poate, si chiar asta si este… In ’55 cand a plecat in Anglia, mama englezoaica fiind, ca la [noi] nu existau televizoare in Romania si nici nu auzisem de asa ceva, si cand le-am vazut in vitrina, in Anglia nu stiam ce erau radiourile alea, care aveau chestia aia, ecranul, si cand am intrebat, chiar mama mi-a spus ca: “ asta-i un televizor. ” Dupa aia am vazut, si primele mele contacte cu televizorul i-am trait puterea hipnotica. Era o perioada cand programele in Anglia, erau inca putine, televizoarele erau alb-negru , si televizoarele la care aveam eu acces, aveau numai doua posturi: “aprins si stins” Comparativ cu bogatia pe care o aveti astazi… Si “aprins” fiind, trebuia sa vezi ceva acolo, si orele la care intr-o perioada eu puteam sa am acces la televizor, nu era niciun program care ar fi fost de vreun interes pentru mine. Eu as fi vrut sa vad un film cu cowboy sau mai stiu eu ce, dar era pentru mine plictisul cel mai desavarsit; dar nu puteam sa-mi desprind ochii de pe televizor. Si am inteles ca Dumnezeu mi-a dat o hotarare ca eu sa n-am in viata mea televizor, fiindca eu stiam slabiciunea mea: ca nu exista un drog cu care, daca m-as droga, as putea sa ma mai lepad de el, si-atuncea am hotarat sa n-am niciodata in viata mea televizor la mine in casa. M-a apucat asa o sfanta teama de el. Bineinteles ca asta as propovadui fiecaruia, dar nu-mi propun sa v-o propovaduiesc; dar ca are influenta asta se vede.
De cand a inceput televizorul sa intre in puterea lui, am vazut ca parintii, in Apus, au pierdut controlul asupra copiilor, copiii au fost educati de ce au vazut la televizor mult mai mult decat ce le spuneau in ureche parintii. Pentru ca la televizor traiesti; si intre un concept abstract pe care-l auzi in ureche si o traire pe care o ai in real – fie acest real si virtual – trairea biruieste.
Trairea, in Biserica noastra, era in slujbe si in rugaciuni: rugaciunea de chilie cum ii spune – rugaciunea ta, din odaia ta – si rugaciunea de obste, din Biserica, in Liturghie: si astea erau trairi, acolo nu esti spectator intr-o piesa de teatru, esti impreuna-slujitor, impreuna-rugator, cu preotul si cu toti ceilalti, daca traim drept aceasta cultura.
Televizorul inlocuieste toate lucrurile astea si ne propune, in general, o realitate, intr-o masura sau alta, virtuala. De ce zic “masura sau alta” ? Ori este un film care este, in general, o inchipuire, o virtualitate, dar nu o realitate, o imitatie a realitatii, ori chiar daca vesti [stiri] si lucruri dintr-astea, totusi una este s-o vezi pe ecran si alta daca esti acolo. La asta adaug si calculatorul; si
aceasta lume noua pe care ne-o aduce toata electronica asta, lumea virtualului, care ne desprinde din ce in ce mai mult de real – si asta este unul din motivele pentru care nu mai putem trai rugaciunea si realul, fiindca suntem tot mereu in inchipuirea noastra , in “gandirologia” noastra, din copilarie si prin multe forme, astazi inclusiv electronice, in virtual; si intr-un fel si pe Dumnezeu suntem obisnuiti daca nu-l vedem concret, sa-l re-legam la nivel virtual si nu mai credem in El.
Si iarasi asta face parte din partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad” . Pentru mine toata electronica asta, acuma, dupa experienta unei vieti din perspectiva din care am incercat eu sa privesc viata, o gasesc ca pe un lucru cumplit… Dar evident ca toate lucrurile astea nu sunt decat un mijloc care s-ar putea intrebuinta pentru bine, si, intr-o masura, sunt programe minunate la televizor, care sunt foarte educative sau foarte inaltatoare, sau foarte nu-stiu-ce, dar s-ar putea intrebuinta deplin pentru bine, dar
realitatea vietii si a lumii noastre este ca se intrebuinteaza mult mai mult pentru rau . Aicea nu stiu ce sa va zic ca este scaparea, poate decat asta, revenirea la rugaciunea de care v-am spus. Cand vedeti orice vedeti, ziceti “Doamne” din cand in cand, mai rugati-va pentru napastuiti, mai rugati-va ca Dumnezeu sa va apere. Pana la urma, va spun si lucrul asta: orice experienta avem, fie prin carte, fie prin televizor, fie prin viata, este o experienta care, negativa, adica a pacatului sau pozitiva, in apropierea noastra de Dumnezeu poate deveni pozitiva si se poate intrebuinta la bine; si asta face parte din partea a doua a cuvantului – “si nu deznadajdui” .
Si precum vedeti: vorbeam de Maria Egipteanca. Dar de multe ori s-a vazut in perioada filocalica, mai ales, a bisericii, dar si inainte si dupa: ca uneori pacatosii cei mai mari – asa cum ii socotim noi, nu stiu cum vede Dumnezeu lucrurile – devin sfintii cei mai mari. Si, cumva, si cunostinta pacatului pe care o au de multe ori ii ajuta sa mearga mai repede si sa depaseasca pe cei care traiesc, care cultiva cunostintele cele bune; si aici este un paradox: nu ca am putea propovadui viata destrabalarii ca un mod de mantuire, dar iata ca Dumnezeu face ca si viata fiului risipitor, daca se intoarce fiul risipitor catre Dumnezeu, sa devina mantuire. In ce fel? Socotesc ca toti cunoasteti pilda fiului risipitor din Evanghelie, cand fiul risipitor vine acasa, ca s-a pocait, de faptul ca a risipit averile tatalui sau, mostenirea lui, pe pacatele lumii asteia, si vine inapoi la dragostea tatalui. Cine de acuma il va mai scoate, il va mai ademeni altundeva decat la dragostea tatalui? Ce alt pacat va putea sa-l pacaleasca si sa-l duca iarasi din casa tatalui? El are experienta asta si ramane acuma temeinic cu tatal. Fratele lui care a trait langa tatal – uite un paradox aicea – gelozeste pe fratele sau risipitor care a venit inapoi, pentru care tatal junghie acum de bucurie mielul cel ingrasat; si iata ca fiul care a trait in curatie si in dreptate se ispiteste intr-un fel in care nu s-a asteptat: de invidie, ca: “tata tu nu mi-ai dat niciodata macar un ied, dar cand vine fiul acesta al tau care ti-a risipit avutiile, acuma pentru el injunghii si vitelul cel ingrasat” . Si pare aici, noi vedem, ca fiul cel risipitor si pocait acuma este mantuit, ca sa zicem asa, acuma ramane statornic; de mantuirea celui care a trait bine inca nu suntem siguri.