Două feluri de a iubi.

[Mihnea Dragomir]

Vechii greci aveau două cuvinte pentru "iubire": agape şi eros. În româneşte avem "iubire" şi avem "dragoste". Folosim aceşti termeni în mod nediscriminat: pur şi simplu îl spunem pe primul care ne vine în minte. Dar înseamnă acelaşi lucru "a iubi" cu "a fi îndrăgostit" ?

Trăim sub paradigma libertăţii prost înţelese, fapt care influenţează ştiinţa psihologiei şi mentalitatea oamenilor în general. Am întâlnit (frecvent) persoane foarte stimabile, care erau oripilate de "prejudecăţile retrograde", "rurale", "medievale" în care trăiau familii până foarte recent, familii în care părinţii se ocupau de aranjamentele matrimoniale. Va să zică: săracii tineri de atunci ! Alţii hotărau pentru ei, iar ei trebuiau să facă ceva absolut revoltător: să se supună.
Dar asemenea concepţii vetuste nu se limitează doar la conformare în găsirea "partenerului de viaţă". În medievala concepţie creştină, oamenilor înapoiaţi "popii" le cer, nici mai mult, nici mai puţin, să Îl iubească pe Dumnezeu. Porunca iubirii ! Ca şi când dragostea ar putea fi ceva aşa, la comandă. Absurd !
Absurd ? Mult mai puţin decât ni se pare la prima vedere. Pentru omul de azi, dragostea e ceva care pică de undeva. Era să spun "din Cer", dar oamenii cred mai mult în feromoni, în potriviri de pH şi în aranjarea planeţilor decât în ceea ce înţeleg creştinii prin "Cer" cu majusculă. Ei bine, aici duce confuzia dintre "a iubi" şi "a fi îndrăgostit".

Inteligenţa limbii pare să fi observat ceva ce noi nu mai observăm. Spunem "sunt îndrăgostit" întotdeauna la diateza pasivă, pe când "iubesc" îl folosim la diateza activă. A fi îndrăgostit înseamnă a-ţi cădea ceva sau cineva cu tronc, cel mai des hodoronc-tronc. "Pasiv" are legătură cu "pasiune", adică "passio" sau patimă. A fi îndrăgostit este patimă. Când sunt îndrăgostit eu nu am urmărit acest lucru, ci mi s-a întâmplat. A fi îndrăgostit nu e ceva de ordin raţional. Dragostea e oarbă, dragostea este Eros. Vine din săgeata cu care şmecherul acela dotat cu arc şi şăgălnicie m-a lovit în timp ce nu eram prea atent la ce mi se întâmplă.

Nu aşa stau lucrurile cu "a iubi". Iubirea angajează nu (numai) compartimentul afectiv al psihicului meu, cât (mai ales) compartimentele superioare: al cogniţiei şi voliţiei.

Al cogniţiei, pentru că iubirea este mult mai concretă decât dragostea. De îndrăgostit, poţi fi îndrăgostit de ceva diafan, neclar sau de-a dreptul nebulos. De o imagine. Dar de iubit, nu poţi iubi o nălucă. Ca să iubim, trebuie ca mai întâi să cunoaştem. Dacă aş avea cu 20 de ani mai puţin, poate că aş putea spune "sunt îndrăgostit de Cheeky Girls", dar în nici un caz "eu le iubesc pe Cheeky Girls", fiindcă nu le cunosc pe domnişoarele şi nu ştiu despre ele decât o poză, un cântec şi un scandal.
De aceea şi spunem "dragoste la prima vedere", dar niciodată nu am auzit "iubire la prima vedere". Ca să iubeşti, îţi trebuie un anumit timp: exact atâta cât să ajungi la un anumit prag al cunoaşterii obiectului iubirii. Când eşti îndrăgostit, obiect eşti tu însuţi (sub aparenţa subiectului gramatical): ţi se poate întâmpla mai repede, iar a cunoaşte nu e deloc necesar dragostei (ba chiar contraindicat de multe ori).

Al voliţiei, pentru că iubirea este un act de voinţă, pe când dragostea nu. Vreau, nu vreau, sunt îndrăgostit (sau "cad îndrăgostit" se spune în alte limbi). Nu se transpune asta la "a iubi". Iubesc atunci, şi numai atunci, când vreau să iubesc. Porunca este "iubeşte-ţi apropele" şi "iubeşte-i chiar şi pe duşmani". Dumnezeu nu ne cere lucruri imposibile. Nu ar putea să ceară ceva atât de absurd ca "fii îndrăgostit de aproapele", ori chiar "fii îndrăgostit de duşmanii tăi". El ne spune "iubeşte-ţi duşmanii", fiindcă acest lucru e posibil, ţine de voinţa noastră. Îi iubesc fiindcă vreau să îi iubesc şi în nici un caz fiindcă mi-au căzut cu tronc.

Aceste observaţii sunt cu atât mai valabile în ceea ce priveşte iubirea de Dumnezeu. De aceea, virtuţile cardinale sunt înşiruite mereu în ordinea aceasta necomuntativă: credinţă, speranţă, iubire. Deşi cea mai importantă este iubirea, nu se poate ajunge la iubire fără credinţă, care e temeiul: nu Îl putem iubi pe Dumnezeu decât dacă Îl cunoaştem (atâta cât se lasă El cunoscut şi cât Îl putem cuprinde pe Cel necupris, şi anume suficient ca să Îl iubim). Vedem acum cât de mult greşesc cei cărora eu le spun "iubirişti" şi pe care îi vedem atât de des în postură de cateheţi ai copiilor şi tinerilor. Ca să ajungi să îl iubeşti pe Dumnezeu, mai întâi trebuie să te ocupi un pic de axiomele credinţei, cărora le mai spunem şi "dogme", cuvând care a ajuns el însuşi, în epoca noastră iubiristă, să aibă o conotaţie negativă.
La fel, în a-L iubi de Dumnezeu un efort de voinţă este necesar. Îl iubesc pentru că vreau să Îl iubesc. Că, în final, iubindu-L pe Dumnezeu ajung să fiu şi îndrăgostit de El, asta ţine de generozitatea fără sfârşit a darurilor Sale.

Ati postat o analiza interesanta cu o abordare ce merita cu siguranta comentata.Inainte de a va spune si modesta mea opinie,fara pretentia de a fi una credibila dpdv teologic,as dori sa va rog sa-mi spuneti,daca se poate,daca in paragraful din finalul postarii dvs ati avut in vedere/va referiti (la) cele spuse de Apostolul Pavel in Epistola întâia către Corinteni 13:13.Cu multumiri.

[Mihnea Dragomir]

Bine aţi (re)venit ! Lipsa dv s-a făcut prea mult simţită.

Da, de la Apostol ştim că virtuţile teologale sunt trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Deşi iubirea vine pe locul al treilea în enumerare, ea este cea care are importanţă eminentă. Este un "loc al treilea" ca ordine temporală, ca paşi ai clădirii noastre lăuntrice, şi nu ca importanţă. De aceea, în Evul Mediu cele trei virtuţi teologale erau înfăţişate ca un copac: credinţa este rădăcina, coroana (sau seva copacului, mai bine zis) este speranţa. Iubirea este coronamentul sau rodul acestora, după cum spuneam şi în acest articol mai vechi: http://sfantacruce.ro/myblog/mihnead...cole-ale-sale/

Citind cu atentie postarea dvs am cazut pe ganduri dupa ce am citit finalul.V-as propune o analiza care nu contrazice cele spuse de dvs dar abordeaza problema din alta perspectiva.Ca si finalitate,ambele perspective pot ajunge la aceiasi concluzie.In esenta este o problema de nuanta dar cu voia Celui de Sus,in loc sa ne invaluim in fum de muschete,precum combatantii de pe vremuri,incercam sa vedem ce intelegem impreuna acest text.Consider acest lucru un progres incurajator,nu am orgolii personale in raport de Cuvantul Domnului si prin urmare va las spre analiza si comentarii(mai ales cele care ar corecta defectele certe ale imperfectei mele analize)opinia mea.God be with you.


Sa ne gandim cum intunericul(Apocalipsa 6:8) se va intinde peste acesta lume,in clipele ei de final, inaintea biruintei finale a Mantuitorului.Bisericile ar putea sa dispara,preotii nu ar mai putea sa savirseasca slujbele, Bibliile ar putea disparea si ele(ma refer la obiectul in sine nu la Cuvantul Domnului pt ca acela este etern>Luca 21:33).Oare ce ne-ar mai ramine?Acesta ar fi o situatie extrema dar la fel de bine ne putem uita si in jur.Multi oameni,din diferite motive, nu citesc Biblia,nu merg la slujbe,nu au un duhovnic si cu toate acesta ii poti auzi foarte des spunand ,,Ma rog in felul meu lui Dumnezeu”.Nu spun ca este bine ci doar constat o realitate,fie ea si greu de inteles.

In ambele situatii ar ramine o constanta a reactiei umane:rugaciunea.

Rugaciunea (Luca 21:36)presupune credinta(in situatii extreme poate chiar mai sincera decat in mod uzual>neajunsurile firii umane pervertite)si o faci cu nadejdea ca Cel de Sus te va ajuta(de multe ori nici nu-L lasam pe EL sa decida,cum ar fi normal,ci solicitam noi ceva concret,cumva parca ii impunem sa se pronunte strict cu privire la obiectul solicitarii noastre).

Este posibil cumva ca Apostolul Pavel sa ne spuna o ,,taina”(precum in I Corinteni 15:51)?Ceva de tipul: ,,Oameni buni,credinta voastra exista dar se poate clatina.Credinta lui Petru s-a clatinat intr-un anumit moment(Matei 26:34).Nadejdea se poate pierde din acelasi motiv.Ambele (credinta si nadejdea) sunt constante ale raportarii umane la Cel de Sus dar sunt supuse pierderii/negarii din cauza slabiciunii noastre.Hai sa va spun ceva:dragostea este mai mare decat toate.Dragostea Lui pt ca a noastra este si ea imperfecta si deseori egoista,limitata,fiind cert ca avem nevoie de ajutor(Romani 8:26)Insa dragostea Lui nu tine cont de caderile si slabiciunile noastre,este mai puternica decat tot ce simtim noi dpdv uman”(Romani 8:38-39)

Intrebarea este:este posibil ca Apostolul Pavel sa fi pus in acesta fraza 2 planuri?Planul uman(Ioan 15:12)>Credinta si Nadejde prin rugaciune(de ex)si planul divin(Ioan 15:9)>Dragostea>care este mai mare decat slabiciunile,perceptia si intelegerea noastra(asa cum s-a mai demonstrat in The Holy Bible).Nu cumva prin contopirea acestor 2 planuri(unul orizontal si uman>si unul vertical si divin,ca o idee derivata din Ioan 1:3-4 ) Pavel a dorit sa sublinieze ca dragostea Celui de Sus este mai presus de demersurile si, eventual, indoielile noastre?(Ioan 15:13 cu trimitere la Ioan 15:9)

Daca Dumnezeu este omnipotent(El-Şadai cu o aplicatie spre exemplificarea omnipotentei in Deuteronom 32:22-25),atunci poate avea o dragoste mai presus de modul nostru de a o intelege sau de a o conditiona.

Irineu din Lyon spunea (parca) o idee:Hristos, prin intrupare si trecere prin etapele umane ale vietii,le-a sfinti practic pe fiecare in parte.Prin dragostea Lui indiferent de caderea noastra.O sfintire prin trairea lui fara prihana in fiecare etapa in care noi traim imperfect si plini de pacate.Ca si cum o lumina ar trece prin fata unui perete aflat in intuneric.
Dar ,,Lumina”acesta a plecat din dragostea Lui.Trebuia sa vina,din dragostea Lui pentru noi,pentru ca, fiind si om si trecand prin viata, sa sfinteasca si ,,repare”ceea ce noi stricasem, pentru ca noi,din ceva sfintit sa ne putem ridica inspre EL.Am fi putut oare sa ne ridicam singuri,fara sacrificiul Lui?

Intradevar sunt 2 moduri de a iubi.Dar conform lui Pavel ambele s-ar referi la noi?Am avea pe de o parte iubirea noastra(manifestata prin credinta si nadejde>Romani 5:1)si pe de alta parte dragostea Lui (Romani 5:10),mai puternica decat manifestarea noastra.Despre a cui dragoste vorbeste acolo Apostolul Pavel?A noastra sau a Celui de Sus? Pentru ca daca este vorba de Dragostea Lui catre noi(in acest sens al manifestarii,de la EL catre noi)atunci oare depinde de o manifestare anume a noastra?Sau este o dragoste oferita neconditionat.mai puternica decat orice cunostem noi in mod meschin,mai puternica decat orice intelegere partiala a Lui(I Corinteni 13:12)de catre noi.

O dragoste data prin Harul Lui,stiind ca noi,in mod normal,desi afirmam ca avem Credinta si Nadejde,ne indoim mult,cadem des.O dragoste in fata careia sa reactionam precum Petru in Evanghelia dupa Ioan 21:7.Credinta si Nadejdea noastra sunt efectele iubirii Lui,fiind dependente de ea, sau sunt efectele stradaniilor noastre?Sau intr-o anumita masura din amandoua?

Daca este vorba de dragostea noastra,imi este teama ca este imperfecta,la fel ca si credinta si nadejdea noastra si prin urmare ar fi greu sa gasim un raport de superioritate izbavitor inauntrul nostru,chiar si in acest raport psihologic tripartit>credinta-nadejde-dragoste(toate insa la nivel strict uman).Insa daca este dragostea Lui atunci se schimba complet situatia pentru ca Dragostea Lui ne transforma radical,actionand la fel cum actioneaza si Cuvantul Sau (Evrei 4:12).

Intrebarea mea este:despre a cui dragoste ne vorbeste acolo Apostolul Pavel?

[Mihnea Dragomir]

Părerea mea este că Apostolul ne vorbeşte acolo despre dragostea noastră către Dumnezeu, aşa după cum vorbeşte despre credinţa noastră în El şi despre speranţa noastră în lumea aceasta şi, mai ales, în lumea viitoare. Caracteristică apostolilor este claritatea în exprimare. Noi complicăm lucrurile şi proiectăm această complicare asupra a ceea ce au predicat, astfel pornind pe panta răstălmăcirii.

Pe de altă parte, aveţi dreptate atunci când în mod just observaţi că "virtuţile noastre" este un mod de a spune, în realitate, "toată darea cea bună de sus este". Nu poate omul, fără ajutorul Lui, să facă nimic meritoriu. Când "mi-a venit mie ideea prin cap" să ajut o bătrână să treacă strada, în realitate El mi-a insuflat această idee. El este Inspirator şi Vistier al Bunătăţilor. Când postesc, El îmi insuflă dorinţa de a face ceva plăcut Lui şi tot El îmi dă tărie să duc postul la bun sfârşit. "În El este şi voinţa, şi putinţa", după cum, cu claritate, afirmă o veche hotărâre dogmatică a Bisericii.

Aţi dat exemplul lepădării petrine: nici un exemplu nu subliniază mai bine asta. Petru şi ceilalţi erau fricoşi. Ca potârnichile roiseră când Domnul nostru a fost crucificat. Rămăsese numai Ioan, dar şi acesta "stătea mai de o parte". Iubirea lor era imperfectă, fiind limitată de teamă.

Dar Petru şi ceilalţi erau slabi nu numai în iubire, ci şi în credinţă. Toma nu este de loc un caz special între ei, toţi erau aşa.

În sfârşit, Petru şi ceilalţi erau slabi şi în speranţă. După moartea şi învierea Domnului, deruta pusese stăpânire pe ei, încât îi vedem reveniţi la îndeletnicirile dinainte. Se ocupau, din nou, cu pescuitul, în loc să fie pescari de oameni. Vedem acest lucru în relatările despre apariţia lui Isus înviat pe malul Tiberiadei.

Dar, odată cu intervenţia în forţă a Spiritului Sfânt asupra lor, ceva esenţial s-a schimbat. Nu se vor mai lepăda de Domnul până la sfârşitul vieţii, mărturisind iubirea lor cu mucenicia propriei vieţi. Credinţa lor devine de nezdruncinat, tare ca o stâncă şi o vor transmite şi altora, până la noi. Speranţa lor transpare din fiecare verset.
Cu adevărat, din simpla lectură a Faptelor, ne dăm seama că "virtuţile noastre" sunt, de fapt, opera Lui.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Inteligenţa limbii pare să fi observat ceva ce noi nu mai observăm. Spunem "sunt îndrăgostit" întotdeauna la diateza pasivă, pe când "iubesc" îl folosim la diateza activă.

După cum cineva care are materia gramaticii mai proaspătă în memorie îmi atrage atenţia, "eu sunt îndrăgostit" nu este la diateza pasivă, fiindcă "îndrăgostit" este nume predicativ. Fac cuvenita îndreptare şi cer de pe acum scuze celor care nu vor trece de bacalaureat din cauză că i-am indus în eroare.

Citind observatiile dvs(va multumesc pe acesta cale pt amabilitate)nu m-am putut abtine sa nu fac o conexiune gratie unui nume:Petru.Va marturisesc ca mereu m-a fascinat ,,portretul"sau in studiile(amatoare desigur)pe care le-am facut analizand Sfanta Scriptura.Petru este extrem de..uman.Cumva,fiecare ne regasim putin in el.In acest sens am citit urmatorul articol(dupa ce l-am gasit undeva prin arhiva RV>Radio Vatican.nn):

,,Figura lui Petru, primul dintre apostolii lui Isus, a caracterizat cateheza lui Benedict al XVI-lea la audienţa generală, miercuri în Piaţa San Pietro. Sf. Părinte a început prin această cateheză o nouă serie de reflecţii în care subliniază personalitatea fiecărui apostol în parte, continuând tema generală a catehezelor despre relaţia dintre Cristos şi Biserică.

Papa a trasat astfel profilul uman şi spiritual al pescarului din Galilea care, punându-şi încrederea în Cristos, a devenit protagonistul unei mari istorii, omul simbol al unei credinţe curajoase şi smerite. Petru rămâne un personaj istoric, a subliniat Sf. Părinte citând recentele descoperiri arheologice de la Cafarnaum (în Ţara Sfântă), şi în pofida misiunii ce i-a fost încredinţate, apostolul nu pretinde să aibă "reţeta de transformare a creştinismului după viziunea noastră".

Un pescar, cu o firmă de familie pe lacul Genezaret, cam aspru dar de o mare sensibilitatea sufletească şi animat de aşteptarea lui Mesia. Un om a cărui viaţă s-a schimbat pentru totdeauna, când un alt om, un rabbi, îi transformă barca în "catedră" şi îi cere să-l urmeze pe valurile omenirii.

Cei aproximativ 45.000 de pelerini prezenţi la audienţă, miercuri în faţa bazilicii vaticane, s-au văzut pe sine în imaginea lui Simon, pescarul din Galileea, descoperind fiecare certitudinile şi fragilităţile proprie credinţe. Inaugurând prin această cateheză reflecţiile despre fiecare apostol în parte, iată portretul pe care Benedict al XVI-lea îl face despre cel care, prin martiriul său pe colina Vaticanului va întemeia scaunul apostolic al Bisericii Romei:

"Petru era un evreu credincios şi practicant, încrezător în prezenţa activă a lui Dumnezeu în istoria poporului său, îndurerat de faptul că nu vedea în prezent acţiunea lui puternică în evenimentele la care el însuşi era martor... Simon apare în evanghelii ca hotărât şi impulsiv; este gata să-şi impună raţiunile chiar şi cu forţa – dacă ne gândim la uzul sabiei în grădina Ghetsemani. Dar în acelaşi timp, este ingenuu şi fricos, şi totuşi sincer, pînă la căinţa cea mai adevărată".

Exact acesta este Petru si in opinia mea.Uman,impulsiv,cu o credinta poate aparent oscilanta dar sa vedem cum era sustinuta credinta sa de dragostea sa pentru Mantuitor.In acest sens va propun acest pasaj din Evanghelia dupa Ioan 21

,,Şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: Domnul este! Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă."

Este un pasaj fantastic in opinia mea.Dramatic in esenta sa.Petru reactioneaza cu o emotie si o bucurie greu de descris in cuvinte.Sa ni-l imaginam in barca,poate abatut,poate obosit sau ganditor si deodata afla ca Mantuitorul este aproape de el.Cu o emotie imposibil de disimulat probabil ca s-a imbracat in graba si apoi s-a aruncat direct in apa,nu a mai avut rabdare.Probabil ca a inotat ca un nebun pina la tarm.Toata acesta actiune a lui arata o dragoste sincera,aproape brutal de sincera cu o reactie de copil cand isi vede Parintele.A fugit direct spre EL,chiar si sarind in apa,probabil ca in timp ce inota tarimul i se parea prea departe raportat la nerabdarea si emotia sa.

O dragoste dezlantuita,fara nimic prefabricat,dovada reactia.O reactie ar zice unii simpla dar cat de profunda in esenta ei.Domnul este pe tarm?Eu ma duc la EL,nu conteza ce trebuie sa fac pentru asta.

Urmeza apoi acel dialog cu cele 3 intrebari puse lui Petru de catre Hristos.Dar oare ce-l intreaba? ,,Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?"Exact asta L-a intrebat pe Petru,cel care tocmai sarise prin apa pentru EL.Petru reactioneza iar sincer ,,Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc".

Este ca si cum Petru nu ar intelege de ce tocmai asta il intreaba ,,Bine,dar stie ca-L iubesc,cu toate caderile mele,stie ca sunt sincer si ca as face orice pentru EL".

Iata o dragoste sincera,fara nimic sofisticat,directa,totala,fara compromisuri.Daca acesta este dragostea la care se refera Pavel atunci va dau dreptate in acest caz.La Petru dragostea este un exemplu de dragoste umana,o dragoste ce nu cunoaste limitele si poate din acest motiv Hristos i-a spus ,,Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui."(Matei 16:18)

[Mihnea Dragomir]

Tradiţia a păstrat amintirea apostolilor ca fiind oameni cu temperamente foarte diferite. Unii, vulcanici, precum Petru. Alţii, contemplativi ca Ioan sau flegmatici ca Iacob. Acest lucru ne arată că toţi oamenii, indiferent de firea lor, sunt chemaţi, chiar dacă această chemare nu este întotdeauna de natura chemării apostolice.

Şi ne mai arată ceva: convertirea înseamnă literalmente "întoarcere" şi nu schimbarea firii. Dumnezeu este un sculptor foarte delicat. Pe de o parte, convertirea preface totul în noi, încât putem vorbi, împreună cu apostolii, de "un om nou", transformat în Cristos. Pe de altă parte, această transformare nu modifică nici felul nostru, nici felurimea noastră. Limfaticul rămâne limfatic, eventual poate deveni călugăr. Colericul, rămâne coleric, eventual poate deveni soldat al lui Cristos. Să nu ne temem ! Lăsându-ne sculptaţi ca ceara în mâinile Artistului, vom fi noi înşine, deşi cu totul prefăcuţi. Nimic din ce e al nostru nu vom pierde, ba dimpotrivă, iar ceea ce va rezulta va fi un mare câştig. Un sculptor vestit (parcă Rodin ?) a fost întrebat cum sculptează atât de frumos. "Este foarte simplu, doamnă. Iau un bloc de marmură şi scot din el tot ce este de prisos." După convertire, vom pierde de la noi ceea ce nu este al nostru: ceea ce este de prisos. Şi ne vom câştiga pe noi înşine: vom fi frumoşi în ochii Artistului şi în ochii oamenilor.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Să nu ne temem ! Lăsându-ne sculptaţi ca ceara în mâinile Artistului, vom fi noi înşine, deşi cu totul prefăcuţi. Nimic din ce e al nostru nu vom pierde, ba dimpotrivă, iar ceea ce va rezulta va fi un mare câştig. Un sculptor vestit (parcă Rodin ?) a fost întrebat cum sculptează atât de frumos. "Este foarte simplu, doamnă. Iau un bloc de marmură şi scot din el tot ce este de prisos." După convertire, vom pierde de la noi ceea ce nu este al nostru: ceea ce este de prisos. Şi ne vom câştiga pe noi înşine: vom fi frumoşi în ochii Artistului şi în ochii oamenilor.

Mi-am permis sa subliniez cateva idei expuse de dvs.Motivul este in titlul acestui post al meu.Exemplificarea o puteti gasi aici