Fiecare iubeste altfel pe Dumnezeu, iar credinta este o lupta zilnica

În prealabil postat de sophia

Exact asta spun si eu. Vezi!?

Atunci ce te nelinişteşte?

Frustrări legate de subiecte discutate cu mult timp în urmă. Dacă era ceva mai recent înţelegeam...

[sophia]

În prealabil postat de Annyta

Atunci ce te nelinişteşte?

Sunt mai multe aspecte:

1. Este aproape imposibil de delimitat ce tine de credinta si ce nu. Si aici exista cele doua opini legate de Dumnezeu: liber arbitru sau totul este de la El, cu stirea si Voia lui. Si aici este lupta exterioara: sa nu faci rau altuia, sa respecti, sa iubesti. Asa cum a spus El.

2. Lupta intre omenesc si dumnezeiesc. Dreptatea omeneasca este altfel decat cea de la Dumnezeu, se spune. Exact nu stiu si nu pricep. Aici este lupta interioara: sentimentele si gandirile tale versus credinta.

3. Multi gandesc altfel si incepe critica si deruta. Am explicat in primul mesaj.
Cand ai siguranta (ceea ce in credinta nu poate avea nimeni niciodata), poti sa ramai pe drumul tau, dar altfel "te bate vantul".

[cezar_ioan]

Lupta între Adam cel vechi (firea noastră căzută) şi Adam Cel Nou (omul duhovnicesc, harul Botezului, Hristos Însuşi) este prezentă în fiecare creştin.
Tocmai pentru a o purta victorios, pentru a trece peste momentele grele, Hristos ne-a oferit Biserica iar prin Duhul Sfânt sunt rânduite în Biserică toate cele folositoare nouă pentru izbândă, pentru mântuire.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să îndrăznim. Îndrăzniţi să folosiţi braţele deschise ale Domnului!, ne spune el. Folosiţi darurile Lui! Însă noi nu îndrăznim şi ne poticnim... Tristă alegere.

Să îndrăznim, aşadar! Domnul Şi-a dat viaţa tocmai pentru ca noi să nu mai orbecăim tăind în van neantul.
Acum, prin Învierea Lui ne aşteaptă Mâna Domnului, întinsă precum odinioară către Petru când se scufunda în mare.

În prealabil postat de sophia

ma refer la iubirea de aproape?

Iubirea de aproapele.
O diferenta exista totusi intre iubirea pe care I-o datoram lui Dumnezeu, spre deosebire de iubirea de aproapele: pe Dumnezeu trebuie sa Il iubim cel mai mult. Aceasta este prima porunca.

În prealabil postat de sophia

Dreptatea omeneasca este altfel decat cea de la Dumnezeu, se spune. Exact nu stiu si nu pricep. Aici este lupta interioara: sentimentele si gandirile tale versus credinta.

Diferenta este ca dintre omul needucat, care face ce il taie pe el capul si ajunge inevitabil la "inchisoare", caci modul lui de gandire este egoist, gresit si lipsit de iubire: si omul educat de Biserica, care ne invata cum sa ne comportam, cum sa gandim despre ceilalti, mai ales despre dusmani, ce sa facem cu saracii, cu bolnavii si per total ne invata cum sa Il iubim pe Dumnezeu, facandu-I Lui pe plac, chiar daca acest lucru inseamna sa nu ne facem voia noastra.
Dar unii nu invata niciodata si li se pare ca tot ei au dreptate. Ei bine, nu au!

[andravenache]

În prealabil postat de sophia

Cineva afirma deunazi pe forum ca daca faci nu stiu ce intr-un fel inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu.
E ca si cum ai spune ca daca nu ii faci nu stiu ce sotului/sotiei inseamna ca nu-l/n-o iubesti.

Mi se pare ca nu este bine sa reducem iubirea pentru cineva numai la anumite gesturi.

Am observat ca multi fac asta. Daca nu postesti, daca nu stai nu stiu cum in biserica, etc. inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu, sau ca nu esti crestin, ortodox.

Consider ca fiecare iubim fie pe Dumnezeu, fie pe aproapele (sot, sotie, prieten, etc.) in alt fel.

Unii aduc multe daruri si prinoase, altii sunt mai tandri si mai pupaciosi (ma refer la iubirea de aproape), altii fac alte gesturi, altii sunt mai retinuti, altii mai fac sacrificii mari.

Cum si de ce sa masuram iubirea pentru Dumnezeu, sau pentru altcineva?
De ce sa judecam noi pe altul cantarindu-i iubirea, credinta?

Credinta nu este usoara, in ciuda tuturor spuselor unora sau altora.
Adica nu stiu, poate pentru unii este chiar, sau pare usoara.

Citesc mesaje aici pe forum si scrie lumea atat de usor: ce simplu este aia si aia. Cum nu poti s-o faci?

Totusi din experienta mea pot sa spun ca nu este nimic usor in credinta.
Poate pentru ca mai intai de toate raportam totul la credinta si la Dumnezeu.

Facem aia si aia, sau nu facem pentru ca asa cere credinta, sau Dumnezeu.
La fiecare pas se intampla asta. Stai si te gandesti: "aoleu am facut un pacat." Si te framanti, iti pare rau.

Mi se intampla asta in orice moment. Si tocmai pentru ca imi propun mereu sa respect credinta si sa nu fac pacate, sa fiu mai buna, sufar si imi fac probleme si ajung sa ma invart intr-o bulboana mai mari care te trage spre alt pacat (mai mare).

Si ma intreb chiar totul trebuie sa-l judecam prin prisma credintei? Totul in numele ei?

Unii spun ca e gresit sa crezi/consideri ca Dumnezeu este in toate si ca exista liberul arbitru. Altul ca dimpotriva, in toate sa-l vedem pe Dumnezeu si voia Sa. Totul se face cu voia Sa.

Credinta este o lupta zilnica, fara arbitru. Tu cu altii si apoi tu cu tine insuti.
Si neputinta exista, mai mare sau mai mica.
Si poate ca astfel se pot explica si unele depresii sau cum se scria pe un fir(cel cu schizofrenia) spaime care pot duce la tulburari psihice (la cei mai sensibili). Tocmai frica asta de pacat, de urmarile lui, framantarile astea continui ne macina.
De multe ori nu vrei sa faci un pacat, un lucru rau, dar ti se intampla. Parca atunci cand nu vrei sa-l faci iti este mai rau, decat cand il faci in mod deliberat. De ce oare?
Alte ori te stradui sa treci peste tine, sa-ti calci pe suflet si pe dreptatea ta ca sa faci un bine si este si asta greu.

Nu e bine nici sa judecam si nici sa impunem altuia ce si cum sa faca si nici sa cantarim.

In tot ceea ce facem, dupa puterile noastre, sta dragostea noastra pe Iisus, pentru Maica Sa, sau alti sfinti. Si fiecare iubeste in felul sau. Dar iubeste.

Draga Sophia, sunt deacord cu tine. Studiind si cautand, am ajuns la aceeasi concluzie: crestinismul inseamna iubire - asa cum a spus de-altfel si Mantuitorul: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău." si "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi."
Cred ca Dumnezeu judeca in primul rand ceea ce e in sufletul fiecarui om, iubirea pe care o are atunci cand face un lucru sau spune o vorba. Dumnezeu ne cunoaste gandul. Ce e drept, mai spune Sf. Apostol Iacov: "arata-mi credinta ta fara fapte, si eu din faptele mele iti voi arata credinta mea.", insa cine sunt eu sa judec faptele altuia. Cred ca fiecare trebuie sa priveasca la faptele lui si sa fie atent la vorbele pe care le spune pentru ca aceastea sa nu constituie prilej de poticnire pentru cei din jur, insa nu trebuie sa judecam pe ceilalti, pentru ca noi nu stim cu ce gand fac ei ceea ce fac.

Referitor la daca e greu sau usor in credinta, eu cred ca e si greu si usor. Defapt m-am confruntat si eu cu aceleasi intrebari pe care le-ai expus si tu. O sa iti spun la ce concluzii am ajuns eu (fara a-ti spune ce sa faci practic: de cate ori sa te spovedesti, cat de strict sa tii postul etc.):
-1) Trebuie sa Il cunosti cu adevarat pe Dumnezeu. (Dumnezeu e iubire si dreptate). Teoretic, asta se face "vorbind" cu El (rugaciune), participand la serviiciile din Biserica, citind Biblia. Practic ... fiecare poate vorbi pentru el ... Eu am ajuns la concluzia ca daca dorinta ta de a-L cunoaste este onesta si din toata inima, Dumnezeu va veni in intampinarea ei si te va ajuta.
-2) Stiind Cine este Dumnezeu si intelegand sacrificiul pe care l-a facut murind pe cruce pentru noi, vei ajunge sa Il iubesti "cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău."
-3) In calea iubirii de Dumnezeu, cel rau va veni cu dorintele "eului". Trebuie sa intelegi ceea ce a scris apostolul Pavel: "Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu;dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. ". Eu inteleg ca a-L iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot cugetul si cu toata fiinta inseamna "mai presus de mine, de viata mea". Caci si Iisus spune: " Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga." Lupta cu eul e partea cea mai grea.
-4) Daca vei castiga lupta cu eul si iti vei preda vointa lui Dumnezeu ("facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ." sau, dupa modelul Mantuitorului: "nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui"), si vei ajunge sa Il iubesti pe Dumnezeu si sa te increzi cu totul (viata, vointa, teluri, nevoi, TOT) in El, atunci mai departe ti-se va parea usor. Pentru ca asa cum atunci cand iubesti un om iti vine usor sa faci diverse lucruri pentru el/ea, tot asa, daca Il iubesti pe Dumnezeu, a face voia Lui va veni din inima si o vei face cu bucurie, cautand sa ajungi sa ... -5) ... iubesti pe aproapele tau ca pe tine insati.

Iar pentru fiecare lucru care ti se pare greu (invingerea eului, lupta cu un pacat sau cu altul), roga-te ca Domnul sa iti trimita Mangaietorul pe care ni l-a promis sa te ajute.

Asta e parerea mea. Sper sa iti fie de folos. Oricum ... vroiam sa stii doar ca nu esti singura, ca mai sunt si altii care isi pun aceleasi probleme si au aceleasi lupte. Domnul sa fie cu tine, si cu noi, cu toti!

[sophia]

În prealabil postat de Miha-anca

Iubirea de aproapele.
O diferenta exista totusi intre iubirea pe care I-o datoram lui Dumnezeu, spre deosebire de iubirea de aproapele: pe Dumnezeu trebuie sa Il iubim cel mai mult. Aceasta este prima porunca.


Diferenta este ca dintre omul needucat, care face ce il taie pe el capul si ajunge inevitabil la "inchisoare", caci modul lui de gandire este egoist, gresit si lipsit de iubire: si omul educat de Biserica, care ne invata cum sa ne comportam, cum sa gandim despre ceilalti, mai ales despre dusmani, ce sa facem cu saracii, cu bolnavii si per total ne invata cum sa Il iubim pe Dumnezeu, facandu-I Lui pe plac, chiar daca acest lucru inseamna sa nu ne facem voia noastra.
Dar unii nu invata niciodata si li se pare ca tot ei au dreptate. Ei bine, nu au!

Pai tocmai aici este problema: lupta intre Voia lui si voia noastra sau a celui de langa noi.
Si tocmai ca lupta asta este mai puternica la cel "educat de Biserica" cum spui tu, pentru ca celuilalt oricum nu-i pasa de Voia Domnului.
Dar celui educat de Biserica ii pasa de voia tuturor. Si atunci cum facem?

Si uneori nici nu putem diferentia bine ce si cui sa facem.
Preotul nostru ne spunea la o predica tocmai faptul ca dreptatea noastra difera de cea a lui Dumnezeu. E un alt mod de viziune.

Exemplul cel mai concludent este pilda cu fiul risipitor.
Daca acest caz ar fi dus la un judecator, acesta ar decide ca fiul cel mic are dreptate si poate ar imparti altfel lucrurile. In fata lui Dumnezeu, desi el a fost ascultator si bun el pierde si castiga fiul risipitor (inel, vitelul cel gras si etc.).

Un judecator omenesc, la tribunal, face dreptatea omeneasca. Dar in fata lui Dumnezeu poate ca este gresit.
Omul are doua masuri: sufletul/mintea lui, si/sau legile.
Dumnezeu are un alt mod de a vedea/rezolva disputele.

Si dificultatea vine atunci cand am vrea sa fie dreptate din toate punctele de vedere si sa fie multumit si om si judecator si Dumnezeu.

Raman la parerea mea: credinta nu este usoara. Tocmai pentru ca trebuie sa faci multe impotriva voii sau/si ratiunii tale, sa ierti pe cei care te-au ranit, sa iubesti dusmani, sa renunti la multe.
Trebuie sa (poti) sa fii total lipsit de voie, suflet, de viata, ca sa indeplinesti acestea.

Si daca conform Voii Domnului trebuie sa faci nedreptate altui om? Te imparti in mai multe...

"Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" - o cerinta a lui Dumnezeu.
Si totusi este o neconcordanta aici.
Daca iubesti pe aproapele tau in acest fel, atunci pe care treapta este el, pe care tu si pe care este Dumnezeu in sufletul tau?
Tare ma tem ca de fapt Dumnezeu nici nu se pune in ecuatie. El nu cere iubire pentru sine, ci spune ca ceea ce faci aproapelui ii faci lui. EL nu se pune pe o treapta separata.
Daca iubeste pe aproapele nu inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu mai intai.

[AlinB]

În prealabil postat de sophia

Mi se pare ca nu este bine sa reducem iubirea pentru cineva numai la anumite gesturi.

Hehe.
Sa te insele barbatul si tu sa-i zici "cum ai putut face asa ceva? inseamna ca nu ma iubesti".
Si el sa-ti replice, linistit: "Mi se pare ca nu este bine sa reducem iubirea pentru cineva numai la anumite gesturi."

Totusi din experienta mea pot sa spun ca nu este nimic usor in credinta.

Pentru cei care inca se lupta la un nivel de jos, poate ca nu e.
Dar nici pentru cei care au urcat cateva trepte mai sus, nu este.
Adevarul este ca nu e niciodata atat de usor.

Poate pentru ca mai intai de toate raportam totul la credinta si la Dumnezeu.

Aha, deci ai gasit vinovatii.
Sunt credinta, este Dumnezeu.

Facem aia si aia, sau nu facem pentru ca asa cere credinta, sau Dumnezeu.
La fiecare pas se intampla asta. Stai si te gandesti: "aoleu am facut un pacat." Si te framanti, iti pare rau.

Mi se intampla asta in orice moment. Si tocmai pentru ca imi propun mereu sa respect credinta si sa nu fac pacate, sa fiu mai buna, sufar si imi fac probleme si ajung sa ma invart intr-o bulboana mai mari care te trage spre alt pacat (mai mare).

Si ma intreb chiar totul trebuie sa-l judecam prin prisma credintei? Totul in numele ei?

Binenteles ca nu.
Poti ignora credinta, il poti ignora pe Dumnezeu, face doar ce vrei tu, aparent o sa-ti fie usor pana la un punct.
Ce se intampla pe urma e buba.

Unii spun ca e gresit sa crezi/consideri ca Dumnezeu este in toate si ca exista liberul arbitru. Altul ca dimpotriva, in toate sa-l vedem pe Dumnezeu si voia Sa. Totul se face cu voia Sa.

Vechea arta a Sophiei de a aduna in aceeasi oala doua opinii, poate doar aparent contradictorii astfel incat sa evite sa traga o concluzie care sa o implice mai mult decat e dispusa sa se implice.

Si poate ca astfel se pot explica si unele depresii sau cum se scria pe un fir(cel cu schizofrenia) spaime care pot duce la tulburari psihice (la cei mai sensibili). Tocmai frica asta de pacat, de urmarile lui, framantarile astea continui ne macina.

Asta era.
Lupta cu pacatul te imbolnaveste psihic.
Ce atata bataie de cap cu ce e moral si ce nu, sa ne protejam sanatatea, sa facem abstractie de moralitate.

Realizezi ca esti progamata pe o directie care este opusul vietii crestine?

[cristiboss56]

În prealabil postat de sophia

Raman la parerea mea: credinta nu este usoara. Tocmai pentru ca trebuie sa faci multe impotriva voii sau/si ratiunii tale, sa ierti pe cei care te-au ranit, sa iubesti dusmani, sa renunti la multe.
Trebuie sa (poti) sa fii total lipsit de voie, suflet, de viata, ca sa indeplinesti acestea.

Greu este sa fim normali . . . !
Spui , sa faci multe impotriva voii si ratiuniii tale !Pai , asta trebuie sa facem zi de zi pe cararea asta ingusta a pocaintei , caci alta cale nu-i , sau poate e , dar n-are legatura cu credinta ortodoxa ! Totusi nu inteleg de ce spui ca trebuie sa fi lipsit de suflet , de viata , pentru a fi pe drumul cel bun ?Cum vine treaba asta ? ? ?

În prealabil postat de sophia

Pai tocmai aici este problema: lupta intre Voia lui si voia noastra sau a celui de langa noi.
Si tocmai ca lupta asta este mai puternica la cel "educat de Biserica" cum spui tu, pentru ca celuilalt oricum nu-i pasa de Voia Domnului.
Dar celui educat de Biserica ii pasa de voia tuturor. Si atunci cum facem?

Si uneori nici nu putem diferentia bine ce si cui sa facem.
Preotul nostru ne spunea la o predica tocmai faptul ca dreptatea noastra difera de cea a lui Dumnezeu. E un alt mod de viziune.

Exemplul cel mai concludent este pilda cu fiul risipitor.
Daca acest caz ar fi dus la un judecator, acesta ar decide ca fiul cel mic are dreptate si poate ar imparti altfel lucrurile. In fata lui Dumnezeu, desi el a fost ascultator si bun el pierde si castiga fiul risipitor (inel, vitelul cel gras si etc.).

Un judecator omenesc, la tribunal, face dreptatea omeneasca. Dar in fata lui Dumnezeu poate ca este gresit.
Omul are doua masuri: sufletul/mintea lui, si/sau legile.
Dumnezeu are un alt mod de a vedea/rezolva disputele.

Si dificultatea vine atunci cand am vrea sa fie dreptate din toate punctele de vedere si sa fie multumit si om si judecator si Dumnezeu.

Raman la parerea mea: credinta nu este usoara. Tocmai pentru ca trebuie sa faci multe impotriva voii sau/si ratiunii tale, sa ierti pe cei care te-au ranit, sa iubesti dusmani, sa renunti la multe.
Trebuie sa (poti) sa fii total lipsit de voie, suflet, de viata, ca sa indeplinesti acestea.

Si daca conform Voii Domnului trebuie sa faci nedreptate altui om? Te imparti in mai multe...

"Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" - o cerinta a lui Dumnezeu.
Si totusi este o neconcordanta aici.
Daca iubesti pe aproapele tau in acest fel, atunci pe care treapta este el, pe care tu si pe care este Dumnezeu in sufletul tau?
Tare ma tem ca de fapt Dumnezeu nici nu se pune in ecuatie. El nu cere iubire pentru sine, ci spune ca ceea ce faci aproapelui ii faci lui. EL nu se pune pe o treapta separata.
Daca iubeste pe aproapele nu inseamna ca nu-l iubesti pe Dumnezeu mai intai.

Ai citit in viata vreunui sfant ca se dadea lupta dintre voia lui si a lui Dumnezeu? NU! Lupta se da cu propria voie.
Credinta nu e usoara pentru cel fara credinta. Pentru cel cu credinta, propria fire e cea problematica. Pe aceasta trebuie sa o slefuim si sa o curatim de ceea ce e propria parere, egoism, placere, mandrie.
Nu e usor, dar nu e imposibil.
Imposibil e doar pentru cel, care se crede mai destept si mai bun decat Dumnezeu, de isi permite sa Il contrazica si sa nu tina cont de voia LUI.

E posibil ca omul indragostit sa uite de Dumnezeu, pentru simplul motiv ca isi divinizeaza partenerul, despectiv partenera. Unul dintre Psalmi ne spune ca Dumnezeu are intelegere pentru anii tineretii, dar ca toate se platesc. Acum, ca suntem indragostiti la tinerete, e de inteles, caci este vremea procreerii, dar imaturitatea unora ii face sa se simta tineri si la anii batranetii - vedem actori si actrite de peste 70 ani, chiar de peste 80 ani, casatorindu-se pentru scurt timp cu tineri la jumatatea varstei lor, ceea ce denota mai mult inclinatia lor spre placere, decat ca semn de dragoste, caci sunt gata sa schimbe partenerul de cate ori se iveste ocazia. Oare cand mai au timp de a se gandi la Dumnezeu? Nu au. Daca ii intrebi pe acestia, ei il iubesc pe aproapele; paractic, insa, ei se iubesc pe sine insisi.
Dragostea de Dumnezeu nu se identifica cu dragostea fizica, orice ar spune unii... Dragostea fizica ne rapeste capacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu. Asta ne-o demonstreaza sfintii, prin viata lor de renuntari. Renuntand noi, Ii dam lui Dumnezeu. Iar El, nu numai ca ne da noua din ale Lui, dar se si salasluieste in inima noastra. Atunci nu mai traim noi, ci traieste El in noi. Ce poate fi mai minunat?
De aceea te intreb: cum sa faci cuiva o nedreptate, iubind pe Dumnezeu? Este absurd. Omul primind pe Dumnezeu, devine mai bun, lucru care se face simtit si altora din preajma lui.

In ceea ce il priveste pe fiul cel mic, nu stiu ca acesta sa piarda ceva prin revenirea fiului risipitor, caci ale lui sunt toate, cate sunt ale tatalui sau.