Cele sapte surle (fragmente)

SFANTA LITURGHIE MAI ŢINE LUMEA

Precum Taina pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfanta Jertfa a Mantuitorului, din Sfanta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocarmuirii lumii.
Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist in zilele lor, căci Sfantul Pavel vorbeşte despre taina aceasta in chip ascuns, dar n-o numeşte. E Sfanta Liturghie, sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil şi apoi Insuşi ne-a invăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist, sau omul nelegiuirii decat in vremea ingăduită lui de Dumnezeu. Căci pentru mulţimea fărădelegilor, demult ar fi trebuit Dumnezeu-Tatăl să sfarşească lumea, insă Dumnezeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu se aduce pe Sine Jertfa Sfantă inaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mijlocind milostivirea de la El.

Rabdă Fiul lui Dumnezeu pentru noi o răstignire neintreruptă; Mielul-Impărat stă mereu chezaş inaintea Tatălui, aducandu-se in Jertfa neincetată, rugăminte de mijlocire pentru biata lume. Că de n-ar fi sangele Mielului, al Insuşi Arhiereului-Impărat, Iisus Hristos, dat de bună voie şi neincetat preţ de mantuire pentru oameni, stand cu iubire şi părtinire pentru lume, demult ar fi inecat Dumnezeu pămantul in sangele oamenilor şi l-ar fi ars cu foc, desfacand de istov stihiile. Deci sangele Mielului din Sfanta Impărtăşanie mai ţine sufletul in oase şi lumea in picioare.Precum taina pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mantuirea fiecărui suflet in parte,aşa Sfanta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mantuieşte lumea, sau o fereşte de urgiile Antihristului.Iată de ce toată lumea ar trebui să vie la Sfanta Liturghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pămant.

Ceea ce se poate spune, pe scurt, despre o prea mare taină a lui Dumnezeu, ascunsă in Sfanta Liturghie, care se săvarşeşte şi in Cer şi pe pămant, şi pentru care mai ţine Dumnezeu lumea, am incercat. Dar Sfanta Liturghie este neasemănat mai bogată in taine, care nu se pot depăna pe limbă omenească. Dumnezeu coboară intre oameni şi suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.

PROOROCUL DE FOC

Deci cată vreme mai sunt oameni ce caută pocăinţa şi Sfanta Impărtăşanie, Satana n-are putere. Il opreşte Dumnezeu. Dar cand oamenii se vor intuneca la minte aşa de tare incat vor impiedeca Sfanta Liturghie, cu toată voia lor vrand necredinţă, in zilele acelea va inceta şi Jertfa cea de-a pururi, şi va incepe uraciunea pustiirii, precum zice la:

Daniil 12:
Şi din vremea cand va inceta Jertfa cea de-a pururi şi va incepe uraciunea pustiirii, vor fi 1290 de zile.

E vremea de trei ani şi jumătate, in care va propovădui Ilie, cel mai manios prooroc, şi va vesti cele şapte cupe ale urgiei lui Dumnezeu – cele de pe urmă – cu care se va sfarşi mania lui Dumnezeu. Va fi o vreme de stramtoare, cum n-a mai fost de la inceputul lumii, nici nu va mai fi. In zilele acelea:

Daniil 12:
Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; iar cei nelegiuiţi se vor purta ca cei nelegiuiţi.

Toţi cei fărădelege nu vor pricepe, ci numai cei inţelepţi vor inţelege (ce vreme e: apropiindu-se a doua venire). Cei fărădelege huliră pe Dumnezeul Cerului din pricina durerilor, care-i frigeau de-şi muşcau limbile, dar de faptele lor nu s-au pocăit, zice Apocalipsa.
La plinirea acelei vremi de pe urmă, cand răutatea va fi desăvarşit coaptă, va vesti Ilie, Proorocul de foc, a doua venire a Mantuitorului. Vestirea aceasta, bucuria cea mai mare a creştinilor, va fi primejdie de moarte proorocului adevărat; căci oamenii fărădelegii il vor ucide ca pe Ioan Botezătorul, care era in duhul şi puterea lui Ilie, la cea dintai venire. Dar tocmai cand protivnicii Atotputernicului credeau că omorand şi pe cel din urmă prooroc, in sfarşit “au terminat cu Dumnezeu”, iată că invie Ilie…
Iudeii şi-au dau seama de nebunia potrivniciei lor şi de inşelarea Antihristului şi, cu infricoşare şi cutremur mare, se intorc şi primesc pe Iisus Hristos-Dumnezeu, după cum mărturiseşte despre ei Scriptura.
Proorocul mincinos, Antihristul, prin duhul său necurat cu care lucră şi se ţine, răscoală pe toţi impăraţii lumii să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, in valea lui Iosafat, la cel de pe urmă război şi la cea mai mare vărsare de sange de pe pămant.

A N T I H R I S T

“El e “acela” care va veni in numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pămantul. Căci “acela” va primi să fie impărat peste strălucirea tuturor impărăţiilor pămantului.

Creştinii – cu numele – din pricina inmulţirii fărădelegilor care sting Duhul, aşa se vor slăbi la minte, incat de frică mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului, “căci credinţa nu este a tuturora”. Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da indrăzneală Satanei, care va lucra in “acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mantuiască. De aceea, pentru că iubesc păcatul mai mult decat pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezămant minciunii, şi să cadă sub osandă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au indrăgit nedreptatea.


Iudeii de odinioară, impinşi inlăuntru de “acela” au răstignit pe Domnul, inţepandu-i călcaiul, şi nu I-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorandu-Se prin cruce la cei din inchisoare, a spart veşnicele incuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă protivnicul ca un leu turbat intăratandu-şi uneltele, ca măcar faptele şi invăţătura Mantuitorului să le intunece in necredinţă.
Neputand nici aceasta, işi aprinde ciracii şi pe “acela” al lor care se repetă in fiecare veac de oameni, din zilele Sfinţilor Apostoli, pană in zilele celui mai desăvarşit Antihrist, din vremea de apoi, cand va propovădui Ilie , ca doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pămantului prigonindu-i, spanzurandu-i, ucigandu-i, răstignindu-i şi in tot felul omorandu-i.


Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist – care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astampăr decat in ziua cand ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvarle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pămant; şi nu ravneşte, nebunul, la o mandrie mai mare, decat aceea de-a termina odată cu Dumnezeu, iar in locul Lui să-şi implante in sufletul omului, ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.


“Acela” nu se mulţumeşte numai să inşele pe oameni cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe, ci luptă nebun cerand:

1. moarte lui Dumnezeu;
2. moarte invăţăturii Sale;
3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi;
4. pustiire Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfanta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, in care va lucra toată puterea Satanei, vor intrece toate prigoanele cate s-au inteţit asupra creştinilor, de la inceput pană in zilele acelea.


(…) Deci cand fărădelegile vor incleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare incat vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, incat va fi sălbăticirea şi nebunia unite peste tot pămantul, atunci vine sfarşitul.

Luminată in slavă, mai strălucitoare ca soarele, căreia incă i-au stat oamenii impotrivă şi au injurat-o, se va arăta, in ciuda tuturor vrăjmaşilor ei, semn slăvit de biruinţă a binelui asupra răului. Atunci, in zilele acelea infricoşate, pe pămant şi in tot trupul,Insuşi Dumnezeu-Cuvantul vine să cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, insă nu la pocăinţă, ci la judecată.Atunci Dumnezeu şi iconomia mantuirii nu mai e pe crezute, ci pe văzute.


Iar pe Antihrist, in care lucra toată puterea Satanei:

2 Tesaloniceni 2:
Domnul Il va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.

Daniil 12:
Fericit va fi cel ce va aştepta şi va ajunge la 1335 de zile.

E ziua Domnului cea mare şi infricoşată, zi de fericire pentru cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, zi de bucurie negrăită, ziua intoarcerii Acasă, in ţara de obarşie şi capătul plangerii. Zi de fericire, văzand izbanda răbdării, văzand Invierea cea de obşte, văzand moştenirea cea gătită de la intemeierea lumii celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi au rămas in dragostea Lui pană in sfarşit. Şi taine intre taine, numai de Dumnezeu ştiute, atunci se vor vedea.

Ceilalţi insă, vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vie peste lume, căci Tăriile Cerului vor fi zguduite.

Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au răstignit, venind pe nori, cu putere şi cu mărire multă; pe Cel ce este dragostea noastră, care nouă ne imprăştie frica, dar groaza groazelor pentru cei ce L-au prigonit şi L-au răstignit pentru iubirea Sa de oameni şi trebuind să-şi capete plată veşnică după faptele lor.

Şi va fi judecata, căci fărădelegile au adus potopul şi fărădelegile strigă şi grăbesc judecata.

Drept aceea, văzand că s-a luat pacea de pe pămant, dar timpul incă nu ni s-a luat, cu glasul lui Dumnezeu chemăm pe toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărat o zi in care va să judece lumea. Iar ziua aceea poate fi oricand.


Iată mai pe inţeles graiul rugăciunii Mantuitorului, pentru creştinătatea de peste veacuri şi de peste tot pămantul, prinsă pe cat s-a putut, in sunetul acestor şapte surle… (…)

“Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?”

” (…) Impărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe impărat Il cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii insă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supuşii Impărăţiei.

N-ar trebui decat să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi Ii suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne oranduim viaţa. Pană nu recunoaştem că avem indoită fire şi indoită viaţă: una pămantească şi alta cerească fără de sfarşit şi incepand de aici, pană atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. (…) Căci noi suntem pieritori cu firea pămantească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră insă de noi atarnă unde s-o petrecem.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mantuiască nu poate fară noi. Drept aceea, in tot felul ne cheamă ca să-l cunoaştem ca Tată şi pe noi intreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte. O cunoştinţă sigură despre acestea – iar credinţa ajută şi duce la această siguranţă – inclină inima, sau dragostea,[COLOR=#000000] ca să implinim cu toată voia porunca cea mare a iubirii, in care se rezumă toată strădania lui Dumnezeu.

Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul in fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii ii leagă intreolaltă ca să fie una, ceea ce cand se implineşte, minunează lumea, şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu, din fii, căci fiii uniţi in iubire trăiesc in El şi arată in lume capătul pămantesc al Impărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească in aceeaşi iubire Treimică.

La această trăire a vieţii veşnice, cu incepere de aici, Dumnezeu isi cheamă copiii prin mai multe graiuri, prin mai multe surle. Iată cateva dintre ele:

1. Chemarea lăuntrică a conştiinţei;
2. Chemarea din afară a cuvatului;
3. Chemarea prin necazurile vieţii;
4. Chemarea prin necazurile morţii;
5. Chemarea prin semnele mai presus de fire;
6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antihrist;
7. Chemarea la Judecată.

GLASUL CONŞTIINŢEI

E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau inţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Insuşi cuvatul con-ştiinţă insemnează a şti impreună, la fel. Iar cei ce ştiu impreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum Il văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea in seamă a acestui glas, ingrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, incat abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru incat ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a imbolnăvit. Inţelegem prin urmare, cum se face că s-a intunecat Dumnezeu aşa de tare in ochii păcătoşilor, incat aceştia ajung de bună credinţă in răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la “adevăr”.

Glasul conştiinţei insă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi inăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pămanteşti. Odată şi odată incepe să strige la noi, punandu-ne inaintea lui Dumnezeu şi inaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne impăcăm cu paraşul acesta, cată vreme suntem cu el pe cale, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvantul lui Dumnezeu, că El va asculta para şi-i va da dreptate, şi ne va băga in chinurile iadului.
Sunt oameni care s-au invechit in rele – nevrand să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, cand indărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupand toate zăgazurile fărădelegilor şi azvarlindu-le pe toate in faţa lor, incat şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea.Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă intreagă nu face altceva decat să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorat sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la indemană pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, incă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrand-nevrand, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.

Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor in urechi nevoile lor pămanteşti, mai tare decat le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice.Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se intăreşte şi chemarea lină nu se mai aude.

Dar Dumnezeu, milostivul, ca să nu-i piardă in fărădelegile lor, le randuieşte şi chemare dinafară, prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea in om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om. Incă de demult i-a chemat Domnul pe oameni prin preoţi şi leviţi, prin lege şi prooroci, adică prin conştiinţe mai curate, care nu strambau chemarea lui Dumnezeu. Iar la plinirea vremii a venit la noi oamenii, Insuşi Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvantul.
Cine a chemat pe oameni mai duios decat Iisus, ca să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tată, iar pe ei inşişi ca fii şi fraţi ai Săi?

Iisus, e drept, chema şi cu glasul dinafară, dar nimeni, niciodată, n-a grăit mai tainic, mai de-a dreptul conştiinţei chemarea Tatălui către fiii Săi, ca El. Căci Iisus ardea de mila lor, ca un Dumnezeu.

El a propovăduit, binevestindu-ne, Impărăţia Cerurilor şi, prin slăvită a Sa inviere, biruinţa asupra morţii, vestea şi descoperirea celei mai mari bucurii de pe pămant. Ucenicii Săi de atunci şi din toate vremile, au propovăduit pe Impăratul Cerurilor, induplecand pe oameni să se adune cu felul de viaţă in ţara de obarşie şi la masa Impăratului.


Noi, slujitorii Săi, nu purtăm preoţia noastră, sau preoţia legii vechi, ci purtăm şi propovăduim preoţia Impărătească a lui Iisus Hristos. Deci nu chemăm pe oameni cu chemare de om, ci Dumnezeu preamilostivul işi cheamă copiii, prin graiul omenesc al slugilor Sale văzute. Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezeu Se propovăduieşte prin noi, singurul care are dreptul să Se propovăduiască pe Sine, fiind in stare să ne mantuiască. Iată pe cine urmăm, ascultand preoţii cu conştiinţe luminate. Nu e graiul omului, ci voia lui Dumnezeu care strigă către oameni, din sfinţi, o chemare mai tare.


Pe sfinţi nu-i ştim, dar pe cei datori cu cuvantul ii ştim. Răspunderea lor e limpede şi tăcerea fără apărare. Dar, cum a zis oarecine: calea cea mai lungă pe pămant e de la urechi la inimă, incat ani de zile nu ajung ca să-i dai de capăt.


De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu inţelege chemarea cuvantului ce-şi are obarşia de dincolo de vorbe, Dumnezeu milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le randuieşte o chemare mai tare.

Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii insă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care ingăduie Dumnezeu s-o gustăm spre inţelepţirea noastră.
Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpanire unde i se fură şi-şi pierde multe insuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei - bunuri fără de care se simte in multe chinuri. Preţuieşti un lucru cand nu-l mai ai.

Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămane altă cale, decat să-şi indrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci

“cand iţi va veni vreo incercare pe neaşteptate nu invinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci intreabă-te pentru ce a venit? Si vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu” [Sf. Maxim Mărturisitorul].

Pe pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte intre Dumnezeu şi om:
Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?

Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, stramtorări şi năpaste, vrajbe intre oameni, bătaie intre părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sange, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit: toate, urmări şi plată indesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să inţeleagă la ce imblăteală de necazuri ii duce iubirea de păcate.
Iar precum că necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu cand s-au scris acestea, dar răman mereu dovada că noi silim pe Dumnezeu să ne bată:

Levitic 26:
3.Dacă veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi poruncile Mele şi le veţi implini,
4.Vă voi da ploaie la vreme, pămantul işi va da roadele sale şi pomii roadele lor.
5.Treieratul vostru va ajunge pană la culesul viilor, culesul viilor va ajunge pană la semănat; veţi manca painea voastră cu mulţumire şi veţi trăi in pămantul vostru fară primejdie.
6.Voi trimite pace pe pămantul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele rele din pămantul vostru şi sabia nu va trece prin pămantul vostru.
7.Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi inaintea voastră.
8.Cinci din voi vor birui o sută, şi o sută din voi vor prigoni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie inaintea voastră.
9.Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvanta; roditori vă voi face, vă voi inmulţi şi voi fi statornic in legămantul Meu cu voi.
10.Veţi manca roadele vechi de anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi, pentru a face loc celor noi.
11.Voi aşeza locaşul Meu in mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scarbi de voi.
12.Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu.
13.Iar dacă nu Mă veţi asculta şi nu veţi implini aceste porunci ale Mele;
14.De veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scarbi sufletul vostru de legile Mele, aşa incat să nu impliniţi toate poruncile Mele, călcand legămantul Meu,
15.Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: voi trimite asupra voastră groaza, lungoarea,
frigurile,de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul. Veţi semăna seminţele voastre in zadar şi vrăjmaşii voştri vi le vor manca.
16.Indrepta-voi faţa Mea asupra voastră şi veţi cădea inaintea vrăjmaşilor voştri; ei vor domni peste voi şi veţi fugi, cand nimeni nu vă va prigoni.
17.Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi asculta, atunci inşeptit voi mări pedeapsa pentru păcatele voastre.
19.Voi frange indărătnicia voastră cea mandră şi cerul vostru il voi face ca fierul, iar pămantul vostru ca arama.
20.In zadar vă veţi cheltui puterile voastre că pămantul vostru nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.
21.Dacă insă, şi după toate acestea, veţi umbla impotriva Mea şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci inşeptit voi adăuga lovituri pentru păcatele voastre.
22.Voi trimite fiarele campului asupra voastră, care vă vor lipsi de copii; vor prăpădi vitele voastre, şi pe voi aşa vă voi impuţina, incat se vor pustii drumurile voastre.
23.Şi dacă nici după acestea nu vă veţi indrepta, ci vă veţi purta impotriva Mea,
24.Atunci şi Eu voi veni cu urgie asupra voastră şi vă voi lovi şi Eu inşeptit pentru păcatele voastre:
25.Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare ca să răzbune legămantul Meu. Iar dacă vă veţi ascunde in oraşele voastre, voi trimite molimă asupra voastră şi veţi fi daţi in mainile vrăjmaşului.
26.Painea care intăreşte o voi lua de la voi; zece femei vor coace paine pentru voi intr-un cuptor, şi vor da painea voastră cu cantarul, şi veţi manca şi nu vă veţi sătura.
27.Dacă insă nici după acestea nu Mă veţi asculta şi veţi călca impotriva Mea,
28.Atunci şi Eu cu urgie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi inşeptit pentru păcatele voastre:
29.Veţi manca carne de om: trupurile feciorilor şi fetelor voastre veţi manca.
30.Dărama-voi inălţimile voastre şi voi strica stalpii voştri şi voi imprăştia oraşele voastre sub dăramăturile idolilor voştri, şi se va scarbi sufletul Meu de voi.
31.Oraşele voastre le voi preface in ruină, voi pustii locaşurile voastre cele sfinte, şi nu voi mirosi mireasma jertfelor voastre.
32.Pustii-voi pămantul vostru, cat să se mire de el vrăjmaşii voştri, care se vor aşeza intransul;
33.Iar pe voi vă voi risipi printre popoare; in urma voastră imi voi ridica sabia, şi vă fi pămantul vostru pustiu şi oraşele voastre dăramate.
34.Celor ce vor rămane din voi le voi trimite in inimi frica in pămanturile vrăjmaşilor lor, pană şi freamătul frunzei ce se clatină il va pune pe fugă, şi vor fugi ca de sabie, cand nimeni nu-i va prigoni.
35.Se vor călca unul pe altul, ca cei ce fug de sabie, cand nimeni nu-i va urmări, şi nu veţi avea putere să vă impotriviţi vrăjmaşilor voştri.
36.Veţi pieri printre popoare şi vă va inghiţi pămantul vrăjmaşilor voştri.
37.Iar cei ce vor rămane din voi se vor usca pentru păcatele lor in pămanturile vrăjmaşilor voştri şi se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor.
38.Atunci işi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvarşit ei nelegiuiri impotriva Mea şi au mers impotriva Mea,
39.Pentru care şi Eu am venit cu urgie asupra lor şi i-am dus in pămantul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată imprejur şi atunci se vor căi ei pentru nelegiuirile lor.
40.(Atunci) Şi Eu imi voi aduce aminte de legămantul Meu cu părinţii lor, şi de pămant imi voi aduce aminte.

In loc de orice altă talcuire, spunem că vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea şi oamenii tot nu se indreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greşească, invrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască.Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptandu-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii.

Iată acum şi pocăinţa poporului, luminat de povăţuitorii săi, reintorşi cu toţii din aspra invăţătură a robiei, care a fost in stare să schimbe, de la Dumnezeu, mersul lucrurilor.

Neemia 9:

1.In ziua de douăzeci şi patru a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israil, imbrăcaţi in sac şi cu capetele presărate cu cenuşă, ca să postească.
2.Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israil de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor.
3.Şi, după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din Cartea Legii Domnului Dumnezeului Lor un pătrar de zi, iar alt pătrar de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au inchinat Domnului Dumnezeului lor.

Atunci un cărturar inţelepţit de cele păţite şi bun cunoscător al legii care atarnă peste fărădelege, face lui Dumnezeu această minunată mărturisire a păcatelor părinteşti, inaintea poporului.

7. Doamne Dumnezeule, …
14.Tu le-ai arătat odihna Ta cea sfantă.
15.Tu le-ai dat din inălţimea Cerului paine cand au flămanzit şi le-ai scos apă din piatră cand au insetat.
16.Dar părinţii noştri s-au indărătnicit şi şi-au invartoşat cerbicia lor; n-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus, şi au uitat minunile ce ai făcut pentru ei.
17.Invartoşatu-şi-au cerbicia lor şi in răzvrătirea lor şi-au ales o căpetenie, ca să se intoarcă in robia lor; dar Tu fiind Dumnezeu, care iubeşti a ierta, zăbavnic la manie şi bogat in milă şi in indurări, nu i-ai părăsit,
18.Chiar cand şi-au facut un viţel turnat şi au zis: “Iată Dumnezeul tău, care te-a scos din Egipt”, şi s-au pornit cu hulire mare impotriva Ta,
19.In nemărginita Ta milostivire nu i-ai părăsit in pustiu şi stalpul de nor n-a contenit a-i călăuzi peste zi in calea lor, nici stalpul de foc de a le lumina noaptea drumul ce aveau de făcut.
20.Trimisu-le-ai Duhul Tău cel bun, ca să-i inţelepţească, n-ai lipsit gura lor de mana Ta, şi setea le-ai stampărat-o cu apă.
21.Vreme de patruzeci de ani i-ai hrănit in pustie şi nimic nu le-a lipsit, hainele lor nu s-au invechit, nici incălţămintele lor nu s-au rupt.
22. Datu-le-ai lor regate şi popoare…
23.Şi s-au făcut ei stăpani peste cetăţi tari şi peste pămantul roditor, peste case pline de toate bunătăţile, peste fantani săpate in piatră, vii, măslinişuri şi pomi roditori din belşug; şi au mancat şi s-au săturat şi s-au ingrăşat şi au trăit in desfătări prin bunătatea Ta.
24.Dar ei s-au ridicat şi s-au răzvrătit impotriva Ta; au aruncat legea Ta la spate; pe proorocii Tăi, care-i indemnau să se intoarcă la Tine i-au omorat, şi ţi-au adus hulire mare.
27.Atunci Tu i-ai dat in mainile vrăjmaşilor lor care i-au apăsat. Dar, in vremea necazului lor,
Au strigat către Tine şi Tu i-ai auzit din inălţimea cerurilor, şi in mila Ta cea mare le-ai trimis izbăvitor ca să-i izbăvească din mainile vrăjmaşilor lor.
28.Iar dacă s-au odihnit, iarăşi au inceput să facă rele inaintea Ta. Atunci Tu i-ai dat din nou in mana vrăjmaşilor lor, ca să-i stăpanească. Şi ei din nou au strigat către Tine, şi Tu i-ai auzit din inălţimea cerurilor şi, in mila Ta cea mare, i-ai izbăvit de multe ori.
29.I-ai povăţuit să se intoarcă la legea Ta, dar ei s-au indărătnicit şi n-au ascultat poruncile Tale şi au păcătuit impotriva poruncilor Tale, care dau viaţă celui ce le implineşte, şi şi-au indarjit spinarea lor şi cerbicia lor şi-au invartoşat-o, şi nu s-au supus.
30.Tu insă, aşteptand intoarcerea lor, i-ai ingăduit mulţi ani şi le-ai deşteptat luarea aminte. Prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea. Atunci i-ai dat pe mana neamurilor străine.
31.Dar, in mila Ta cea mare, nu i-ai starpit, nici nu i-ai părăsit, căci Tu eşti un Dumnezeu milos şi indurat.
32. Şi acum, Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel mare, puternic şi infricoşat, cel ce ţii legămantul Tău şi faci milă, care nu socoteşti ca puţin lucru suferinţele ce am indurat noi, regii noştri, căpeteniile noastre, preoţii noştri şi tot poporul Tău, din vremea regilor Asiriei, pană in ziua aceasta.
33. Tu eşti drept in toate cate ne-au ajuns, căci Tu ai fost credincios, dar noi am făcut rele.
34. Regii noştri, căpeteniile noastre, preoţii noştri şi părinţii noştri n-au păzit legea Ta, şi n-au luat aminte nici la poruncile Tale nici la indemnurile ce le-ai dat.
35.Ca au fost in regatul lor, in mijlocul binefacerilor Tale, intr-o ţară largă şi roditoare, pe care le-ai dat-o Tu, ei nu ţi-au slujit Ţie, nici nu s-au intors de la faptele lor cele urate.
36.Şi astăzi, iată, suntem robi şi Ţara ce Tu ai dat-o părinţilor noştri ca să se bucure de roadele, ei şi de bunătăţile ei,
37.Ea işi inmulţeşte astăzi roadele pentru regii, cărora ne-ai supus pentru păcatele noastre. Aceia domnesc peste trupurile noastre şi peste vitele noastre după bunul lor plac, şi noi ne aflăm in mare necaz.
38.Pentru toate acestea facem legămant, pe care noi inşine, cu iscălitură, şi căpeteniile, leviţii şi preoţii noştri, il intăresc cu pecetea.

Astfel fagăduiră, cu jurămant, să se poarte după legea lui Dumnezeu.
Nestatornicia firii omeneşti, cu trecerea de vreme, cu venirea pe lume a altor randuri de oameni, făcu să pălească, ba chiar să se şi stingă această lumină a suferinţei, aprinsă de urgiile istoriei. De aceea năpăstuirea vremilor se dezlănţuie cam in fiecare rand de oameni.

Mulţime de oameni insă nici grijă n-au de cuvintele chemării acesteia, oricat le-ar vedea cu ochii şi ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se intorc spre Dumnezeu, viaţa incepe să fie in primejdie: incep necazurile morţii, surlele chemării a patra.

Viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci incalcim viaţa noastră in toate fărădelegile şi spurcăciunile, care indrăcesc şi sufletul şi trupul şi o ducem aşa vreme indelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră. Totuşi nu se desface indată după greşeala noastră, ci rabdă o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, in tot chipul chemandu-l.

Iar moartea o avem de la ucigaşul. Deci, cand oamenii se leagă cu totul de voile dracilor, le este in primejdie viaţa şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu inima de lumea aceasta şi de voile trupului cele impotriva firii, mintea li se strambă, incat nu mai deosebeşte adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se-ntunecă din mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai ştie de Dumnezeu şi aşa vine osanda la moarte, aşa vine prăpădul in vremea fiecărui rand de oameni. Intai e moartea sufletească a ateismului, a necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului, după vrednicie şi spre inţelepţirea multora.

La inceput oamenii trăiau mai mult.

“Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit”.

Cu trecerea de vreme inmulţindu-se oamenii pe pămint s-a inmulţit şi stricăciunea desfranării. Şi a zis Dumnezeu:

“Nu va mai rămane Duhul Meu pururea in oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup; deci zilele lor (pe pămant) să mai fie 120 ani”.

Iar după trecere de vreme şi inmulţirea fărădelegii intre oameni, David zicea:

“Toate zilele vieţii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai in putere 80 de ani; iar ce este mai mult decat aceştia, nu-i decat osteneală şi durere”.

Aşa era in vremuri de demult; astăzi mulţimea bolilor şi desimea războaielor mult a mai scurtat viaţa oamenilor. Acestea insă implinesc din ingăduinţa lui Dumnezeu, pedeapsa cea asupra păcatelor.

Noi nu mai suntem sub impărăţia legii vechi, ci in impărăţia harului caştigat nouă de Mantuitorul Hristos ca să ne mantuim; dar dacă nepriceputul de om se ţine impotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cade din har sub lege, şi aşa atarnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se implineşte prin războaie şi nenorociri, intocmai cum scrie la lege:

1.Cel ce bate pe tată sau pe mamă să fie omorat.
2.Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorat
3.Cine nu ascultă de preoţi, unul ca acela să moară.
4.Ziua de odihnă cel ce o va intina, va fi omorat
5.Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască
6.Tot cel ce se impreună cu dobitoc să fie omorat.
7.La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu le faceţi rău! Iar de le veţi face şi vor striga către Mine, voi auzi plangerea lor, şi se va aprinde mânia Mea şi vă voi ucide cu sabia, şi vor fi femeile voastre văduve şi copiii voştri orfani.
8.Sabia s-a făcut ca să piardă pe cei necredincioşi.
9.Tot cel ce va munci in ziua odihnei va fi omorat.
10. Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri. (Dar ucigaşii pruncilor, ce atarnă peste ei?)
11. Cei ce se impărtăşesc cu nevrednicie, furand Sfanta Impărtăşanie, incă se fac vinovaţi de moarte.Despre ei zice Sf. Pavel: “Mulţi dintre voi sunt slabi şi bolnavi şi o bună parte mor”.
Primul care a furat Sfanta Impărtăşanie a fost Iuda, fiul pierzării, care s-a spanzurat, a căzut din spanzurătoare de şi-a spart capul, a crăpat in două şi i s-au vărsat toate măruntaiele, luand astfel plata fărădelegii sale.

Deci, săvarşind oricare dintre acestea, nu facem altceva decat intoarcem ceasul unei primejdii neaşteptate, pe care nu alţii, ci noi ne-am starnit-o in cale.

Iată ce fel de lucruri trebuie să scoatem din noi şi dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte şi sabia atarnă nevăzut asupra vieţii. Iar dacă, in loc de indreptare pentru care ne dă Dumnezeu oarecare vreme de răgaz, noi totuşi ne indărătnicim cu mintea impotriva voinţei lui Dumnezeu, se intamplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia şi se inplintă in capul care nu mai are minte.

Pană la judecata din urmă, mantuirea se poate dobandi oriunde, şi pe cimpuri de bătaie; şi se poate dobandi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi in mănăstiri, şi in ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi in Rai.Talharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce in Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere căpătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicand că-i păcătos şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr, cel inviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stand de-a pururi impotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima infrantă şi smerită insă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea infruntand mandria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o inaintea “drepţilor”, in Impărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie in Ceruri pentru un păcătos ce se intoarce.
Această intoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o caştige, insă nu poate, dacă nu ne invoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne grăieşte şi cu tunul.
Ceea ce urmăreşte Dumnezeu in tot chipul e mantuirea sau intoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămanem şi in viaţa aceasta. Oamenii insă legaţi in neştiinţă, scurţi la minte şi slabi in credinţă urmăresc viaţa pămantească şi toată mahnirea lor e pentru trupuri.

Cat ţine forma aceasta de viaţă oamenii vor fi amestecaţi: cei din Noul Testament, fiii harului, cu cei din Vechiul Testament pe care numai frica legii ii mai ţine in randuială şi oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii şi ai neoranduielii fără leac, fiii celui rău.

“Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase tinde de bună voie spre harul indumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile inţelepciunii. Iar acela ce nu-i indrăgostit de acestea e tras de la păcat impotriva voii lui – şi lucrul acesta il face Judecata cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintai, adică iubitorul de Dumnezeu e indumnezeit prin Providenţă, cel de al doilea, adică iubitorul de materie e oprit de Judecată să ajungă la osandă”. [Sfantul Maxim Marturisitorul]

Toată răzbaterea cu nepriceperea poporului aceasta este, că, in ingustimea vederii lui, stăruie să vadă şi să susţină viaţa aceasta ca pe un scop in sine şi suficientă sie insăşi. Nu vrea să zică “muntelui” lumii acesteia ridică-te din cale şi te aruncă in mare, ca să-şi deschidă vederea impărăţiei spiritului. Şi n-ar trebui credinţă decat ca un bob de mac.

Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s-o aştepte cu bucurie ca pe-o izbăvire sigură din impărăţia păcatului. Cuvintele sfantului ne invaţă:

“Pentru greşeala dintai s-a furişat in trup legea păcatului care este plăcerea simţurilor, iar pentru aceasta s-a hotărat moartea trupului, randuită spre desfiinţarea legii păcatului. Cel ce ştie că moartea s-a ivit din pricina păcatului, spre desfiinţarea lui, se bucură pururea in sufletul lui cand vede cum e stinsă legea păcatului si trupul său, prin diferitele stramtorări, ca să primească in duh fericita viaţă viitoare. Căci ştie că nu se poate ajunge la aceea de nu e golită mai inainte din trup, ca dintr-un vas, incă din viaţa aceasta, legea păcatului, susţinută prin inclinarea voinţei spre el”.

“Cel ce nu primeşte intamplările care il depărtează de patimi, acela fuge de ceea ce nu trebuie să fugă”.

Drept aceea, pană nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pămantească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tăram, nu vom avea linişte in suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate in trup şi nici in oranduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm inţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, in tot ce face, urmăreşte inţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Cand ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, in clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpanul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi de El se teme iadul, şi din porunca lui ascultă dracii de Satana lor.

“Toţi locuitorii pămantului sunt o nimica inaintea lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pămantului, şi nimeni nu poate să stea impotriva maniei Lui, nici să-i zică: “Ce faci?”

Cand a vrut să mantuiască pe Adam şi cu toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să scoată din ghearele morţii pe oricine vrea. De aceea au şi zis Părinţii, mangaind pe oameni: “Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu”, fiindcăoricine, care in primejdie de moarte fiind va chema numele lui Dumnezeu, işi va mantui sufletul căci in ce-l va fi aflat moartea in aceea va fi in veci.

Iată de ce, neştiindu-ne sfarşitul, suntem datori a ne afla mereu in pocăinţă ca intr-insa să fim socotiţi in veci.

Dumnezeu ne caută, ne cheamă, ne strigă, dar dacă nu vrem să inţelegem, incepe să ne urmărească cu primejdii şi năpaste”.

Cand nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, cand, spre pedepsirea răutăţii, ingăduie războaiele.Atunci viaţa oricui se află in primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi. Să cercetăm, intre marginile fagăduite, pricina aceasta, a războaielor, care pe mulţi ii spală de fărădelegi in şiroaie de lacrimi. Luăm ca gand de ajutor in darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mantuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv intru dreptăţi, pe cei nebăgători in seamă sau potrivnici – dar totuşi oameni cumsecade – abia cu ajutorul primejdiei ii induplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mantuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă.

Al doilea gand de ajutor e primirea de mai inainte ca bun, a ceea ce oranduieşte şi face Dumnezeu, şi ştiind că nimic nu se intamplă fără voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărarea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gandul al treilea e că in suferinţe fără de voie s-au mantuit mucenicii, in suferinţe de bunăvoie s-au mantuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mulţi se mantuiesc pe front, decat s-ar fi mantuit acasă.

Obişnuit, lumea crede că mor in războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia.Unul din sfinţi a zis:

“Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie”.

Pe urmă numai singur Dumnezeu ştie – şi precum ştie şi face – dacă pentru cineva e mai de folos viaţa, sau mai mult il foloseşte mutarea din viaţa aceasta. Apoi Dumnezeu, in atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-inşii să aducă la mantuire pe cei de mantuit.

Aşa bunăoară cineva, incărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei “prieteni” ai săi [diavolul, lumea si trupul], ajunge la stramtoare şi nevoie mare. Necazurile ii mai topesc trupul, ii mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul tarcoalelor morţii in jurul vieţii sale, Dumnezeu in atotştiinţa Sa, văzandu-l că s-a indreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cuminte – in chip nevăzut şi minunat il scapă de moarte sigură. Dacă insă il ştie, că mai tarziu va avea o pocăinţă şi mai bună, ii va mai ingădui printre mai multe şi mai grele primejdii, scăpandu-l din fiecare, căcinecazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută, – şi mai tarziu il scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie intorcandu-l spre viaţa pămantească, ca pe un inţelepţit.

Pe cei ce insă n-au statornicie in bine, ci iarăşi s-ar intoarce la rele, uitand făgăduinţa ce au făcut-o la stramtoare, pe unii ii scoate din viaţa cea deşartă, atunci cand după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca in aceea să se socotească in vecii fără de sfarşit. Aceştia aşa-s mai de caştig pentru mantuire, primindu-i Dumnezeu cu cat de cată pocăinţă.


Pe cei ce trecuţi prin suferinţe au caştigat intărire şi statornicie spre bine şi printr-inşii ştie Dumnezeu că ar dobandi mantuire şi alţii, pe aceştia ii scapă şi-i intoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi ingrămădirii de păcate, iarăşi ii cheamă la şcoală. Şi aşa face de cate ori trebuie şi cu toţi caţi trebuie.


Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu, fără intoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: sau ii pierde in grabă, in chip năprasnic, ca să nu-şi mai inmulţească relele şi aşa, mai uşor să se osandească; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăşească, să intoarcă, sau să mantuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă, sau indărătnici la sfatul şi rugămintea celor buni.


Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, ii scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai tarziu, tinzandu-şi la fărădelegi mainile lor, ingreunandu-şi astfel sau chiar pierzandu-şi mantuirea şi cheamandu-i de aceea mai devreme, pană nu se schimbă in răutate nerăutatea lor; fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la incercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:

Inţelepciune 3:
Sufletele drepţilor sunt in mana lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dansele munca. Părutu-s-a in ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvarşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă, Şi mergerea lor de la noi sfăramare, iar ei sunt in pace.
Chiar dacă in faţa oamenilor au indurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire, Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a incercat pe danşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
Ca aurul in topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere intreagă, aşa i-a primit. Străluci-vor in ziua răsplătirii…

Iar dacă sunt cate unii răi, fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvarşească in rele, ca să-şi ia osandă veşnică, – precum s-a spus la cele pentru Saul.


O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecat; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecat. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mantuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult ingerească, şi ne-ar da să inţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpanirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că ingăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neinfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, in faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne intăreşte cu liniştea Sa.


Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecat, ii intinde ispită puternică, să se desăvarşească şi ea, spre pedeapsă sigură in ziua Judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frau răutăţii intre oameni, şi mai ales să nu scadă in credinţă incepătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfăramă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie să-i primească Dumnezeu in locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau inainte, scăpand, cu oranduire dumnezeiască, din invelitoarea vieţii celei deşarte. Unul dintre slujitorii lui Dumnezeu, tanguindu-se de ingustimea vederii şi de stramtimea credinţei oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice că

“Oricat ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămane: că ne-a trimis Dumnezeu in lumea aceasta, ca să invăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată”.

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – şi nu este moarte: ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricand vremea ne-ar cere-o.

2 Corinteni 4:
De aceea nu ne descurajăm, şi măcar că omul nostru cel dinafară se prăpădeşte, omul nostru cel dinlăuntru se innoieşte zi de zi. Pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de-o clipă, ne agoniseşte nouă mai presus de orice măsură o cumpănă veşnică de mărire, Ca unora ce n-avem in vedere cele ce se văd fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe cand cele ce nu se văd sunt veşnice.

2 Corinteni 5:
Ci noi ştim că, dacă pămanteasca noastră locuinţă, in cortul acesta, se desface, avem in ceruri clădire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mană. De aceea suspinăm in acest trup dorind să ne imbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer.

Deci nu sunt de plans decat necredincioşii, care s-au stins in necredinţă, ca nişte instrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie că viaţa in primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu in braţele morţii in Impărăţia vieţii.

De obicei oamenii nu se intorc la Dumnezeu decat atunci cand dau de primejdii, adică atunci cand ii ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e rău să te intorci la Dumnezeu nici chiar atunci, in ceasul al unsprezecelea; insă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de manecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne imbie cu iubire. Incă din dimineaţa vieţii, taina sfantă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de imblătiţi de rele.Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, cand mergem noi, de bună voie şi ne mărturisim greşelile.

Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu iţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricat ai fide păcătos. Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fară de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte,le trimite, coborand din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o infricoşare, şi iarăşi să-i impace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mantuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de “ştiinţă” şi afumată de mandrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpanesc peste oameni, să vie in genunchi inaintea unui simplu preot şi să-şi inşire toate fărădelegile şi necazurile lor? Nu, asta mandria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe in zeama lor pană li se moaie oasele trufiei.

Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate: primul, prin care intrăm in obştea creştină e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua. Cand suntem inzestraţi cu darurile Duhului Sfant, după atotştiinţa de mai inainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea e botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care il putem face şi trebuie făcut, ori de cate ori ni se incarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu faţă de oameni şi faţă de noi inşine.
Iar al treilea e botezul sangelui care dacă se intamplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărata mărturisire a lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme in vreme, mai ales in vremea de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atarnă de noi. In privinţa venirii, ci numai in privinţa primirii.
Sfantul Ciril ne invaţă[Sf. Chiril al Ierusalimului]:

“Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mantuieşte afară numai de mucenici, care primesc Impărăţia şi fară de apă”.

Mantuitorul, cand a mantuit lumea pe cruce şi cand I s-a impuns coasta, a izvorat sange şi apă ca să se boteze cu apă cei ce se botează in vreme de pace şi să se boteze cu sangele lor cei ce se botează in vremea prigoanelor. Mantuitorul numeşte şi mucenicia botez, cand zice:

“Puteţi să beţi paharul pe care Eu il beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez?”.

E lucru de mirare, că pentru pricini pămanteşti se găsesc mii şi milioane de oameni, care merg cantand la moarte, dar pentru Impăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din cand in cand, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte. Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine ca să vadă mai departe decat stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul săbiei la Impăratul sufletelor Mantuitorul nostru.


In Taina spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti – de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu – să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, insirandu-le pe toate după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale dar numai dacă ierţi şi tu din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfarşit, pe toţi din toată inima.


Cei vechi se rugau pentru cei ce-l schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvantand pe cei ce-i duceau la moarte;iar alţii ziceau, că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni.Totul e să te invoieşti aşa, pentru Dumnezeu, şi El iţi ajută; căci adevărat nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide in tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e inţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu, redobandirea iubirii fără margini, intoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul şi spre toţi oamenii.


Cat se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.