Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

În furtuna vieţii se întâmplă nu de puţine ori ca soţul şi soaţa să uite legământul dintre ei, aşa cum în general oamenii uită Legământul pe care Dumnezeu l-a reînnoit cu omul şi pe care omul L-a primit cu recunoştinţă şi bucurie, măcar o dată în viaţă.
Toate trec...
Iar unde este iubire (şi în majoritatea căminelor ea este, deşi la prima vedere pare a lipsi cu desăvârşire, sub spuma tulbure a întâmplărilor dintre noi) se petrece din când în când o minune care nu constă în altceva decât în faptul că mai întâi unul, apoi amândoi îşi amintesc legământul şi Legământul. E tare bine atunci.... Şi iar şi iarăşi apar uitarea, sila, cearta, ura....
Apoi iubirea îşi flutură batista, lăsînd locul urii, iar viaţa îşi îngână ceasul cu moartea... Şi aşa mai departe.
E ca şi cum pe un fluviu etern ies mereu la suprafaţă conţinuturi tainice, abia bănuite: bulboane de mâl, hoituri groteşti, ierburi şi flori neştiute şi multe alte dovezi că râul, dincolo de jocul nesfârşit al valurilor, îşi poartă propria poveste şi sensul.
Cei care se iubesc îşi vor aminti întotdeauna, la timpul potrivit, aceasta. Ceilalţi îşi vor aminti mereu orice altceva. Ca un făcut, parcă!

Asa-i , iubirea pe toate le învinge , iar spusele Sf.Apostol Pavel , cunoscute si arhicunoscute , sunt atât si atât de actuale . . . !
Doamne ajută!

[cristiboss56]

Eu sunt căsătorită. Vă rog să-mi explicaţi mai bine cum trebuie să mă supun sau să-l ascult pe soţul meu.

Din firea noastră păcătoasă, nimănui nu-i place ideea de supunere. În mentalitatea noastră, astăzi înţelegem că a te supune înseamnă a te înjosi, a te umili, a te reduce la inferioritate, a pierde din valoare. Pentru firea noastră noi vrem să fim independenţi, adică nimeni să nu fie deasupra noastră, ci noi să ne fim stăpâni şi, dacă se poate, noi să stăpânim peste alţii şi să-i dominăm şi să-i manipulăm pe alţii. Aşa-i? Observaţi că am subliniat din firea noastră şi pentru firea noastră. Aceasta caracterizează pe omul păcătos, el trăieşte numai pentru sine. Ei bine, aici, în domeniul acesta, se întâmplă cea mai profundă şi mai radicală schimbare, când cineva se întâlneşte cu Mântuitorul şi ajunge să înţeleagă cine este Iisus şi ce a făcut pentru el. Când înţelegi că Iisus ţi S-a supus ţie, adică S-a aşezat în locul tău, S-a încărcat cu păcatele tale şi a murit în locul tău, reacţia ta este să te dăruieşti Lui, aşa cum El ţi S-a dăruit ţie. Aşa zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Iisus Hristos a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care pentru ei, a murit şi a înviat” (II Corinteni 5, 15). Şi mai zice: „Dacă este cineva în Hristos este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17).
Când cineva se uneşte cu Hristos, el a înviat şi este o nouă creaţie. Diferenţa este că înainte trăia pentru sine, iar acum se bucură în adâncul său pentru altul, pentru Iisus. Lucrul esenţial pentru mine este faptul acesta: am răspuns la moartea Domnului pentru mine, supunându-mă Lui, dăruindu-mă Lui.
Acum, dacă eu m-am supus lui Iisus şi, prin El, m-am supus lui Dumnezeu, de acum nu mă mai iau după ce îmi dictează firea mea păcătoasă sau instinctul meu, ci încep să-l întreb pe Dumnezeu cum vrea El să fiu şi unde mă vrea El să stau, şi El îţi va spune că trebuie să te dăruieşti soţului tău şi să fii supusă soţului tău. Supunerea ta faţă de soţul tău este, în primul rând, o problemă între tine şi Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce-ţi fixează locul sub autoritatea soţului tău şi tu accepţi acest loc de supunere faţă de soţul tău, în primul rând pentru că acesta este aranjamentul lui Dumnezeu, este ordinea gândită de Dumnezeu. De vreme ce tu eşti o creaţie nouă, o fiinţă care trăieşte pentru Dumnezeu, tu accepţi locul pe care ţi l-a fixat El în ierarhia cosmică şi acest loc este sub autoritatea soţului tău.
În al doilea rând, supunerea ta faţă de soţul tău este o problemă de dragoste. Când iubeşti cu adevărat, te dăruieşti celui pe care îl iubeşti şi dăruirea de sine înseamnă şi ascultare, supunere şi subordonare.
Aţi auzit că această supunere înseamnă să te uiţi mai întâi la interesele celuilalt şi să-l vezi pe celălalt mai sus ca tine. Acest lucru nu este uşor dacă nu iubeşti dar, dacă iubeşti, tocmai aceasta faci, te uiţi pe tine şi trăieşti pentru cel pe care îl iubeşti.

[cristiboss56]

Maică, este îngăduit tinerilor să se sărute în Post? Oare acest lucru ne poate afecta în mod negativ relaţia? Cum ne sfătuiţi?

- Îmi pare rău copiii mei să vă întristez, dar sărutul de*spre care vorbiţi nu e bun nici în afara Postului, d-apoi în Post... Părintele Savatie Baştovoi vă lămureşte dar cu sărutul. Nu vreau eu să mă repet. Pentru mine a fost minunat când am citit ce zice părintele.
Măi, copii, dragostea dintre un băiat şi o fată e atât de frumoasă şi felurile de a vă manifesta tandreţea sunt atât de multe şi de minunate!
Aţi încercat vreodată să îm*brăţişaţi pe cineva cu privirea? Dar cu atenţia? Să-l priveşti mult, să-i dai atenţie îndelungată şi de bună calitate? Cea mai minunată îmbrăţişare este atenţia. Nici o îmbrăţişare trupească nu va putea satisface dorul omului de apro*piere şi de prezenţă. Doar atenţia! Ea asta şi este: suflet care îmbrăţişează alt suflet. Profitaţi măcar de Post să vă daţi multă atenţie. Multă atenţie şi când sunteţi de faţă, şi când sunteţi plecaţi, şi la rugăciune! Şi-aşa veţi birui păcatul şi relaţia voastră va fi plină de bucurie şi dragoste.
Sărutul, îmbrăţişările şi jocurile mai mult sau mai puţin vinovate, rănesc relaţia, rănesc dragostea, creează depen*denţe şi sunt păcate. Pentru că, în momentul în care cineva care iubeşte, îl sărută sau îl mângâie pe cel iubit fără acea atenţie plină de rugăciune, îl transformă cumva în obiect, în obiectul care-i dă plăcere. Şi, dacă nu veţi exersa cât sunteţi prieteni dragostea dezinteresată, nu o veţi avea după nuntă, când veţi avea griji şi necazuri şi când pofta trupului nu va mai fi exacerbată de păcat.
Ştiţi, eu aş numi iubirea dinainte de căsătorie postul Nunţii. Acest minunat post vă va pregăti pentru primirea harului ne*cesar hrănirii, întreţinerii şi creşterii adevăratei iubiri şi a veselirii chipurilor făgăduite de Praznicul Nunţii. Şi aşa, şi postul rânduit de Sfânta Biserică în intimitatea căminului nu va mai fi greu, nu va mai fi privit ca o „interdicţie”, ci ca un loc, timp şi mod special de iubire dătătoare de iubire care nu e din lumea aceasta. Altfel totul se va stinge, se va consuma...

[cristiboss56]

Sfinţind căsătoria şi patul mirilor („nuntă cinstită şi viaţă neîntinată”), Biserica învaţă şi înfrânarea de la relaţiile intime. Înainte de masă, creştinul ortodox rosteşte rugăciunea, dar dacă alături este un preot, acesta se roagă: „Doamne, binecuvântează mâncarea şi băutura robului Tău”, însă ştim că Biserica condamnă lăcomia şi beţia, şi le numeşte păcate. La fel, binecuvântând căsătoria, Biserica condamnă soţii care îşi întemeiază relaţiile exclusiv pe cele intime. Când într-o căsnicie predomină sexul, putem vorbi despre desfrânare; când bărbatul, după ce a strigat la soţie, cere de la ea satisfacerea propriilor pofte trupeşti, vorbim la fel, despre desfrânare. Adresându-se creştinilor căsătoriţi, Clement Alexandrinul spunea: „Omul trebuie să se abţină de la voluptate, în toate trebuie să se cunoască limita şi măsura”. Neputinţa înfrânării alungă perceperea deplinătăţii caracterului treimic al persoanei soţilor - locul dragostei este ocupat de voluptate. Înfrânarea joacă un rol important în viaţa de familie. La fel, se cere şi călugărilor să se înfrâneze. Noi ne considerăm oameni fericiţi pentru că „toate ne sunt îngăduite, dar nu ne vom lăsa biruiţi de ceva” (1 Corinteni 6, 12).
Pr. Prof. Gleb Kaleda

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Supunerea ta faţă de soţul tău este, în primul rând, o problemă între tine şi Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce-ţi fixează locul sub autoritatea soţului tău şi tu accepţi acest loc de supunere faţă de soţul tău, în primul rând pentru că acesta este aranjamentul lui Dumnezeu, este ordinea gândită de Dumnezeu. De vreme ce tu eşti o creaţie nouă, o fiinţă care trăieşte pentru Dumnezeu, tu accepţi locul pe care ţi l-a fixat El în ierarhia cosmică şi acest loc este sub autoritatea soţului tău.
În al doilea rând, supunerea ta faţă de soţul tău este o problemă de dragoste. Când iubeşti cu adevărat, te dăruieşti celui pe care îl iubeşti şi dăruirea de sine înseamnă şi ascultare, supunere şi subordonare.
Aţi auzit că această supunere înseamnă să te uiţi mai întâi la interesele celuilalt şi să-l vezi pe celălalt mai sus ca tine. Acest lucru nu este uşor dacă nu iubeşti dar, dacă iubeşti, tocmai aceasta faci, te uiţi pe tine şi trăieşti pentru cel pe care îl iubeşti.

Ehe, când vor începe isteţii şi isteţele să spună "da, daaaar....", cu tot ce poate fi imaginat (sau chiar întrece imaginaţia) că urmează, nu mai rămâne nimic din postarea aceasta. Deşi textul e fără echivoc şi cât se poate de luminos, de hrănitor pentru fericirea familiei.
Mie îmi place cel mai tare faza (clişeu des întâlnit pe aici) cu pusul condiţiilor de tipul: da, dar numai dacă şi bărbatul e credincios adevărat (ca noi, fetele şi nevestele cuminţi-foc, se lasă de înţeles) şi ascultă de Hristos! Poftim....
Asta seamănă cu condiţia pe care o pun unii creştini "adevăraţi" care justifică faptul că nu merg la biserică prin aceea că popa a furat nu ştiu ce, s-a îmbătat nu ştiu când, a tras un pârţ nu ştiu cum ş.a.m.d.... Când vom avea un preot adevărat, un sfânt nu altceva (ca noi, se subînţelege), atunci vom cinsti şi noi biata biserică, sfinţind-o cu prezenţa noastră....
Şi ne mirăm că lumea se plânge de copii - că sunt, chipurile, răi şi neascultători... Păi de unde să fi învăţat ei altceva?

[cristiboss56]

De cele mai multe ori, pasiunea orbeşte. Astfel, orbit de ea, omul începe să idealizeze mult obiectul închinării sale, iar când pasiunea trece, el ajunge la concluzia: „Cum de am putut fi atât de orb şi să nu văd care este, de fapt, adevărul?”. Apoi, imediat urmează dezamăgirea totală. Iată de ce este bine să nu ne grăbim. Mai întâi, ne vom împrieteni şi ne vom cunoaşte mai bine. Cu alte cuvinte, să conştientizăm ce ne asumăm. Familia este o cruce. Prin ea vom cunoaşte multe bucurii, dar şi multe greutăţi. Ne vom strădui să procedăm înţelept şi vom privi lucrurile real. În niciun caz nu vom lua căsnicia ca pe o loterie: va merge sau nu. Este un pas hotărâtor, pentru că avem în vedere mântuirea noastră. Prin familie ne putem mântui, dar putem şi să cădem. Plăcerea trupească va trece repede, pe când unirea duhovnicească este veşnică. Iată cum ar trebui să gândim.
(Pr. Evgheni Şestun, „Familia ortodoxă”, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p.35)

[cristiboss56]

Lacrima care cade câteodată, chiar și cu laudă de sine, este un mic dar din oceanul îndurărilor cerești. Fie ea și necurată, de va cădea mai des, însoțită cu suspinarea pentru necurăția ei, în curând se va lumina. Știți cât de nearătos a fost Cel care nu avea nici chip, nici frumusețe, ci a fost tot rănit, scuipat, însângerat (Isaiah 53, 2-4)? Și, totuși, a fost tot dragoste, tot dorință! Și dragostea noastră față de El trebuie să fie mai tare ca moartea.
Vărsați cat mai des fie și o singură lacrimă: lacrimile se adună ca niște mărgăritare, ca să alcătuiască podoabă sufletului dumneavoastră. Ele sunt o minunată doctorie împotriva nestatorniciei care se naște din visarea omului despre sine însuși și din împrăștiere.
Sfântul Inochentie al Penzei

[cristiboss56]

Oare nu vreţi ca Dumnezeu să caute spre voi? Iar dacă vreţi, ţineţi minte ce este smerenia, ce este acea sfântă virtute care Îi place lui Dumnezeu atât de mult, pentru care Dumnezeu locuieş*te împreună cu noi şi caută spre noi. Ea este lucrul diametral opus mândriei. Sme*riţii sunt cei săraci cu duhul, care îşi amintesc de neajunsurile lor, care îşi tind privirea spre adâncul inimii, care îşi supraveghează neobosit mişcările, urmărind orice necurăţie pe care o văd acolo. Sfinţii, care au împlinit mereu poruncile lui Hristos, care L-au iubit pe Hristos, înaintea privirii minţii cărora stătea mereu Domnul, îşi aminteau necontenit de smerenie şi se rugau în*totdeauna s-o dobândească.
Hristos spune: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Domnul ne porunceşte să învăţăm de la El smerenia, Domnul ne porunceşte să-I urmăm Lui în smerenie. Sme*renia s-a arătat de-a lungul întregii vieţi pământeşti a Domnului. Ea a început încă de la naşterea Lui, fiindcă El S-a născut drept cel mai smerit, cel mai simplu om, cel mai nebăgat în seamă – S-a născut într-o peşteră pentru animale, a fost pus în iesle.
Iar după aceea, întreaga viaţă, oare nu a dat nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, a vrut să-L ucidă pe Mântui*torul Nou-Născut, şi i-a trimis pe ostaşii săi să-i omoare pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut trimite o legiune de îngeri dintre le*giunile pe care le avea întotdeauna la îndemână, oare nu l-ar fi putut doborî pe Irod? Bineînţeles că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie şi a fugit de mânia lui Irod în Egipt.
Şi în continuare câtă smerenie a arătat în viaţa Sa, mergând 200 de kilometri pe jos până la Ierusa*lim la prima chemare a celor cărora le trebuia aju*torul Lui, şi asta neavând unde să-Şi plece capul!
Oare n-a dat o neobişnuită, desăvârşită pildă de smerenie spălând picioarele ucenicilor Săi? Aceasta este cea mai adâncă smerenie.
Iar despre smerenia de care a dat dovadă îna*inte de judecată şi după judecată, când a fost dus pe Golgota, răstignit pe cruce, nu îndrăznesc să vorbească buzele omeneşti, atât de mare, atât de nemăsurată este aceasta. (Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeii)

[cristiboss56]

Starețul Efrem Katunakiotul
„Duhul Sfânt nu Se vede, dar harul Lui se poate vedea”, învăța Părintele Efrem. Iar aceasta o spunea, deoarece în perioada în care săvârșea Sfânta Liturghie la Sfânta Ana Mică, vedea harul în chip simțit, umplându-i chilia și bisericuța. Lacrimile îi curgeau pâraie și harul umplea inimile și biserica; de multe ori pe Sfântul Disc Se arăta Dumnezeiescul Prunc. Odată, în timpul sfințirii Cinstitelor Daruri, a auzit o voce înlăuntrul său: “Fiu al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos” (Rm. 8, 16-17). Părintele Efrem era cuprins de o nestăvilită ardoare a duhului, dar Dascălul său avea grijă să-l smerească, spunându-i: „Alergi prea repede, Părinte”. Însă se și bucura: „Nu cred să se săvârșească nicăieri în Sfântul Munte mai bine Sfânta Liturghie”. Bisericuța pustnicească din peștera de la Sfânta Ana Mică răspândește și acum bună mireasmă.
* * *
În acea perioadă, într-o noapte, în liniștea cea plină de taină de la Katunakia, așezat pe scăunelul său și cufundat în dulceața rugăciunii, Părintele Efrem a auzit deodată cum izvorăște din sufletul lui cuvântul lui Isaia: “În ce chip mirele se veselește de mireasă, așa se va veseli de tine Dumnezeul tău” (Isaia 62, 5). Atunci a părăsit rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, pentru a striga în Duhul: „Iisuse, Mirele meu, miluiește-mă”.
„În acea vreme zburam”. Și într-adevăr, în visele lui vedea adeseori că zbura ca o pasăre. În ultimele zile ale vieții lui ne spunea că: „Pe atunci eram ca un înger, încât nici un gând viclean nu putea să se apropie de mine, chiar dacă aș fi vrut; îl alunga harul departe. Înlăuntrul meu aveam o lumină. Uneori îi spuneam bătrânului Iosif în glumă: Părinte, dar de ce să-mi mai fac slujba, dacă am făcut-o în somn? Glasul lăuntric continua să rostească Rugăciunea lui Iisus și în timpul somnului. „Eu dorm, iar inima mea veghează” (Cant. 5, 2 ).
Atât de mult har al rugăciunii avea. Uneori vedea în rugăciune ceva deosebit și pentru aceasta simțea că trebuia să i se întâmple ceva bun. Și aceasta cu mult timp înainte. Odată așteptase aproape șase luni să se petreacă ceva. În cele din urmă, într-un moment de covârșire de har, a simțit că sufletul lui voia să iasă din trup, să zboare la înălțime. S-a prins cu mâinile de obiectele din jur, s-a strâns de frică și în cele din urmă și-a revenit. Același lucru l-a simțit și în ziua urmatoare, dar într-o măsură mult mai mare. A încercat din nou să se stăpânească, dar nu a putut. „Acum dacă ne-am înșelat, ne-am înșelat, s-a gândit cu resemnare. Mergi unde vrei! Atunci sufletul meu s-a urcat la o înălțime de neînchipuit și a început să slăvească pe Dumnezeu”, ne spunea adânc emoționat de această amintire și de tainica tresăltare pe care i-o crea. „Ce-am simțit nu se poate spune”, continua cu vocea slăbită de entuziasm.
Oare retrăia cu amintirea cele de negrăit?
Fragment din cartea Starețul Efrem Katunakiotul – Editura Evanghelismo

[Ioan_Cezar]

Erau fraţii de nevoinţă din obştea marelui Gheron Iosif Isihastul...
Mult au fost războiţi în timpul vieţii lor, inclusiv de ceilalţi trăitori din Munte. Abia mai apoi, după ce Gheron Iosif a mers la Domnul, monahii din celelalte obşti au început să realizeze ce lucrase, de fapt, Stareţul, printre ei. Mărturia şi moştenirea erau tocmai fii duhovniceşti ai Bătrânului.
Cuviosul Efrem (celălat Efrem, ucenicul cel iubit al Bătrânului), arată cu deosebit meşteşug în cartea sa cât de mult era preţuită acrivia şi ascultarea în obştea lor. Când am citit prima dată cartea m-am cutremurat. Am zis că aşa ceva nu se poate.... Nu puteam crede că oameni ca şi noi, făcuţi din acelaşi lut şi cu aceleaşi tendinţe păcătoase, pot trăi aşa şi pot urca în acest mod..... Cartea mi-o dăduse duhovnicul pentru că începusem lucrarea rugăciunii şi, la spovedanie, spuneam unele lucruri... După ce am citit cartea (apoi şi alte mărturii, de-ale ucenicilor, despre obştea aceea binecuvântată de Dumnezeu) am înţeles atât motivul pentru care duhovnicul mi-o recomandase cât şi starea mea... Nu putem spera să avem spor la rugăciune şi în faptele bineplăcute Domnului dacă nu facem, pe măsura noastră şi în condiţiile vieţii noastre din lume, dovada ascultării, acriviei şi, mai ales, a iubirii de Hristos aşa cum am văzut în obştea fericiţilor acestora.
Mulţumesc pentru postare, Cristian şi Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!