stie cineva un copil ce poate fi adoptat?

[adryana23]

eu cunosc pe cineva care este gravida si doreste sa isi dea copilul spre adoptie imediat ce se naste daca cunoasteti pe cineva care doresc sa adopte

[AlinB]

Pana se naste, nu poti sti cu certitudine daca isi doreste cu adevarat asta.

Atunci s-ar putea sa se razgandeasca.

[tabitha]

În prealabil postat de adryana23

eu cunosc pe cineva care este gravida si doreste sa isi dea copilul spre adoptie imediat ce se naste daca cunoasteti pe cineva care doresc sa adopte

Puneti aici mai multe detalii (locatie, contact, etc.), poate se găseste cineva doritor.

Păcat că pentru străinătate nu se se pot da în adoptie copii mai mici de 3 ani (după legislatia actuală).

Cine ma poate ajuta sa gasesc o familie care doreste sa adopte un baietel care se va naste la sfarsitul lunii iulie? Va rog sa ma contactati la urmatoarea adresa de e-mail : loredana.gavrila72@gmail.com doar daca va doriti foarte mult un copil si sunteti siguri ca puteti sa il iubiti si sa ii oferiti un viitor mult mai bun din toate punctele de vedere. Va multumesc din suflet! Doamne Ajuta!

[ungureanuralucalaura]

Vreau sa adopt un copil abia nascut.
Cine stie pe cineva va rog sa ma contactati pe adresa ungureanuralucalaura@yahoo.com

[ungureanuralucalaura]

adryana 23 te rog sa imi dai detalii despre copil si cum pot lua legatura cu acea persoana

[Corinusha]

În prealabil postat de sophia

Ca una care s-a framantat mult si a citit mult in acest domeniu pot sa spun ca temerile celor care nu pot adopta nu sunt prejudecati, sunt realitati.
La fel anumite sentimente si intrebari ale parintilor adoptatori nu sunt infantilisme sau prostii.

Ca una care a fost adoptata si care cunoste alti oameni care au adoptat, pot spune ca acele entimentesi intrebari ale parintilor adoptatori sunt in majoritate infantilisme sau prostii.

Unii spun: ei ce, un copil este un copil, indiferent de unde este. Nu este asa!!!
Una este copilul tau propriu si alta copilul adoptat, un copil strain.
Ca dovada: pe parintii naturali nu-i controleaza nimeni la nastere si si nici dupa, ce fac cu el. Numai in situatii critice ii mai reclama careva si intervin institutiile in drept.

Pai exact asa e. Un copil e un copil, indiferent de unde este. Copilul ala nu mai e strain daca chiar isi doresc acei oameni un copil. Conteaza ca acel copil e nascut de tiganca, maghiara, saraca, bogata sau orice ar fi? de ce?

Pe cei care vor sa adopte in schimb ii controleaza pana in firul de par si inainte si dupa adoptie. Dar ce e mai grav, nimanui nu-i pasa de fapt de ei.
Da, trebuie sa fie parintii potriviti pentru copii. Dar trebuie sa fie multumiti si unii si altii ca sa functioneze relatia fara probleme.
Parintii adoptatori nu sunt sfatuiti (sau nu suficient). Iti da o poza si trebuie sa hotarasti daca iei sau nu copilul. Si daca refuzi e posibil sa nu mai capeti altul. Sau iti respinge dosarul pentru te miri ce.

E norma sa-i controleze pe parintii adoptatori in halul asta. De ce sa refuzi, bazandu-te pe o poza?! Ca poate copilul e mulatru/tigan/ehatever? De cand conteaza aparentele in cazul asta? Aaa, frica de "ce zice lumea". Pai scuza-ma, dar atunci acei oameni nici nu merita sa fie parinti daca vor doar copil dintr-o anumita categorie de oameni.

Un parinte natural are timp 9 luni de zile sa se obisnuiasca si sa se pregateasca pentru copilul ce va veni. Si tot mai apar probleme. Unul adoptiv trebuie sa fie perfect si numai actele (o gramada) conteaza.
Si de multe ori nici nu ti se spune adevarul: cu parintii, cu sanatatea etc.

Un parinte adoptator are mai mult de noua luni sa se obisnuiasca si sa se pregateasca pentru copilul ce va veni. De ce ar interesa pe cineva cine-s parintii acelui copil parasit? Cu ce te ajuta pe tine, ca parinte adoptiv asta? Da, cu sanatatea e ok sa sti adevarul. Dar si daca copilul e perfect sanatos pot aparea in timp probleme de sanatate; si daca e cumva, Doamne fereste bolnav, se poate inanatosi.

Parintii si rudele naturale au voie sa suceasca procesul adoptiei cum vor ei. Au dreptul sa intervina si sa se opuna. De ce? Daca l-au abandonat, daca nu-l pot creste?

Da si nu. Au un termen x (nu mai stiu exact cat anume) sa se razgandeasca si sa opreasca procesul adoptiei. Daca acel termen a trecut, atunci pot sa faca orice dupa, ca nu mai conteaza (legal vorbind).

Adoptia este un lucru foarte greu si delicat, un lucru de suflet. Si daca nu-l faci pe deplin constient si informat si multumi, mai bine nu-l faci. Poti sa faci mi mult rau si tie si copilului.

Corect. Adoptia e un lucru gre si delicat si, inainte a te gandesti sa faci actele pentru adoptie trebuie sa fii pe deplin constient de riscuri si beneficii.

Un copil adoptat este mai dificil decat unul natural, el vine cu un bagaj mai mult sau mai putin cunoscut, cu boli si traume.
Parintii adoptivi au o mai mare raspundere decat cei naturali.
Ce se intampla la o anumita varsta, de obicei la pubertate este o realitate si trebuie luata in calcul.

Nu neaparat. Si un copil natura poate acumula in primii ani de viata zeci de traume de care parintii nici macar nu sunt constienti si poate nu vor fi constienti niciodata. Ce se intampla la pubertate? Nu pricep? Eu si alti opii adoptati pe cre ii cnosc, am avut o pubertate si o adolescenta absolut normala, caorice alt copil natural, asa ca cuvantul " de obicei" e in plus acolo. Da, se intampla lucruri nasoale, de celemai multe ori in cazul in care printele adoptiv nu-i spune copilului din capul locului ca e adoptat; ca nu i e explica situatia. Cunosc cazuri, iar unul din cazuri mi-a fost coleg in liceu.

Nici eu nu prea inteleg de ce copii adoptati reactioneaza atat de negativ atunci cand afla adevarul. Ca se duc sa caute parintii naturali mai inteleg. Vor sa-si cunoasca radacinile, rudele. Unii mai au frati surori si pot sa nu mai fie singuri pe lume (in sensul asta). Pentru multi este si un soc intalnirea cu rudele naturale, daca ei se gasesc in conditii proaste (droguri, alcool, pe strazi, penali, etc.). Si te intrebi de ce totusi? De ce vor sa-i afle? Asta este natura.
Unii vad, afla ce vor si apoi sunt mai departe fericiti in familia adoptiva, altii dimpotriva...Nu stiu.
Am cunoscut pe cineva care a fost abandonat intr-un orfelinat (in alta tara) si a fost apoi adoptat. Este un caz mai rar de reactie: aceasta persoana nu doreste sa-si cunoasca parintii. Pur si simplu nu poate intelege si ierta faptul ca l-au abandonat. Asta simte.

Reactuoneaza urat daca te trezesti sa-i spui cand are de pe la 9-10 ani in sus, sau aca afla din alta parte adevarul. Nu inteleg de ce parinii adop[tivi nu vor sa le explice copiiilor inca de mici care e situatia.

Eu nu tin sa-mi cunosc parintii, da, sunt curioasa daca seaman fizic cu mama biologica, sunt curioasa de istoricul medical (deh, efect profesional oarecum) si de iertat am iertat-o ca m-a abandonat. Si totusi, nu ma macina curiozitatea hiar deloc. Desi as putea sa inep sa o caut si maine, pentr ca, din ce stiu, sta destul de aproape de orasul in care locuiesc.

Exista o vorba: "sangele apa nu se face." Si cred ca este o explicatie reala in multe cazuri. Si pentru cei care nu doresc sa infieze copii. Care nu vor decat un copil natural.

sau nu... ipocrizie, teama de gura lumii etc. Si stea-s sentimente firesti, oanemesti, dar cam fara valoare.


...

Avort versus abandon. Totusi sa diferentiem. Abandonul nu este o crima. Nu este omorat nimeni. Nici macar nu este in toate cazurile un pacat. Sunt situatii unde este necesar. Daca un parinte nu are posibilitatea materiala sau morala sa se ocupe de copil, mai bine renunta la el si il da la altcineva care poate sa-i ofere o viata mai buna.
Nu intotdeauna cel care renunta la copil o face din rautate, sau depravare.

Aici ar trebui mai degraba sa ne punem alta problema: da, luptam impotriva avortului, dar nu este suficient. Copilul poate fi abandonat dupa nastere. Si atunci ce s-a rezolvat? Oamenii trebuie ajutati sa accepta copilul si sa-l poata creste cum se cuvine, ei insisi.
Si nu numai parintii vor fi judecati la o adica, vom fi judecati noi toti care nu am facut ce trebuia.

Si totusi, mai bine abandon decat avort. Zic si eu, care puteam sa nu exist azi, daca mama biologica lua decizia sa ma avorteze.

Marea prostie eca legea adoptiei e groanica, si muklte familii care chiar ar putea avea grija de copii, nu au ansa sa adopte pentru ca exist niste cerinte absolut incredibile, printre altele.

[Corinusha]

În prealabil postat de laurastifter

"Cel ce va primi un prunc ca acesta în numele Meu pe Mine Mă primeşte" - a spus Mântuitorul nostru Hristos.
Cred că una dintre faptele cele mai bine plăcute în faţa lui Dumnezeu este aceea de a adopta un copilaş, de a-l lua dintr-o instituţie a statului (unde va fi crescut, ca vai de lume, până la majorat, când va fi lăsat, la propriu, pe străzi) sau dintr-o familie iresponsabilă şi de a-i oferi dragostea părintească după care orice suflet de copilaş tânjeşte din toată fiinţa lui!
Dumnezeu să le ajute tuturor celor care au această frumoasă, creştinească intenţie să aibă copilaşi adoptivi buni, recunoscători, iubitori de părinţi!
P. S. Cunosc personal mai multe cupluri care, după ce au adoptat un copil, au avut şi proprii copii biologici. Desigur, după ce ai ales să înfiezi un copilaş, acela îţi aparţine, îţi este fiu/ fiică, în aceeaşi măsură ca un copil natural (de vreme ce ţi-ai asumat, în faţa lui Dumnezeu, responsabilitatea de părinte). Totuşi, cred că aceste "întâmplări" (neîntâmplătoare...) sunt semne din partea lui Dumnezeu că fapta adopţiei a fost... scrisă-n Cartea Vieţii. :)
Doamne ajută!
P. S. 2. Mi-am pus de multe ori întrebarea: din ce motiv, oare, unii copii adoptaţi, atunci când află că părinţii lor nu le sunt părinţi biologici (ca şi cum asta ar fi important...), vor să-şi cunoască "părinţii" naturali.
Adică pe cine vreţi să cunoaşteţi? Pe ăia care v-au abandonat?!...
Cred că, dacă mâine mi s-ar spune că mama şi tata îmi sunt părinţi adoptivi (nu biologici), nu aş avea nici cea mai mică tresărire, în sensul unei dorinţe de a recunoaşte alţi părinţi în afară de ei! Părinţii adevăraţi, aşa cum atât de frumos scria Sfântul Ioan Gură de Aur, sunt nu doar cei care dau naştere unui copil (de fapt, viaţa o dă Domnul, Tatăl ceresc), ci cei care-şi câştigă calitatea de părinţi prin faptul că-i cresc pe copii cu dragoste, oferindu-le afecţiunea, protecţia şi educaţia de care au nevoie.
Părinţilor adoptivi Mântuitorul le va spune, neîndoielnic, în ziua Judecăţii:
"străin am fost şi M-aţi adus la voi".

Eu sunt adoptata, insa eu stiua asta de...cand ma stiu. Mi s-a explicat de la inceput ce si cum. N mi-am cautat parintii biologici, desi am si am avut curiozitatea asta; sunt curioasa mai degraba de istoris medical si altele asemenea, dar cum sa ma duc io la femeia aia acasa dupa 25 de ani, sa-i bat la usa. Ce ii zic: "Buna, sunt copila pe care ai abandonat-o pe cand aveai 16 ani"? Iar de tta cred ca nici nu se pune problema sa aflu cine e. Era trecut cu liniuta (adica no father) pe certificatul e nastere.
Totusi, nu o blamez deloc pe femeie. Ma bucur ca nu m-a avortat si astfel am avut sansa la o familie, iar ai mei parinti, au avut sansa de a avea un copil.

In schimb, avea in liceu un coleg care a aflat la 18 ani ca e adoptat; si aflat de la bunica-sa, intr-un acces de-al ei de furie. Mult timp a trebuit sa am dicutii cu tipul sa accepte ca nu e capat de lume. El simtea pur si simplu ca viata lui p[ana la acea varsta a fost o minciuna si alte bla blauri de genul. Si-l inteleg oarecum. Poate asa reactionam si eu daca aflam ca sunt infiata la cine tie ce varsta.

[sophia]

Vad niste mesaje pe acest forum si ma ingrozesc. Unii cauta copil de adoptat, altii cauta parinti sa adopte un copil. Paraca e mica publicitate.

Oh daca ar fi totul atat de simplu. Sa dam anunt si sa gasim copil, respectiv parinti!
Eu stiu ca nu se face asa. nu stiu de ce, dar adoptia se face prin institutiile specializate.
Copiii oferiti spre adoptie trebuie anuntati acolo si parintii adoptatori tot acolo trebuie sa intrebe si sunt indrumati la centre sa vadac copii.

Poate ca totusi in tara se mai face si asa si te duci si gasesti copilul privat sau abandonat in spital. Dar nu stiu daca ti-l si da institutia.
Trebuie multe acte si conditii.


Pentru Corinusha

Este parerea ta si ti-o respect. Eu am cunoscut si alte pareri.
Si tu prin prisma ta vezi lucrurile totusi prea simplist. Dar in fine. Asa a fost in cazul tau.
Dar sunt oameni si oameni. Unii mai sensibili, care analizeaza mai mult lucrurile.
Nu sunt nici infantilisme si nici prostii. Pana si la un catel si tot iti pui niste probleme inainte sa-l iei, daramite la un copil.

Eu una nu inteleg de ce trebuie sa spui copilului neaparat si mai ales de mic ca este adoptat. La ce-i ajuta si de ce fac asa un teatru daca li se spune mai tarziu, cand sunt mai maturi si pot sa inteleaga?
Cam ce ar trebui dupa parerea ta sa spui unui copil la 1 an, 2 sau 3?
Si ce intelege?
Copiii (indiferent) la ce varsta afla sufera. Este un soc mare. Indiferent la ce varsta. Macar la varsta mai mare intelege si daca nu-i convine poate sa plece in legea lui daca asa doreste.

Da, am citit si auzit la televizor cazuri reale care au urat pe parintii adoptatori, care nu au fost de acord ca au fost adoptati.
Altii care s-au infuriat ca au fost conceputi cu ajutorul medicului si celule donate.
Sunt cazuri si cazuri. Nu putem generaliza! Oamenii sunt diferiti, reactioneaza si gandesc, simt diferit

Exista oameni care nu inteleg cum este sa-ti doresti sa ai copil si sa nu poti. Pur si simplu. Nu inteleg, nu au trecut prin asta si nu stiu cum este si atunci ii calca in picioare pe acesti oameni pentru ca au ales alte cai si s-au zbatut.
Nici nu stiu cata suferinta si efort se ascund in spatele acestor alte cai.

Si Corinusha - da conteaza cine a nascut copilul. Pentru ca sunt si lucruri genetice. Si mai este vorba si de alte lucruri.

Uite de exemplu pe acest forum este asa o inversunare a oamenilor impotriva altor confesiuni sau religii. Crezi ca ei ar adopta un copil care sa nu fie din oameni ortodocsi?
Important este si cum este crescut copilul. Categoric.
Important este si prin ce traume a trecut.
Sigur si copilul propriu poate trece prin traume. Este valabil pentru toti copii.

Cel mai important este ca parintii sa se potriveasca in final cu copiii. Sa aibe bucuria si multumirea in suflet. Ca si la casatorie.
Il iei pe cel care-ti place si pe care il iubesti si cu care cel putin crezi ca vei trai o viata intreaga.

Nu se poate face cu forta nici casatoria si nici adoptia. De aia te si intreaba (din cate am inteles) in formular daca vrei fata sau baiat, sau frati, varsta, nationalitate, sanatate.
Nu te inteleg totusi!!! De ce sa obligi un om sa traiasca o viata langa cineva cu care nu poate?
De unde ideea asta?
E vorba de anumite afinitati. Nu e vorba de discriminare sau lipsa de respect.
Eu aici cunosc oameni de diverse nationalitati si ne respectam. Nu avem probleme.
Dar nu m-as putea casatori cu oameni de anumite nationalitati sau chiar religii.
Sunt de condamnat?
In schimb as fi atrasa de alte nationalitati. E vorba de mai multe lucruri nu numai de aspectul fizic. De intreaga cultura a omului, de tara din care provine.
Sunt tari care nu dau in nici un caz copii spre adoptie la cei straini de religia lor, sau de tara lor. Mi se pare ca Thailanda, tarile arabe, nu stiu daca nu si Grecia etc.

Daca adopti un copil, la fel ca si la casatorie, intri si in mediul acelui copil. Sa-i sti originea, cultura, limba. Ma refer la unul strain.
Nu poti sa-l rupi de radacini, de origine.

Am citit despre copii adoptati ai caror parinti au tinut sa le mentina acest contact: sa-i invete limba respectiva, traditii, sa-i duca in vacante in tara respectiva, sa manance mancarurile lor traditionale.
Asta inseamna sa intri si tu in cultura respectiva. Si mai tarziu isi va cunoaste poate si rude pe acolo.
Nu traiesti cu sotul/sotia sau copilul adoptat sub clopot de sticla.
Alti copii dimpotriva habr nu au despre originea lor si se simt straini acolo.

[AlinB]

În prealabil postat de Corinusha

In schimb, avea in liceu un coleg care a aflat la 18 ani ca e adoptat; si aflat de la bunica-sa, intr-un acces de-al ei de furie. Mult timp a trebuit sa am dicutii cu tipul sa accepte ca nu e capat de lume. El simtea pur si simplu ca viata lui p[ana la acea varsta a fost o minciuna si alte bla blauri de genul. Si-l inteleg oarecum. Poate asa reactionam si eu daca aflam ca sunt infiata la cine tie ce varsta.

Pai sigur ca era normal sa simta asa si nu pentru ca afost infiat ci de cum a fost crescut de cel care l-a infiat, daca a ajuns sa ii spuna asta "intr-un acces de furie" poti fi sigura ca nu a fost singurul si mult mai multe lucruri au fost spuse de-a lungul timpului..