Suntem vreodata indreptatiti sa discriminam, maltratam aproapele?

În prealabil postat de Yasmina

Ca sa indrepti pe cineva trebuie mai intai tu sa fii drept/sau sa ai autoritate in domeniu(preot/teolog/psiholog)si bineinteles celalalt sa -ti ceara ajutorul ,sfatul sau parerea.
Eu nu pot decat sa ma mahnesc daca vad ca cineva pacatuieste si sa ma rog ca Domnul sa-si faca lucrarea cu fiinta respectiva si sa n-o dea uitarii.

Cred că și aici trebuie să procedăm cu discernământ. Să fim și smeriți, dar și responsabili (căci suntem răspunzători în fața lui Dumnezeu). Într-adevăr, și eu mă întreb: Cum să îndrept eu pe cineva când eu însumi sunt vai de capul meu, când încă mai am mult de lucru cu bârnele mele? Dacă ne gândim mai bine, însă, la ce a vrut Mântuitorul să înțelegem: Se referea la vedere. Când tu ești încă în păcate, când înțelegerea ta este încă nelimpezită de Duhul Sfânt, nu vei putea să-i arăți altuia calea, nu-l vei putea ajuta să vadă ceea ce nici tu nu vezi, nu vei putea să dai orbilor vedere (discernământ duhovnicesc) nu-l vei putea vindeca pe cel bolnav de patimi, atâta vrem cât tu însuți ești bolnav. Vindecă-te întâi tu (cu harul lui Dumnezeu), ca mai apoi să-i poți arăta și altuia calea din propria-ți experiență.

Dar sunt și lucruri pe care, totuși, le vezi. Știi că e păcat să furi, să ucizi (inclusiv prin avort), să curvești (preacurvești), să blestemi, să blasfemiezi, să nedreptățești, să înșeli, să bârfești ș.a.m.d.
Dacă văd pe cineva făcând unele ca acestea iar eu tac, nu sunt vinovat? Și poate mai vinovat ca el, care s-ar putea să nu știe.
O altă problemă este felul în care atragem atenția cuiva. Căci poți ușor să-l jignești, să-l rănești, să-l ofensezi, și atunci nu vei avea rezultatul scontat. Și aici, din nou mi se pare că e foarte important ca noi înșine să fi terminat cu astfel de păcate/greșeli, pentru că nu putem fi convingători, în caz contrar.

În ce privește felul în care putem arăta altuia păcatul pe care-l face, îmi amintesc de felul adesea foarte delicat al părinților duhovnicești. Unii se foloseau de vreo pildă, alții își asumau păcatul celuilalt, vorbind despre el ca despre al său propriu sau vorbeau chiar de păcatele proprii, trezind astfel și în interlocutor o preocupare de același fel.

[fallen]

Nimeni nu e fara de pacat ca sa osandeasca pe altul; insa daca am folosi acest argument impotriva tuturor celor indreptatiti sa ne corecteze, sau chiar sa ne sanctioneze ( preoti, profesori, legiuitori), ce ar mai fii? Nu-i vorba ca cei impertinenti tot o fac, atunci cand isi permit (da' tu de ce fumezi, minti,injuri, etc), si tot tb sa avem grija ca comportamentul nostru sa fie exemplar, mai ales in fata copiilor, elevilor, etc. Probabil exista o varsta, un prag de la care nu se mai poate spune, insa, "am furat pt ca ai lasat usa deschisa"(pana la urma sunt si caini care se invata sa nu fure mancarea de pe masa...) . Pana la urma de-asta am si deschis acest topic: pentru ca de fiecare data cand cineva imi facea rau, mi se parea ca ma nedreptateste, si ceream socoteala sau ma intrebam de ce mi se intampla asta, totdeauna cel pe care-l consideram vinovat se dezvinovatea si se indreptatea, gasindu-mi tot mie vina, ba chiar una mult mai mare decat mi-as fi imaginat. Nu-i vorba ca as fi fara de pacat, dar asta nu inseamna neaparat ca ii indreptateste pe unii si pe altii sa faca anumite necuviinte.

Și eu, dacă mi se pare că sunt nedreptățit, mă revolt, deși știu că dacă aș răbda mi-ar fi de folos și mie, și celuilalt.

Îmi amintesc de o întâmplare pe care nu mai țin minte cine o povestea, în care doi oameni aflându-se într-o celulă (sau chilie), iar unul, furios fiind, îl pălmuiește pe celălalt. Acesta se revoltă și-l întreabă de ce l-a lovit. La care primește răspunsul: „Dacă mi-ai fi întors și celălalt obraz, ar fi ieșit dracul din mine”. Căci fuge diavolul de omul smerit și răbdător, care dă dovadă de dragoste.

Și iarăși, s-a spus adesea și pe forum, că mai mare este pacea decât dreptatea. Bine este când poți răbda și să uiți palmele pe care le-ai primit; îți simți sufletul ușor și luminos, eliberat de răutăți.

Nu trebuie să te întrebi dacă vei fi luat de prost sau dacă îi vei face rău celui care te nedreptățește; din contră, îi vei face bine. Nu degeaba asta e considerată cea mai mare virtute creștinească: să-ți iubești vrăjmașul; să-l binecuvintezi pe cel ce te blestemă; să răspunzi răului cu bine. Nu există altă cale de combatere a răului.

Dar nu putem face acestea cu putere de la noi, ci doar cu ajutorul Celui care singur este bun. Să ne ținem aproape de El!

În prealabil postat de Yasmina

Ca sa indrepti pe cineva trebuie mai intai tu sa fii drept/sau sa ai autoritate in domeniu(preot/teolog/psiholog)si bineinteles celalalt sa -ti ceara ajutorul ,sfatul sau parerea. Eu nu pot decat sa ma mahnesc daca vad ca cineva pacatuieste si sa ma rog ca Domnul sa-si faca lucrarea cu fiinta respectiva si sa n-o dea uitarii.

Aici cam sunt de acord cu Yasmina. Nu sunt genul care să se apuce să dea sfaturi, mai ales dacă nu sunt cerute.
De cele mai multe ori oamenii nu acceptă sfaturi... Prea rar se întâmplă ca cineva să fie deschis spre sfaturi/ idei noi...

Puteți spune că noi suntem datori să intervenim când ceva nu e în regulă... Dar de multe ori e vorba de probleme complexe, nu e așa ușor să produci o schimbare/ îndreptare... Plus că există riscul de a nu da sfatul cel bun la momentul respectiv...

N.Priceputu, cu gândul cel bun :-), a considerat că cel care greșește o face din neștiință, caz în care ar fi mai ușor să îl ajuți, spunându-i că nu e bine ce face. Dar e puțin probabil să nu știi că nu e bine să furi, să ucizi șamd. Eu cred că toate acestea au rădăcini adânci și greu de eradicat.

De acord. De aceea am zis că e nevoie de a discerne între situațiile simple și cele complexe, între cele în care păcatul este foarte clar și cele care îți depășesc puterile. Și, într-adevăr, dacă nu ți se cere sfatul, e bine să nu-l dai. Dar dacă unul fură în fața ta (indiferent în ce mod), ești dator să-l tragi de mânecă.

[fallen]

În prealabil postat de N.Priceputu

De acord. De aceea am zis că e nevoie de a discerne între situa?iile simple ?i cele complexe, între cele în care păcatul este foarte clar ?i cele care î?i depă?esc puterile. ?i, într-adevăr, dacă nu ?i se cere sfatul, e bine să nu-l dai. Dar dacă unul fură în fa?a ta (indiferent în ce mod), e?ti dator să-l tragi de mânecă.

Asa spune si-n mijloacele de transport in comun, dar din pacate nimeni nu are curajul sa intreprinda nimic in acest sens :). Iar "profesorii" de autoaparare ne indeamna sa nu ne riscam viata sau integritatea corporala pt un portofel :).

[fallen]

În prealabil postat de N.Priceputu

De acord. De aceea am zis că e nevoie de a discerne între situa?iile simple ?i cele complexe, între cele în care păcatul este foarte clar ?i cele care î?i depă?esc puterile. ?i, într-adevăr, dacă nu ?i se cere sfatul, e bine să nu-l dai. Dar dacă unul fură în fa?a ta (indiferent în ce mod), e?ti dator să-l tragi de mânecă.

Asa spune si-n mijloacele de transport in comun, dar din pacate nimeni nu are curajul sa intreprinda nimic in acest sens :). Iar "profesorii" de autoaparare ne indeamna sa nu ne riscam viata sau integritatea corporala pt un portofel :).

[Mihailc]

În raportul dintre sfătuitor şi sfătuit, unul domină şi celălalt e dominat. Primul se caţără pe o poziţie de autoritate, iar al doilea rămâne sau retrogradează într-o poziţie subalternă, fapt care poate să determine infiltrarea unui păcăt comun "sub acoperire" în minţile amândurora: mândria, în prima variantă gonflată de conştiinţa unei superiorităţi circumstanţiale, iar în a doua variantă rănită de declanşarea complexului de inferioritate prin simţirea umilinţei de a fi cumva condus, dirijat, deci incompetent în administrarea problemelor propriei vieţi.
Genul sfătosului care vrea să pară priceput la toate produce iritare, mai ales când cel în cauză îşi camuflează haosul din propria viaţă prin dorinţa/nevoia patologică de a pune ordine matematică în vieţile altora. Găsim prin biserici (şi pe internet mai ales) destui creştini care practică joaca de-a duhovnicii prin proiectarea unei păreri de sine eronată în exterior, sub pretextul că ei pun în practică lucrarea îndreptării aproapelui. Uneori nici preoţii nu sunt atât de zeloşi ca aceştia, deşi e vorba de un zel nebun şi contraproductiv pentru toată lumea. Când un orb "călăuzeşte" un alt orb ştim ce se întâmplă, din Evanghelie.

Pe de altă parte Tradiţia ne aminteşte că "cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească", "mântuirea stă întru mult sfat" şi "cei lipsiţi de povăţuitori cad ca frunzele", deci nu suntem îndreptăţiţi nici să dormim în propria noastră autosuficienţă. Dar fiecare este liber să întrebe/ceară sfat acolo unde crede că găseşte înţelegere adecvată pentru problemele lui. Duhovnicul, o prietenie profundă şi oamenii pe care-i iubim şi ne iubesc sunt tot atâtea instanţe cu ajutorul cărora putem traversa cu bine impasuri şi ieşi din fundături.

[fallen]

În prealabil postat de N.Priceputu

?i eu, dacă mi se pare că sunt nedreptă?it, mă revolt, de?i ?tiu că dacă a? răbda mi-ar fi de folos ?i mie, ?i celuilalt.

Îmi amintesc de o întâmplare pe care nu mai ?in minte cine o povestea, în care doi oameni aflându-se într-o celulă (sau chilie), iar unul, furios fiind, îl pălmuie?te pe celălalt. Acesta se revoltă ?i-l întreabă de ce l-a lovit. La care prime?te răspunsul: ?Dacă mi-ai fi întors ?i celălalt obraz, ar fi ie?it dracul din mine?. Căci fuge diavolul de omul smerit ?i răbdător, care dă dovadă de dragoste.

?i iară?i, s-a spus adesea ?i pe forum, că mai mare este pacea decât dreptatea. Bine este când po?i răbda ?i să ui?i palmele pe care le-ai primit; î?i sim?i sufletul u?or ?i luminos, eliberat de răută?i.

Nu trebuie să te întrebi dacă vei fi luat de prost sau dacă îi vei face rău celui care te nedreptă?e?te; din contră, îi vei face bine. Nu degeaba asta e considerată cea mai mare virtute cre?tinească: să-?i iube?ti vrăjma?ul; să-l binecuvintezi pe cel ce te blestemă; să răspunzi răului cu bine. Nu există altă cale de combatere a răului.

Dar nu putem face acestea cu putere de la noi, ci doar cu ajutorul Celui care singur este bun. Să ne ?inem aproape de El!

Sa dea Dumnezeu in primul rand sa avem putere sa rabdam nedreptatile, si apoi ca rabdarea noastra sa fie spre smerirea celui care ne nedreptateste, si nu spre incurajarea lui (dar asta nu mai depinde de noi ci numai de ei) si nici spre descurajarea si mahnirea sufletelor noastre! Iar cand simtim ca nu mai putem, sa zicem si noi precum Mantuitorul "Doamne daca este cu putinta sa treaca acest pahar de la mine, dar..." Macar in teorie, daca in practica e mai greu :). Pana la urma, poate si noi nedreptatim pe altii mai "mici". Ce vina au ei (cei cu care lucram, de exemplu) ca sunt needucati, inculti, analfabeti, ignoranti, impertinenti, etc? Daca "cuvantul lui Dumnezeu" nu a ajuns si la ei? Poate e gresit sa ne revoltam, maniem, in loc sa cerem lui Dumnezeu sa ne dea cuvant de intelepciune, spre a-i lumina?