Impotriva razboaielor si uciderilor

[laurastifter]

În prealabil postat de Patrie si Credinta

imi place asta cand toata lumea zice ca nationalismul a aparut abia in secolulul XIX.
Asa, si?
Si conceptia despre stat a aparut tot pe atunci, dar nu aud pe nimeni sa zica ca Japonia sau Anglia au o istorie care incepe la 1850.

Da, etnofiletismul a fost combatut ca erezie, pt ca incep sa se confunde neamul cu Biserica.
Si cezaropapismul a fost combatut cam din acelasi motiv, dar nu aud pe nimeni sa zica ca un ortodox adevarat(™) e anarhist hardcore anti-monarhist.

In privinta revoltei evreiesti, crestinii nu prea s-au bagat, pt ca Simon bar Kohba se considera Mesia.
In rest, a zis deja VladCat.

Doamne ajută!
Ok, replica dvs se datorează unei exprimări foarte neclare, laconice, din mesajul meu (ce să-i faci? Sunt după o zi de cursuri...).
Încerc să explic. :)
Am menţionat faptul că naţionalismul a apărut în sec. al XIX-lea pentru a evidenţia protocronismul specific ideii că, de-a lungul timpului, creştinismul şi naţionalismul ar fi fost inseparabile, iar nu pentru a argumenta corectitudinea sau incorectitudinea naţionalismului în sine (ceea ce ar fi însemnat o eroare de logică: "argumentum ad antiquitatem"). Nu sunt de acord cu naţionalismul din motive teologice şi filosofice (pe care, dacă doriţi, le pot preciza), iar nu ca urmare a faptului că această ideologie a apărut în sec. al XIX-lea (veac în care au apărut, de exemplu şi unele dintre ştiinţele socio-umane, precum psihologia şi sociologia... pe care nici nu mi-ar trece prin gând să le combat fiindcă ţin de sec. al XIX-lea).
Ideea mea era că religia creştină există de 2000 de ani foarte bine, fără naţionalismul care a apărut ieri; aşadar, din punct de vedere strict istoric, naţionalismul religios este, pur şi simplu, imposibil de justificat.
Citez din mesajul dvs:
"...dar nu aud pe nimeni sa zica ca un ortodox adevarat(™) e anarhist hardcore anti-monarhist."
Şi-mi puteţi arăta unde am scris că un creştin adevărat îşi desconsideră propria naţiune?...
Susţin doar faptul că, pentru un creştin, iubirea faţă de semeni este necondiţionată. Îi iubim pe semeni nu pentru că sunt români sau de altă naţionalitate, ci pentru că sunt PERSOANE UMANE UNICE, create după chipul lui Dumnezeu şi cu scopul asemănării cu Acesta, fiinţe de dragul cărora S-a sacrificat şi a-nviat Hristos.
Îi iubim pentru ei înşişi, chiar dacă ar face parte, să spunem, dintr-un stat aflat într-un conflict militar cu ţara noastră.
Îi iubim şi nu le facem rău, nelăsându-ne manipulaţi de către liderii politici de a intra în jocul lor, de a ne asocia intereselor lor politice, economice etc - interese mai mult sau mai puţin justificate, dar, în mod incontestabil, inferioare poruncii divine a iubirii.
Ataşamentul natural şi lăudabil faţă de patrie şi faţă de valorile cultural-spirituale ale acesteia ar fi nesemnificativ în situaţia critică de a alege între dragostea faţă de Hristos şi cea faţă de patrie.
Atunci, ne-am gândi, mai degrabă, la Avraam ("ieşi din pământul tău..."), la desfrânata Rahav (care şi-a trădat, practic, cetatea, pentru a salva vieţi umane), la Apostolii trimişi să predice "la toate neamurile" (Mt28, 19) şi - de ce nu? - la unele afirmaţii din textul atât de minunat al Epistolei către Diognet: "creştinii trăiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului"; "ei trăiesc în cetăţile în care s-au născut, dar ca străini; orice ţară străină le este patrie şi orice patrie le e ţară străină"; "ei respectă legile statului, dar, prin modul lor de viaţă, le depăşesc".
Creştinii nu-şi reneagă patria!
DAR,
atunci când, de dragul patriei şi-n numele apărării acesteia, li se cere să-şi ucidă semenii,
atunci...
"orice patrie le e ţară străină",
din dragoste pentru Acela Ce a spus: "cine nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu" şi, într-un alt context: "cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine".
În N T şi-n literatura patristică a epocii Părinţilor apostolici, nu am găsit nici măcar o singură aluzie la dragostea faţă de pământul natal;
am întâlnit, însă, la aproape fiecare paragraf, îndemnuri puternice la iubire universală şi nu doar faţă de o umanitate abstractă, ci faţă de cel de lângă noi, faţă de semenul în suferinţă, faţă de fiecare persoană umană în parte.
Hristos în mijlocul nostru!

[laurastifter]

În prealabil postat de Patrie si Credinta

imi place asta cand toata lumea zice ca nationalismul a aparut abia in secolulul XIX.
Asa, si?
Si conceptia despre stat a aparut tot pe atunci, dar nu aud pe nimeni sa zica ca Japonia sau Anglia au o istorie care incepe la 1850.

Da, etnofiletismul a fost combatut ca erezie, pt ca incep sa se confunde neamul cu Biserica.
Si cezaropapismul a fost combatut cam din acelasi motiv, dar nu aud pe nimeni sa zica ca un ortodox adevarat(™) e anarhist hardcore anti-monarhist.

In privinta revoltei evreiesti, crestinii nu prea s-au bagat, pt ca Simon bar Kohba se considera Mesia.
In rest, a zis deja VladCat.

M-am referit la prima distrugere a Ierusalimului de către romani - cea din anul 70, iar nu la episodul cu Simon bar Kohba, care s-a petrecut în anii '30 ai sec. al II-lea.

[laurastifter]

În prealabil postat de ovidiu b.

Sf Iustin Popovici ne explică:
"Biserica este vesnicia divino-umana intrupata in limitele timpului si ale spatiului. Se gaseste in lumea aceasta, dar nu este din lumea aceasta (loan 18,36). Se gaseste in lumea aceasta, pentru ca sa ridice lumea aceasta sus, de unde vine ea insasi. Biserica este ecumenica, catolica [universala, soborniceasca], divino-umana, vesnica, de aceea constituie o blasfemie de neiertat impotriva lui Hristos si a Duhului Sfant a face din Biserica o institutie nationala, a o restrange la scopul si metodele nationale meschine, limitate si trecatoare. Scopul ei este supranational, ecumenic, pan-uman: acela de a uni in Hristos pe toti oamenii, pe toti, fara exceptii pe motiv de nationalitate, semintie sau clasa sociala: "Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este sclav, nici liber, nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca; caci voi toti sunteti una in Hristos Iisus" (Galateni 3,28), pentru ca Hristos este "toate in toti" (Coloseni 3,11)".

Minunat text, vă mulţumesc că l-aţi postat aici!
Aşadar, membrii Bisericii sunt: ecumenici, supranaţionalişti, universalişti, dorind ca toţi să fie uniţi întru Hristos şi văzându-i pe toţi, în unicitatea lor ipostatică, uniţi în mod inconfundabil în Hristos.
De ce?
Pentru că, spune Sf. Justin, "Scopul ei este supranational, ecumenic, pan-uman: acela de a uni in Hristos pe toti oamenii, pe toti, fara exceptii pe motiv de nationalitate, semintie sau clasa sociala".

[laurastifter]

În prealabil postat de ovidiu b.

Laura, cum comentezi acest eveniment istoric?:

Din volumul al IX-lea al ”Vietii Sfintilor” (pag.1034 si 1043), aflam ca, in ziua premergatoare luptei cu Maxentiu din 28 octombrie 312, imparatul Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si inscrisul ”in hoc signo vinces” (”prin acest semn vei invinge”), apoi, in noaptea urmatoare, a avut un vis in care i s-a aratat Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, care l-a indemnat sa insemneze cu Sfanta Cruce toate steagurile de lupta ale ostirii sale. Constantin a facut intocmai. Monogramul lui Hristos HP (semnul ”CHI – RO”) l-a pus si pe un steag numit ”labarum” (stindard – drapelul - roman de razboi, pe care, Constantin cel Mare, punand crucea si monogramul lui Iisus Hristos, l-a transformat in stindard imperial). Astfel, prin purtarea de grija si marea milostivire a Domnului nostru Iisus Hristos, Constantin l-a invins pe Maxentiu, intrand triumfator in Roma.

Doamne ajută!
În primul rând, relatarea din "Vieţile Sfinţilor" este întemeiată pe scrieri ale următorilor autori:
1. Lactantius, "De mortibus persecutorum";
2. Eusebiu de Cezareea, "Istoria Bisericească" şi "De vita Constantini" (PSB 13 şi 14).
Acum, pentru a nu fi acuzată că pun la îndoială texte ale unor Sfinţi (mulţi de aici, de pe forum, sunt, efectiv, îndrăgostiţi de argumentul autorităţii...), precizez faptul că nici unul dintre cei 2 autori nu este canonizat, nu se încadrează în categoria Sfinţilor Părinţi, fiind doar istorici ai Bisericii. Mai mult decât atât, Eusebiu a avut şi convingeri semiariene, a trecut de la ortodoxie la arianism şi invers cam cum schimbă ai noştri politicieni partidele... A mers, "academic" fie spus, după principiul "consecvenţă şi onoare, eu mă dau cu cel mai tare". A fost caracterizat, în documentele vremii, drept un linguşitor fără pereche al împăratului (ceea ce rezultă inclusiv din propriile scrieri ale lui Eusebiu, chiar fără să-l fi caracterizat cineva astfel). A participat la Sinodul din 335, în care s-a luat decizia exilării Sfântului Atanasie cel Mare şi, în cadrul discuţiilor din Sinod, a fost acuzat de către un alt episcop participant de faptul că, în vremea persecuţiilor lui Diocletian, ar fi căzut în apostazie (afirmaţie controversată, greu sau poate chiar imposibil de demonstrat prin probe istorice incontestabile).
Am precizat aceste detalii nu pentru a pune la îndoială istoricitatea evenimentului prin sofismul "ad hominem", ci doar pentru a evita replici de tipul: "negi vieţile Sfinţilor?...". :)
Originea relatării este, de fapt, întemeiată nu pe vreo scriere revelată, ci exclusiv pe documentele menţionate.
Comparând textele lui Lactantius si Eusebiu în care este relatat episodul din anul 312, putem observa cu uşurinţă faptul că există, între ele, anumite diferenţe de detaliu, într-adevăr nesemnificative pentru mesajul teologic al textului (deosebiri de tipul: Constantin cel Mare a avut vedenia în stare de veghe, sau în vis?... etc).
Cred că am scris un text prea lung, continui în mesajul următor. :)

[laurastifter]

În prealabil postat de ovidiu b.

Laura, cum comentezi acest eveniment istoric?:

Din volumul al IX-lea al ”Vietii Sfintilor” (pag.1034 si 1043), aflam ca, in ziua premergatoare luptei cu Maxentiu din 28 octombrie 312, imparatul Constantin a vazut pe cer o cruce luminoasa si inscrisul ”in hoc signo vinces” (”prin acest semn vei invinge”), apoi, in noaptea urmatoare, a avut un vis in care i s-a aratat Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, care l-a indemnat sa insemneze cu Sfanta Cruce toate steagurile de lupta ale ostirii sale. Constantin a facut intocmai. Monogramul lui Hristos HP (semnul ”CHI – RO”) l-a pus si pe un steag numit ”labarum” (stindard – drapelul - roman de razboi, pe care, Constantin cel Mare, punand crucea si monogramul lui Iisus Hristos, l-a transformat in stindard imperial). Astfel, prin purtarea de grija si marea milostivire a Domnului nostru Iisus Hristos, Constantin l-a invins pe Maxentiu, intrand triumfator in Roma.

Consider că, din punct de vedere teologic şi duhovnicesc, sensul mesajului transmis de relatarea pioasă la care aţi făcut referire este deosebit de profund şi autentic creştin şi este sugerat într-un mod deosebit de interesant în Troparul Sfinţilor Constantin şi Elena:
aşa cum Hristos i S-a revelat prigonitorului Saul, transformându-l, astfel, din anticreştin în Apostol al neamurilor, la fel şi pe împăratul păgân Constantin cel Mare arătarea "semnului Fiului Omului" şi inscripţia minunată l-au preschimbat, l-au convertit la calitatea de "episcop al Bisericii în treburile din afara ei" (aşa cum el însuşi s-a autocaracterizat), în primul împărat creştin din istoria Imperiului Roman şi întemeietorul unui imperiu creştin ortodox ce avea să reziste în istorie mai bine de un mileniu (Imperiul Bizantin).
Cred că, indiferent de autenticitatea sau neautenticitatea istorică a relatării, mesajul profund teologic rămâne autentic şi adevărat!
Promisiunea divină "in hoc signo vinces" s-a împlinit... nu neapărat în bătălia cu Maxentiu (aceea fiind doar o luptă politică între 2 împăraţi... pe atunci ambii păgâni), ci printr-un lung proces istoric, început în momentul Edictului de la Mediolanum din 313 (edict care a fost, de fapt, o înţelegere verbală între Constantin şi Licinius de a le acorda creştinilor statutul de "religio licita" şi, astfel, libertatea religioasă alături de toate cultele recunoscute în imperiu).
Astfel, am convingerea că acea revelaţie a fost ADEVĂRATĂ, indiferent dacă s-a realizat în mod empiric (vederea fizică a unei cruci etc) sau spiritual!
Şi mai cred că acea revelaţie a avut legătură nu cu un eveniment important doar din perspectiva istoriei lumii (nu şi din aceea a ist. mântuirii), ci cu un fapt mult mai profund, autentic, esenţial:
prin creştinarea sa, Sfântul Constantin a învins!
A învins nu un adversar politic, ci... a învins aşa cum înving toţi aceia care se lasă biruiţi şi cuceriţi de iubirea lui Hristos, toţi aceia care aleg să devină, pentru eternitate, "robii libertăţii" şi fii prin har ai Tatălui ceresc.
Are sens, oare, ceea ce spun?...

Bun, deci cum rămâne cu apărarea patriei cu sabia în mână şi fuga în munţi? Mai eram noi astăzi creştini? Să nu uităm că în acea luptă dintre Constantin şi Maxentiu au murit oameni din ambele tabere, ceea ce nu prea este în ton cu porunca iubirii...şi totuşi acea luptă a fost sau nu binecuvântată?

ps: scurt, dacă se poate

[laurastifter]

În prealabil postat de ovidiu b.

Bun, deci cum rămâne cu apărarea patriei cu sabia în mână şi fuga în munţi? Mai eram noi astăzi creştini? Să nu uităm că în acea luptă dintre Constantin şi Maxentiu au murit oameni din ambele tabere, ceea ce nu prea este în ton cu porunca iubirii...şi totuşi acea luptă a fost sau nu binecuvântată?

Personal am îndoieli serioase în privinţa ideii că vreun act de omucidere ar putea fi binecuvântat de către Dătătorul vieţii...
Tocmai de aceea am spus că prefer o interpretare duhovnicească, mistică, a relatării despre arătarea semnului crucii pe cer.
Cred că i s-a arătat crucea (poate că la nivelul simţirilor duhovniceşti...), dar mă îndoiesc că acest eveniment esenţial din viaţa Sf. Constantin ar fi avut vreo legătură cu Maxentiu sau cu alte detalii de ordin politic.
Cred că Dumnezeu i-a transmis mesajul "in hoc signo vinces", în sensul că biruinţa va însemna convertirea împăratului la credinţa cea adevărată şi creştinarea imperiului.
Asocierea dintre lupta politică din 312 şi semnul minunat de pe cer... tind să cred că a fost gândită de către istoricii vremii (în special Eusebiu...), din motive politice, aşa cum se-ntâmplă de câte ori se încearcă invocarea credinţei în sprijinul ideologiilor şi faptelor omeneşti.
Doamne ajută!
P. S. Primii creştini n-au ucis pe nimeni şi au rezistat, aprox. 3 secole, în persecuţii aproape fără întrerupere.
Şi nu doar că au rezistat, ci s-au mai şi înmulţit, în mod alarmant, exasperant pentru prigonitorii lor.
:)

Tocmai citeam pe războintrucuvant un fragment din carte "Fericiti sunt toti cei care au prins legatura cu Baza cereasca" (vol VI "Despre rugăciune" Pr Paisie Aghioritul), merită citit:

http://www.razbointrucuvant.ro/2013/...ne/#more-69498

[Parascheva16]

Deci Stefan cel Mare nu este Sfant si aparatorul crestinatatii, ci un criminal ptr. ca a omorat pe acei turci care vroiau sa ne ia patria si sa ne faca mususlmani. Si nu doar pe noi, dar si pe ceilalti. Sfintii care au fost militari nu sunt Sfinti defapt.

App.,nu cumva Sf.Ioan cel Nou a ucis un om care l-a legat de copac si vroia sa il violeze? Poate trebuia sa il lase sa fie sodomozat, ca de.

Eu nu stiu sincer de unde tot veniti cu ideile astea, cum ca crestinul nu lupta si nu isi apara patria,neamul,tara. E ridicol. Nu am gasit nicaieri ca armata si militarii ar trebui sa nu existe, din contra. Numai la protestantii din vest am auzit ideile astea.

Deaia nu sunt multi ortodocsi care protesteaza impotriva Rosiei Montana si a gazelor de sist? Pentru ca crestinii stau in fund si privesc cum tara e distrusa? Le place sa vada cum fratii lor au sute de crutremure intr-o luna, altii sunt dati afara din propria casa, Rosia Montana o sa dispara definitiv, mortii sunt scosi din morminte, Putna este in pericol, Dogrogea la fel. Ca deh, sunt crestini si ei nu fac nimic, caci nu e crestineste sa te implici si sa iti aperi tara. O.O

În prealabil postat de Parascheva16

Deci Stefan cel Mare nu este Sfant si aparatorul crestinatatii, ci un criminal ptr. ca a omorat pe acei turci care vroiau sa ne ia patria si sa ne faca mususlmani. Si nu doar pe noi, dar si pe ceilalti.

Şi să nu uităm că Ştefan cerea sfat de la Sf Daniil Sihastul, aşa a invins el cu binecuvântare, cu ascultare, cu post şi rugăciune înainte de luptă, iar după luptă mulţumea Domnului făcând o biserică sau mănăstire.