Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Tainele Ortodoxiei > Pocainta
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 02.06.2013, 21:52:26
glykys's Avatar
glykys glykys is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.08.2009
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 5.703
Implicit Despre spovedanie, formalism si nepasare duhovniceasca

Am citit de curand o carte, "Duhovnicul si ucenicul"de pr. Vladimir Vorobiev, care vorbea, printre altele, despre dificultatile pe care le intampina duhovnicul la spovedanie cu diferiti penitenti, cu copii, cu oameni care vin pentru prima oara la spovedanie, cu incepatori care nu prea stiu cum sa se spovedeasca, dar si cu oamenii imbisericiti, care nu au ei pacate grosiere, dar care se scalda intr-o nepasare duhovniceasca si nu mai au traire:

"Aici noi avem de-a face cu oameni care deja cunosc Evanghelia, cunosc ca trebuie sa se impartaseasca des, ca nu trebuie sa savrseasca pacate de moarte, si cu adevarat, nu le mai savarsesc. Nu desfraneaza, nu fura, nu beau, nu fac avorturi, nu se leapada de credinta, nu merg la alte rataciri... Astazi sunt membri ai Bisericii si duc o viata in sanul ei. Vietuire in Biserica si in har este insa aceasta?... Nici lacrimile nu mai curg, nici rugaciunile lor nu mai izvorasc din inima, cu mare greutate isi citesc rugaciunile de seara si de dimineata. Toate au devenit o povara. Evanghelia nu-i mai atrage deloc, iar literatura duhovniceasca nu-i mai aprinde atat de mult. Chiar si slujbele Bisericii au devenit, iata, un obicei. Ei merg la acestea, le asculta, caci li se pare ca ele sunt de trebuinta, insa asculta formal, inima lor tacand. Nu se roaga lui Dumnezeu, ci doar asculta. Flaacara inimii lor s-a stins."

"Dar de ce se intampla astfel? De ce atunci cand s-au intors la Dumnezeu din ateismul lor si si-au jertfit fara crutare patimile, viciile si obisnuintele lor, s-au rupt de viata pacatoasa pe care o duceau, pasind pe calea nevointei, iar nevointa lor a dat indata, fara zabava, rod bogat? Acum viata lor a incetat sa mai fie o nevointa, a devenit un obicei. De indata ce nevointa s-a dus din viata lor, au disparut si roadele duhovnicesti...

Duhovnicul trebuie sa stie sa explice ca acum nevointa este alta, ca acum este nevoie de osteneala rugaciunii, de smerenie, de dragoste, de ascultare, de nevointa necontenitei lupte cu patimile, cu mandria, cu iubirea de sine, cu iubirea de stapanire, cu irascibilitatea, cu oricare alta patima. Trebuie sa ai permanenta luare aminte catre tine insuti, catre viata ta duhovniceasca, o atentie deosebita. Trebuie sa iti observi fiecare pas inselator, sa te caiesti, sa te indrepti. Fara o asemenea viata duhovniceasca, fara osteneala duhovniceasca, nu aflam har dumnezeiesc in inima omului. Si in cel mai mare grad este nevoie de smerenie."

Se vorbeste apoi despre formalismul caldicel al oamenilor din biserica, aceia care "doresc sa treaca prin urechile acului: sa nu aiba nicio nevointa, dar si de viata duhovniceasca sa se bucure!". Acestia sunt intr-o situatie mai proasta decat cei incepatori, pentru ca se complac in starea lor.

Se mai vorbeste si despre diferenta dintre viata sufleteasca si cea duhovniceasca, despre oamenii bolnavi sufleteste, cum ar trebui sa aiba loc imbisericirea copiilor...

Au fost destule dati in care si eu am alunecat in starea descrisa in fragmentele citate de mai sus, si poate ca si altii, de aceea mi-ar placea sa avem o discutie asupra lor.
__________________
Pe noi inșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 02.06.2013, 22:20:09
adam000 adam000 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.09.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 719
Implicit

Prima discutie ar fi despre intelesul termenului de "nevointa". Mai demult eu pusesem in discutie intelesul de "straduinta" - stradania de a implini poruncile (ca lupta cu patimile).
Acum recent, la aceasta conferinta a parintelui Rafail Noica, aducea in atentie un alt inteles: nevointa - nevoie - nevoia de Dumnezeu.
Ce zici de acest inteles, apropo de postarea ta: sa le traiesti pe toate (nevointele) prin prisma nevoii de Dumnezeu - ca daca nu simti o nevoie de (dupa) Dumnezeu, si nu le faci din nevoia de Dumnezeu, oare mai poti vorbi de nevointa?
__________________
Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti, Tie slava sa inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor
Amin.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 05.06.2013, 17:52:15
Ekaterina's Avatar
Ekaterina Ekaterina is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.03.2012
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.284
Implicit

Citat:
În prealabil postat de adam000 Vezi mesajul
Prima discutie ar fi despre intelesul termenului de "nevointa". Mai demult eu pusesem in discutie intelesul de "straduinta" - stradania de a implini poruncile (ca lupta cu patimile).
Acum recent, la aceasta conferinta a parintelui Rafail Noica, aducea in atentie un alt inteles: nevointa - nevoie - nevoia de Dumnezeu.
Ce zici de acest inteles, apropo de postarea ta: sa le traiesti pe toate (nevointele) prin prisma nevoii de Dumnezeu - ca daca nu simti o nevoie de (dupa) Dumnezeu, si nu le faci din nevoia de Dumnezeu, oare mai poti vorbi de nevointa?
Mi-a placut cum mi-a explicat duhovnicul in urma cu mai mult timp ce inseamna nevointa. Ne-vointa, ceva impotriva vointei. De exemplu daca seara esti obosit si tot ce iti doresti este sa te culci, considerand ca esti prea obosit pentru rugaciune, este un act de nevointa sa treci peste tine, peste vointa ta de a te odihni si sa acorzi un timp rugaciunii. In general nevointa nu este usor de implinit, dar ea incalzeste inima, te mentine intr-o stare de caldura sufleteasca din care se naste nevoia de Dumnezeu.
Reply With Quote
  #4  
Vechi 05.06.2013, 22:39:26
adam000 adam000 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.09.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 719
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Ekaterina Vezi mesajul
Mi-a placut cum mi-a explicat duhovnicul in urma cu mai mult timp ce inseamna nevointa. Ne-vointa, ceva impotriva vointei. De exemplu daca seara esti obosit si tot ce iti doresti este sa te culci, considerand ca esti prea obosit pentru rugaciune, este un act de nevointa sa treci peste tine, peste vointa ta de a te odihni si sa acorzi un timp rugaciunii. In general nevointa nu este usor de implinit, dar ea incalzeste inima, te mentine intr-o stare de caldura sufleteasca din care se naste nevoia de Dumnezeu.
Mie daca oboseala mi-ar fi incat tot ce imi doresc este sa ma culc, apoi ma culc. Probabil ca m-as culca rugandu-ma cu cuvintele mele catre Dumnezeu o rugaciune scurta (ce as avea atunci pe moment a-I spune, poate chiar sa ii cer iertare ca nu sint in stare sa spun rugaciunile de seara, poate chiar sa-I multumesc). Dar nu m-as apuca sa imi chinui organismul impotriva oboselii, ca sa ma fortez cu rugaciunea, pentru simplul fapt ca nevoia de somn chiar Dumnezeu a randuit-o in om, asa ca eu personal chiar nu cred ca Dumnezeu si-ar dori sa stau de vorba cu El in rugaciune impotriva unei oranduilei ce chiar El a pus in mine. Pentru ca scopul meu este sa-L iubesc pe Dumnezeu si creatia Sa (si sa ma rog din dragoste si cu bucurie), nu sa ma autochinuiesc, fortat, impotriva firii (de sa existe riscul ca sa ajung sa ma rog asa... printre dinti...).
Eu mai degraba m-as nevoii sa ma rog in loc sa pacatuiesc, pentru ca Dumnezeu nu a pus in mine pacatul (asa cum a pus somnul), astfel incat, gandesc eu, ca e cu chibzuiala sa iti tai voia de la pacat ca sa te rogi, nu de la somn. Si cand oi ajunge (daca voi ajunge) vreodata sa nu mai pacatuiesc, atunci poate o sa simt nevoia sa tai si din somn. Pina atunci insa, socot ca e mai mare nevointa sa ma rog in toate acele circumstante in care altfel ar exista loc sau posibilitatea spre pacat (de ex cand se aduna colegii la barfa, cand povestesc pacate de-ale lor, etc - mai multe ore de rugaciune am totaliza, si mai castigati am fi, daca ne-am taia voia de a ne alipi de asemenea situatii spre pacat, si in schimb ne-am ruga in asemenea circumstante, iar rugaciunea ne-ar feri de pacat).
Pe de alta parte, exista si ispita aceasta: ca de fiecare data cand vrei sa te rogi te apuca somnul (multi trec prin asa ceva) - atunci intradevar singura solutie este sa te nevoiesti sa te rogi in continuare, cu rabdare (daca esti biruit de somn, cu pace reiei rugaciunea cand te trezesti) si nu incrancenat.

Insa tie, cum ti-a zis duhovnicul sa faci, asculta-l. Caci duhovnicul tau stie cel mai bine ce este pt tine
__________________
Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti, Tie slava sa inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor
Amin.

Last edited by adam000; 05.06.2013 at 23:56:42.
Reply With Quote
  #5  
Vechi 06.06.2013, 19:41:39
Ekaterina's Avatar
Ekaterina Ekaterina is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 24.03.2012
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 2.284
Implicit

Citat:
În prealabil postat de adam000 Vezi mesajul
Pe de alta parte, exista si ispita aceasta: ca de fiecare data cand vrei sa te rogi te apuca somnul (multi trec prin asa ceva) - atunci intradevar singura solutie este sa te nevoiesti sa te rogi in continuare, cu rabdare (daca esti biruit de somn, cu pace reiei rugaciunea cand te trezesti) si nu incrancenat.
De multe ori mi se intampla sa imi vina acest gand, ca sunt prea obosita, ca nu ma mai pot concentra sa ma rog si daca totusi ma asez in genunchi, dupa rugaciune dispare orice urma de oboseala, sunt odihnita si chiar pot sa mai fac si alte lucruri prin casa.

Omul isi face timp pentru toate, dar cand vine vremea rugaciunii, este obosit si nu mai poate sa se roage. Daca toate celelalte treburi nu au putut fi amanate, rugaciunea poate. Si asa o seara, doua, pana devine un obicei.

Asa cum ai spus si tu, fiecare trebuie sa isi asculte duhovnicul care stie ce ne este de folos si ce este mai bine pentru fiecare in parte.
Reply With Quote
  #6  
Vechi 07.06.2013, 11:53:58
adam000 adam000 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.09.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 719
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Ekaterina Vezi mesajul
De multe ori mi se intampla sa imi vina acest gand, ca sunt prea obosita, ca nu ma mai pot concentra sa ma rog si daca totusi ma asez in genunchi, dupa rugaciune dispare orice urma de oboseala, sunt odihnita si chiar pot sa mai fac si alte lucruri prin casa.
Atunci roaga-te cat mai des! Pare a fi o ispita gandul ca esti prea obosita ca sa te rogi, din moment ce daca persisti si te rogi, oboseala iti dispare. Ispitele sint acelea care dispar ca balonasele de sapun (balonasele de sapun cand pocnesc nu mai lasa nimic in urma lor; au disparut cu totul), atunci cand persisti cu rabdare spre Dumnezeu. La biserica Draganescu, pe unul din pereti sint desenate astfel de balonase.
De ispite trebuie sa ne ferim si sa le depasim cu ajutorul Lui Dumnezeu.
Insa atunci cand o neputiinta temporara este reala, nu cred ca e bine sa ne incrancenam impotriva organismului (mai ales dupa capul nostru), ca sa nu capatam aversiune, sau ca sa nu cadem in extrema cealalta de a ne face rau singuri din nebagare de seama - la asta ma referisem - ca incrancenarea este o forma de mandrie de fapt.
Cred ca spre Dumnezeu e bine sa mergem cu pace si rabdare si cu dragoste si ravna bucuroasa, nu cu incrancenare.
__________________
Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti, Tie slava sa inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor
Amin.

Last edited by adam000; 07.06.2013 at 11:59:08.
Reply With Quote
  #7  
Vechi 02.06.2013, 23:10:37
cezar_ioan cezar_ioan is offline
Banned
 
Data înregistrării: 16.11.2012
Locație: Benidorm, Hotel Bali
Mesaje: 1.946
Implicit

Citat:
În prealabil postat de glykys Vezi mesajul
Am citit de curand o carte, "Duhovnicul si ucenicul"de pr. Vladimir Vorobiev, care vorbea, printre altele, despre dificultatile pe care le intampina duhovnicul la spovedanie cu diferiti penitenti, cu copii, cu oameni care vin pentru prima oara la spovedanie, cu incepatori care nu prea stiu cum sa se spovedeasca, dar si cu oamenii imbisericiti, care nu au ei pacate grosiere, dar care se scalda intr-o nepasare duhovniceasca si nu mai au traire:

"Aici noi avem de-a face cu oameni care deja cunosc Evanghelia, cunosc ca trebuie sa se impartaseasca des, ca nu trebuie sa savrseasca pacate de moarte, si cu adevarat, nu le mai savarsesc. Nu desfraneaza, nu fura, nu beau, nu fac avorturi, nu se leapada de credinta, nu merg la alte rataciri... Astazi sunt membri ai Bisericii si duc o viata in sanul ei. Vietuire in Biserica si in har este insa aceasta?... Nici lacrimile nu mai curg, nici rugaciunile lor nu mai izvorasc din inima, cu mare greutate isi citesc rugaciunile de seara si de dimineata. Toate au devenit o povara. Evanghelia nu-i mai atrage deloc, iar literatura duhovniceasca nu-i mai aprinde atat de mult. Chiar si slujbele Bisericii au devenit, iata, un obicei. Ei merg la acestea, le asculta, caci li se pare ca ele sunt de trebuinta, insa asculta formal, inima lor tacand. Nu se roaga lui Dumnezeu, ci doar asculta. Flaacara inimii lor s-a stins."

"Dar de ce se intampla astfel? De ce atunci cand s-au intors la Dumnezeu din ateismul lor si si-au jertfit fara crutare patimile, viciile si obisnuintele lor, s-au rupt de viata pacatoasa pe care o duceau, pasind pe calea nevointei, iar nevointa lor a dat indata, fara zabava, rod bogat? Acum viata lor a incetat sa mai fie o nevointa, a devenit un obicei. De indata ce nevointa s-a dus din viata lor, au disparut si roadele duhovnicesti...

Duhovnicul trebuie sa stie sa explice ca acum nevointa este alta, ca acum este nevoie de osteneala rugaciunii, de smerenie, de dragoste, de ascultare, de nevointa necontenitei lupte cu patimile, cu mandria, cu iubirea de sine, cu iubirea de stapanire, cu irascibilitatea, cu oricare alta patima. Trebuie sa ai permanenta luare aminte catre tine insuti, catre viata ta duhovniceasca, o atentie deosebita. Trebuie sa iti observi fiecare pas inselator, sa te caiesti, sa te indrepti. Fara o asemenea viata duhovniceasca, fara osteneala duhovniceasca, nu aflam har dumnezeiesc in inima omului. Si in cel mai mare grad este nevoie de smerenie."

Se vorbeste apoi despre formalismul caldicel al oamenilor din biserica, aceia care "doresc sa treaca prin urechile acului: sa nu aiba nicio nevointa, dar si de viata duhovniceasca sa se bucure!". Acestia sunt intr-o situatie mai proasta decat cei incepatori, pentru ca se complac in starea lor.

Se mai vorbeste si despre diferenta dintre viata sufleteasca si cea duhovniceasca, despre oamenii bolnavi sufleteste, cum ar trebui sa aiba loc imbisericirea copiilor...

Au fost destule dati in care si eu am alunecat in starea descrisa in fragmentele citate de mai sus, si poate ca si altii, de aceea mi-ar placea sa avem o discutie asupra lor.
Dar ce sunt păcatele de care se tot vorbește? Niște greșeli? O treabă de penitenți? (ce ciudată formulare, ce stranie concepție...) Niște acte făptuite ba cu juma de gură, ba cu toată puterea?
La asta se reduce păcatul omenesc?

În acest caz mă tem că nu prea se poate face nimic cu omul care vine la biserică. Decât, așa cum deplânge părintele, să se târască prin plictiseala rutinei obiceiurilor. Un automatism religios, o mortificare oarecare printre alte mortificări.

Boala sufletească nu constă în simptome și semne (am făcut cutare, vai! am gândit cutare, vai! am drăcuit, vai-vai!) ci într-o tulburare /alienare /schimonosire/ mutilare/ dereglare mortală a întregii ființe, când viața curge categoric prin serpentinele sclipicioase și plăcute ale iadului.
Doctorul știe că febra nu e o boală, ci manifestarea unei boli. Deși produce și ea complicații, uneori extrem de periculoase, febra nu e boală.
Similar, păcatele pe care le spovedesc credincioșii de care se plânge părintele nu sunt boala noastră mortală numită păcat, ci doar semnul lui vizibil. Păcatul este, așa cum înțeleg eu, o perturbare mult mai gravă și mai adâncă/tainică a ființei umane. O prăbușire și o zacere în moarte, în iad, a ființei umane.

Văzut așa, în acest mod mult mai puțin exterior și comportamentalist, păcatul îmi pare mai degrabă ca un ocean decât ca o picătură de noroi care îmi pătează o clipă obrazul (Dar nu-i bai, că mă șterg sau mă spăl... Apoi mă murdăresc iarăși apoi iar mă spăl până când, firește, mă plictisesc de tot și merg doar așa din inerție și obișnuință ritualistă la slujbă și celelalte.)
NU, nu așa e păcatul și procesul dezrobirii. În nici un caz așa. E ridicol să gândim așa, e stupid, e ruinător pentru mântuire, e minciună.

PĂcatul e un ocean de moarte și de iad pe care omul TREBUIE să-l treacă pentru a ajunge în Rai. Nu ajunge nimeni în Rai, cred, dacă nu a traversat iadul și moartea. Tocmai aici e și statutul Bisericii: ea e bolniță dar e și Arcă pentru traversarea morții și iadului fiecăruia dintre noi. Cine înnoată singur pe lângă Arcă va obosi și va pieri în adâncuri...

În concluzie, cred că ceea ce facem în biserică, la slujbe precum și acasă și în toate împrejurările vieții noastre este o continuă cufundare în adâncurile înfruntării păcatului. Sau, în altă reprezentare, o continuă urcare la noi niveluri de înfruntare a păcatului din ființa noastră. Cu două variante: lepădare de câte o parte din păcat sau robie în păcat.
A rămâne la rutina listării acelorași păcate sau a altora (diferite ca formă dar aceleași în ascunsul lor) înseamnă a zace la același nivel, eventual cu iluzia mortală a autoliniștirii că totul e în regulă. Acesta e, pe scurt și simplist spus (că mai mult nu mă pricep) PERICOLUL MORTAL AL TRIUMFALISMULUI. Un cântec vechi, de-al fariseilor de demult...

A te mântui cred că înseamnă a traversa oceanul morții iadului prin nădejdea în Hristos. Moarte în iad și nădejde în Domnul - acesta e cuplul prin care traversăm păcatul. Posibil doar în Arca Biserică. Așa cred.

Last edited by cezar_ioan; 02.06.2013 at 23:23:49.
Reply With Quote
  #8  
Vechi 03.06.2013, 00:07:09
ovidiu b.
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Acela care se va putea lepăda de sine (prima condiție a urmării lui Hristos), care va burui ”lumea” și va putea călca peste toată puterea satanei, acela se va mântui. Dar acestea toate se pot numai întru Iisus Hristos. Și cum cum cunoaștem dacă lepădarea de sine a devenit o realitate statornică? Cunoașteam aceasta când vedem cu bucurie că nu mai avem vrăjmași, că putem face bine celor ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne greșesc, cu alte cuvinte ne menținem în creștinism.
Reply With Quote
  #9  
Vechi 03.06.2013, 16:13:33
adam000 adam000 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 13.09.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 719
Implicit

Tocmai citeam mai devreme postarea unei domnisoare despre cei ce au emotii inainte de spovedanie. Apoi am vazut titlul topicului tau Glykys - despre spovedanie, formalism si nepasare duhovniceasca. Si ma gandeam ca domnisoara in cauza sigur nu este nepasatoare fata de ce se va intimpla cu viata ei duhovniceasca, poate ca cititul de pe o lista la spovedanie este un formalism dar are la baza totusi ceva autentic, o dorinta sincera si profunda legata de iertarea pacatelor si cautarea Lui Dumnezeu, din moment ce se osteneste cineva sa isi faca o lista de pacate. Psihologic vorbind, este foarte vie trairea ei. Aparent sint intrunite toate conditiile si totusi parca ceva lipseste din tot peisajul daca este sa ne raportam la cele spuse de parintele Vladimir Vorobiev si cartea pe care le citezi aici.

Si anume ce oare?

Cred ca este vorba despre diferenta dintre nivelul psihologic si nivelul duhovnicesc al trairii crediintei.

Cand ne facem lista de pacate cu constiinciozitate sau scrupulozitate (in loc sa o facem cu adanca zdrobire a inimii ca am ranit dragostea lui Dumnezeu prin pacatele noastre), sau cand mergem (chiar cu regularitate) la biserica dar fara trairea simtita a Harului si dragostei Lui Dumnezeu (fara sa fim manati spre Dumnezeu si spre biserica de aceasta) sintem intr-un nivel psihologic al trairii crediintei. Facem lucrurile la nivel psihologic, formal, de obisnuinta, chiar daca sintem antrenati (prin lunga participare la viata bisericii) sa functionam la cote inalte de moralitate si infranare fata de pacate. Sintem la nivel psihologic cand atentia noastra este spre orice altceva decat spre Dumnezeu si dragostea Sa (cand nu ne mana spre biserica nevoia comuniunii cu Dumnezeu, trairea dragostei Lui). In toate perioadele cand nu tanjim spre Dumnezeu cu dorirea (nevoia de Dumnezeu) atat de intensa precum cerbul tanjeste dupa apa, in toate acele perioade, sintem la nivel psihologic, asta este cert. Pt ca atentia noastra nu este spre Dumnezeu in astfel de perioade. Si cand nu tanjim atat de intens spre Dumnezeu care este Viata, atunci sintem morti sufleteste dpdv duhovnicesc - sintem impietriti, sintem in acea stare de ne-simtire duhovniceasca (ci simtire psihologica). Sintem, poate fara sa ne dam seama, intr-un fel de iad, in pacat, departati de Dumnezeu fara sa ne dam seama
Despre asta cred ca ne vorbeste parintele.
__________________
Ca sub stapanirea Ta totdeauna fiind paziti, Tie slava sa inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor
Amin.

Last edited by adam000; 03.06.2013 at 16:17:31.
Reply With Quote
  #10  
Vechi 29.06.2013, 22:59:32
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit

Citat:
În prealabil postat de ovidiu b. Vezi mesajul
Și cum cum cunoaștem dacă lepădarea de sine a devenit o realitate statornică? Cunoașteam aceasta când vedem cu bucurie că nu mai avem vrăjmași, că putem face bine celor ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne greșesc, cu alte cuvinte ne menținem în creștinism.
Aici este esnta credintei noastre , Ovidiu , caci indiferent cat de "darnici" suntem cu cei aflati in nevoi , si indiferent de miile de ore petrecute in rugaciune si in biserica , daca nu ajungem la cele scrise de tine , TOTUL ESTE IN ZADAR !
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde