Imi place sa fiu singur.Nu imi place intre multi oameni.Nu îmi place în societate

[tigeratlantic9]

Cum se numește faptul ca mereu mi-a plăcut sa fiu singur, îmi place singurătatea, deci nu îmi place la biserica unde e foarte multa lune, nu m-am prea integrat niciodată asa cum trebuie intr-un grup la scoala etc, nu îmi plac oamenii sau mai bine zis sa stau în preajma multor oameni de exemplu când am de făcut o injecție sau când mi se ia o tensiune la spital daca sunt doar eu și alt om e totul bine liniștit daxa sunt mai mulți care se învârt pe acolo deja îmi urca tensiunea, emoțiile?neliniștea.Nu imo place sa vorbesc on public deși visam la asta cândva sa fiu un lider doar sunt zodia Leu, nu îmi face placere când se aduna mulți oameni chiar și rude în casa la mine cu diverse ocazii, îmi place sa stau singur sau cu familia.La biserica deja când sunt atât de mulți sau intr-un Mall simt deja disconfort psihic și ca parca toți ochii sunt ațintiți asupra mea, vreau sa zic ca nu îmi place sa fiu și sa funcționez în societate, intr-un grup, îmi place sa fiu solitar sau eventual eu cu familia, oricum fata familia nu pot sa fac nimic nici fizic nici psihic..Întrebarea mea este;Chiar trebuie sa ne integram intr-un grup;sa funcționat mai mulți în dicietate?De ce se aduna oamenii mai mulți?E chiar asa distractiv?
Pe perioada pandemiei când era închis tot și nu era aglomerație eram cel mai fericit.
Nu îmi plac adunările și societatea asta care se aduna în grupuri, as putea spune ca nu îmi place prezrnta oamenilor străini în afara de familie sau sa fiu și eu prezent printre ei și sa fac si ru ceva?
Am observat asta azi cand am mers la biserica la slujba de Boboteaza.
Cum se numește plăcere asta de a fi mai mult singur și de a nu vrea și a nu putea dar mai ales a nu vrea sa ma integrez intr-un grup?Prieteni n-am, am avut sporadice și atunci doar 1-2 mai mulți nu.
Cel mai mult imi place liniștea nopții și sa stau noaptea pana târziu, nu îmi place forfota zilei.
Urăsc adunările și distracțiile în grup.
Cum se numește asta în psihiatrie sau asa ca termen?
Am eu ceva defect sau sunt pur si simplu mai solitar și îmi place singurătatea?Sunt foarte timid în societate și cu gura mare în familie, acasă ma simt în largul meu, în societate parca ma forțez sa fiu eu.
Ce e asta on termeni științifici?
Intr-un fel ma bucur ca sunt diferit ca de la oameni și adunările lor nu poți avea mari pretenții și nici nu as vedea integrarea mea intr-un grup sau expunerea la adunări, aglomerație vreun castig.Imi place asa solitar cum sunt.

[Nietzsche]

Tocmai ce l-ai descris pe Nietzsche, exacta asa ca tine era. Precum și celebrul sau motto: „Se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.” Asta e un semn bun, deși suferi de o boala teribila. Nu vreau sa dau sfaturi de bine pentru ca nici eu nu suport omul, îl detest însă pt un om în suferința o fac. Sa nu oprești tratamentul! Cu schizofrenia nu e de glumit, rămâi în confortul tău departe de societate și de cerințele ei aberante. Ia-ti un animal de companie, e de mare ajutor. E normal sa detești societatea pt ca e nedreaptă, este construita pe mândria individului puternic, alfa. Asta e destinul tău și nu-l poți schimba, bucura-te de viață asa cum e și apreciază ca exiști. Noroc!

[Iorest]

În prealabil postat de tigeratlantic9

Cum se numește faptul ca mereu mi-a plăcut sa fiu singur, îmi place singurătatea, deci nu îmi place la biserica unde e foarte multa lune, nu m-am prea integrat niciodată asa cum trebuie intr-un grup la scoala etc, nu îmi plac oamenii sau mai bine zis sa stau în preajma multor oameni

Agorafobie...

Cum zicea părintele Dumitru Stăniloae, la botez, cununie, se adună neamul în Biserică, e fain să stai cu neamul, să fie oaste puternică la Biserică, să se despătimească o întreagă cetate ca să atragem binecuvântarea lui Dumnezeu.
Când se zice un Tatăl Nostru să cadă uşile ca la minunea Sfântului Vasile cel mare când au picat încuietorile, să fie multe inimi care se roagă să ne dea Dumnezeu o ţară binecuvântată.

Îmi aduc aminte de discursul memorabil a lui Sorin Lavric senator AUR de Neamţ:

Vom schimba figurile, vom primeni limba, vom aduce bucuria de a fi români. Vom regăsi gustul mistic de a fi creștini în umbra oricărei catapetesme din bisericile din ţară. Vom recăpăta căldura pe care ne-o dă gândul de a fi una în virtutea apartenenței la un neam. Vom aduce exaltarea de a fi parte dintr-un întreg numit România. Vom întreţine cu veneraţie memoria deţinuţilor politici. (…) De murit, murim cu toţii. Nu e păcat să nu ne dăruim României?

[Moroco]

Singuratatea totala nu e buna decat atunci cand in singuratate si in ascuns te rogi. In restul timpului e bine sa ai de fatza cu tine cel putin un parinte, o mama, un frate, un prieten, un coleg, sau daca nu e nimeni disponibil sa stea cu tine, atunci macar niste poze cu cei dragi sau niste icoane. Linistea serii si a noptii o poti folosi pentru a participa la ora 16 pe Etno TV la prelegerile parintelui Emilian Prodan si noaptea la 23, 24 la rugaciunea de noapte pe Trinitas. Iar apoi poti citi sau sa faci ce vrei tu in noapte, exercitii fizice, insa ar fi bine ca a doua zi sa te trezesti cat mai devreme incepand ziua cu o scurta rugaciune.

Frica, timiditatea, emotiile in public le are oricine, toti avem indoieli, frici, neimpliri, disperari, crizie de iesire din minti si atacuri de panica, n-ai vazut la vocea Romaniei ce emotii au concurentii? Dar ei se straduie sa le invinga si reusesc sa spuna poezia, cantecul asa cum au invatat si puterea asta de a te pune intro situatie vulnerabila si de a fi in stare sa spui in public ceea ce ai de spus, ceea ce ai invatat, ca la scoala lectia, sa ai un comportament decent, elegant, linistit, iti da o putere si o incredere in Dumnezeu apoi caci simti ca nu te-ai facut de rusine in public neputand sa-ti aduci aminte versurile, falsand, nestiind lectia, nefiind in stare sa vorbesti coerent ca sa-ti gasesti cuvintele, si de la rusinea asta a fricii si a neputintei publice ti se trage dorinta de singuratate. Nu te intrista, asa sunt toti oamenii, fricosi, disperati, scunsi insa marea majoritate se ascund sub tot felul de masti si de chipuri ale ipocrizeniei si rautatii vopsite. Nu esti cu nimic diferit fata de altii, toti ne temem, toti suntem timizi, neputinciosi, uituci de versuri si foarte penibili blocandu-ne si lingusind clante si mancand canale incat rad toti de handicapul nostru prostesc, pentru ca avem un comportament de ras si de batjocura in public, pentru ca nu avem credinta si nu mai stim si ne ratacim, insa unii artisti daca au tot exersat si au intrat in roluri si au avut succes atunci au impresia ca sunt apreciati si se lauda apoi si vor mereu sa stea toata ziua in atentia publicucului, sa fie aplaudati, felicitati si sa se laude toata ziua iar vedetismul asta desert e o patima mai mare si mai urata decat timiditatea si emotiile exagerate si decat frica si neputinta groaznica, aia care te face sa fugi in singuratate si in ascuns, acolo unde iti barfesti. Dar daca nu ai pacate si nici vicii ascunse, cine oare nu are sa arunce primul cu piatra, atunci n-ai de ce sa fugi de lumina si de ochii oamenilor. Si aici pe forum iata esti in public, si nu esti blocat in frica ci comunici foarte bine... si vad ca te descurci... deci... tu esti cel ce iti pui bete in roate si iti faci prea multe griji de parerile publicului iar boala asta se numeste ipohondrie!!!

[MineaPeter]

Aline tată, la partea asta cu singurătatea și înclinația spre „Fără mulțime”, tare bine mă mai descrii și pe mine!

Adică cu omul care de mic este retras, fie că are o lume imaginară a lui sau este ancorat în altceva (dar mai departe de semeni). Și mie mi-a venit ca o mănușă pe suflet lockdown-ul din 2020 (horribile dictu) cu măsurile de stat între pereți, eu fiind și singur cu sensul de celibatar sau chiar „izolat social”. Să cauți tu pe internet și cuvântul japonez Hikikomori, care descrie foarte bine statul între pereți pe termen foarte lung, chiar cu anii, și ieșiri din casă aproape ioc sau deloc. Cu amendamentul că pe-acolo, prin Japonia, cei cam un milion de oameni care stau retrași și închiși sunt de obicei șomeri întreținuți de familia cu care stau (o povară economică pentru statul japonez, care totuși barem are vreo optime de miliard de oameni cu totul, și acolo-s mulți și se pot aduna la un loc dacă vor :) ), nu persoane singure cu job remote. Iar ultimii patru ani din viață chiar așa au fost: ca o pușcărie autoimpusă la domiciliu. Și eu stau și lângă curtea fostei închisori politice de la Pitești, unde acum este în plină construcție o biserică cu hramul Sfinților Mucenici.

Retras eram și mai înainte, de mic am fost într-o lume a mea, inclusiv cu hiperactivitate și, cred eu, niște autism/ADHD care nu au fost tratate. De asta cineva care devine adult așa trebuie să dea dovadă de empatie față de copiii cu autism și, în general, să fie înțelegător cu alți oameni retrași. Și să nu cadă în capcana aia sufletească în care omul se urăște pe sine însuși și, neîmpăcat așa, îi împroașcă și pe ceilalți cu această ură când vede la ei (sau crede că vede) ce-l frustrează pe el. Se întâmplă de multe ori!

Dacă ies din casă sigur sunt situații excepționale ca de sărbătoare (de exemplu în 2023, Marșul pentru Viață din ziua Bunei-Vestiri de la Pitești, sau niște întâlniri frumoase cu colegii de serviciu, la București și Poiana Brașov, și s-au bucurat și ei să ne vedem). Și cu sentimentul de incomoditate în marea mulțime, tot așa sună familiar, are o legătură și cu dorința de a te simți altfel și de a face cumva să devii folositor, vizibil celorlalți și să te evidențiezi din afara marii mulțimi (ceea ce desigur că are legătură și cu setea de validare, mândria de sine, dorința de a fi văzut și cunoscut și... nevoia alinării unei singurătăți în care universul imaginar și nerealist NU te mai ține bine!).

Tu dacă vrei să vezi și rădăcina acestui comportament, mai ales dacă știi că ești așa de când te știi, trebuie să te gândești și la ceea ce s-a întâmplat înainte de nașterea ta. De exemplu, dacă este posibil pe pământul acesta, întreab-o pe mama ta cum s-a purtat în timp ce era gravidă cu tine. Dacă s-a simțit bine, dacă te-a iubit sau te-a urât, dacă a avut o gândire avortivă. Contează cumplit de mult purtarea mamei din timpul sarcinii, pentru viitorul copilului. Oricât de tinere ar fi femeile și fetele însărcinate, ele NU au voie să fie superficiale și să treacă cu vederea importanța acestor purtări și, în general, lucrurile, cauzele și efectele care țin de sufletul omului!

Nu trebuie neapărat să ne spui și nouă pe urmă pe forum ce afli de la mama ta. Află aceste lucruri în primul rând ca să știi despre tine. Deși, având în vedere multitudinea de topicuri de la tine (nu răspunzi punctual la fiecare, dar le deschizi), este posibil să decizi să spui :) . Pe mine mama a vrut să mă avorteze, după nașterea mea a avortat-o oricum pe sora mea mai mică, în 1990 (când mă avea pe mine încă era Ceaușescu la putere, e drept că și pe vremea aia păcatul banului putea „rezolva problema” unui avort ilegal, dar tata avea deja 32 spre 33 de ani, avuseseră amândoi oricum vieți aventuroase, mama fiind și cu aproape 10 ani mai tânără, tata mai avusese cel puțin o relație soldată tot așa cu un avort ilegal - iar Domnul le vede și le judecă pe toate, nota bene! - și acum, trezindu-se cu mama însărcinată deși ea avea uter infantil la 23 de ani, nu s-a mai vrut și pentru ea o astfel de aranjare a crimei unui avort, care era și ilegal pentru Ceaușescu. Ciuda mamei a fost astfel alimentată, mi s-a povestit, nu de către ea personal ce-i drept, că nici nu vorbim în general, că s-a bătut cu pumnii în burtă și striga „Eu nu-mi doresc acest copil! Vreau să-l dau afară!”, iar după nașterea mea a spus „E copil nedorit și de aceea nu-l iubesc!”, în schimb a avut de tânără o pasiune compulsivă pentru pisici, ar merge un mesaj și la topicul cu animalele, și am mai scris ceva și la topicul cu Părintele Matei Vulcănescu).

Și deci așa cu originea și continuarea vieții mele. Am fost copil singur la... bunici (părinții lui tata, ai mamei erau deja morți, au avut supărări cu fiica lor, asta este viața), căci nici tata nu a format familie ca un tată și ca un bărbat adevărat. Este mort acum, dar eu mărturisesc aici niște adevăruri picante și frustrante, din suflet, dacă tot avem ocazia să ne deschidem unii către ceilalți prin aceste topicuri. Totuși FĂRĂ ca să fac din asta o poliloghie sistematică a vieții așa cum noi am tot văzut că faci prin topicuri tu. Măcar dacă ar fi trăit sora mea mai mică, despre care oricum nici tata nu era sigur că este fata lui (că și mamei i-a plăcut sexul opus, inclusiv bărbații cu bani și... rolul de femeie dominatrix la ea acasă). Și din păcate cam nimeni din familia mea nu avea o prestație sufletească de creștin ortodox, întru Hristos - bunica dinspre tata, care mi-a ținut loc de mamă, era atee din Leningrad, a adus-o bunicul de acolo după ce el a fost la studii în URSS între 1951 și 1956. Și tata s-a născut tot la Leningrad. Bunica mea dinspre mamă (sinucisă după ce a luat din greșeală niște pastile de inimă, avea schizofrenie cu tendințe suicidare) era luterană, luteranii din București au înmormântat-o cu slujbă specială atunci în martie 1989, nu ca la „sinucigașii totali”, care nu au voie la slujbă. Iar eu am fost botezat ortodox târziu, la vârsta de fix 8 luni și 8 zile, sâmbătă în 6 octombrie 1990, la Biserica Kretzulescu de la București, de către Părintele Vasile Răducă. Mai erau exact 28 de ani până la cealaltă sâmbătă de 6 octombrie, în 2018, când am zis Da la Referendumul cu Familia. Așa s-a nimerit calendarul vieții!

[MineaPeter]

Deci așa și cu grija creștină de la mine din familie. Iar dacă m-am născut așa, cu păcatul strămoșesc + păcatele înaintașilor (cu tot cu mama în timpul sarcinii) + întârzierea la Botez + depărtarea continuată față de DUmnezeu din familie, cu un bunic abuzator, apoi văzându-l în mod dezamăgitor și pe tata cu alcoolul, dezvoltând și eu propriile păcătoșenii... Am fost de mic nu doar retras, ci și într-o lume a mea cu personaje imaginare (asta cam seamănă a autism, sau păcatul idolatriei din primele porunci din Decalog). Pe lângă debandada din familie (părinții au divorțat, eu oricum eram cu bunicii, bunicii m-au luat din București și m-au cam... izolat aici în Argeș, de unde era bunicul patern, am trăit întâi la țară la Piscani, în satul unde mergeam la „Bâlciul Rebuturilor acolo șa” an de an, în Pitești m-am mutat cu ei în 2000, când am intrat la gimnaziu), eu am avut tot de mic și înclinații de distructivitate: stricam jucării cu plăcere, rupeam cărți la propriu tot dintr-o... pornire (pe la 6 ani și jumătate făcuse bunicul câțiva saci cu cărți de copii rupte de mine, mai degrabă decât citite), am învățat să citesc și să socotesc de la 5 ani și dinainte de a fi împlinit măcar 6 ani a început să-mi placă să citesc cu nesaț infracțiunile din paginile ziarelor, fără să mă învețe altcineva plăcerea asta - otrava venea din mine... E drept că nici bunicii nu au fost atenți cu adevărat la nevoile spirituale ale copilului de lângă ei și a lipsit tare, tare mult buna comunicare în familie, chiar cu acutizarea izolării mai târziu. Iar prostiile citite despre alți oameni (adevărate sau nu, mai erau și revistele alea de tipul „Povestea mea” și „Întâmplări adevărate”, le cumpăra bunica la pensie) m-au marcat și ele sufletește în timp!

Pe lângă înclinația asta distructivă și idolatră într-o lume proprie, eu nu împlinisem încă 8 ani când am început alt gen de păcat: L-am înjurat pe Dumnezeu prima dată. Eram supărat că nu ninge iarna (nu ca astăzi când ninge și pe la Pitești în sfârșit :) ). De atunci L-am mai înjurat de foarte, foarte multe ori, pe diverse motive, cum mai erau jocurile pe televizor sau calculator de exemplu, când pierdeam... și abia mai de curând am înțeles că făceam asta din cauza vieții pe care El mi-a dat-o. Sau din cauza felului cum o simțeam pe ea, după ce m-am născut cum m-am născut și trăiam cum trăiam. Am mai crescut, viața în singurătate mai presupune și alte păcate, n-o să sap mai mult în ele pentru că oricum ar trebui, la un moment dat, să-mi fac curaj ca să vin prinre oameni ca să-mi și descarc cu adevărat balastul acesta sufletesc în fața Domnului Iisus Hristos și a unui duhovnic, la Sfânta Taină a Spovedaniei. Am crezut încă de pe la 7-8 ani în existența vieții de după moarte și în Dumnezeu, iar de pe la vârsta de 22-23 de ani (după ce au murit și bunica, și tata - el a murit în noiembrie 2012, când eu aveam 22 de ani și 9 luni) am mai mers și pe la Sfintele Liturghii de la biserică, până înainte să mi se instaleze „hikikomorismul” pe care îl trăiesc de vreo 4 ani și pe care l-am pregătit de prin 2018-2019, dar și atunci am făcut o greșeală fundamentală: nu mi-am deschis către Domnul sufletul prin Sfânta Taină a Spovedaniei!

Mergeam la sfintele slujbe, am făcut și unele pomeniri cu colivă pentru oamenii morți, dar fără să mă spovedesc și să mă împărtășesc (că de împărtășit, oricum, la ce păcate grave s-au adunat, mi-e că sigur nu aș avea voie nici după spovedanie). În luna decembrie 2019 mi-am făcut curaj să întreb un preot ce trebuie făcut pentru o spovedanie generală și chiar am avut o discuție preliminară în care mi-am expus o parte a trăirii care mă apăsa și mă împingea să fug de oameni (legată tare mult de neîmplinirea relaționării cu sexul opus, ca bărbat singur - căci și eu sunt sensibil la frumusețea femeiască, este un călcâi al lui Ahile pentru mine), dar nici atunci nu am mers mai departe la o spovedanie completă. Părintele chiar îmi spunea atunci că pe măsură ce încerc (să mă apropii de Domnul prin Biserică, nu mai țin minte exact cuvintele), și diavolul va încerca mai tare să mă tragă. Iar după 2019... pușcăria vieții de acasă!

Abia pe 25 martie 2023 am mai intrat într-o biserică, dar nu era oră de slujbă. Izolarea asta exacerbată de tip Hiikikomori, pe care tu nu știu dacă o ai, deși tot ni te-ai plâns pe forum de viața ce ți-a dat-o Domnul și ție, poate să dureze cu anii - citeam parcă pe Quora despre un alt om care deja avea 12 ani de izolare dintr-asta, eu am „doar” patru, el cred că avea 40 și ceva de ani ca vârstă deja. Și pe parcursul ei trebuie cumva-cumva găsit un mod să ne reparăm sufletește, să fim mai liniștiți și împliniți față de Domnul și în privința raportării noastre la ceilalți și la ce ne doare cel mai tare în viața aceasta. Ca de pildă, să nu ne simțim singuri și agitați dacă mergem între ceilalți, să nu ne mai chinuie viermele neliniștii, și mai ales să nu ajungem la gesturi care sperie alți oameni sau să facem fapte de cruzime printre ei. Că mie mi-e teamă de reacțiile mele printre oameni, dacă aș merge. E grav să trebuiască să te izolezi de frica felului cum reacționezi dacă vezi o femeie sau o fată frumoasă și ești incapabil să comunici, dar ai și ispita aia de a te uita la ea. Pe calea asta ajungem săp înțelegem mai bine și nevoia călugărilor bărbați de a interzice accesul femeilor la ei (nu neapărat aroganță, poate fi frica de a fi tulburați) și cuvintele Domnului Iisus Hristos cu bărbatul care face adulter în inima sa când se uită lung la femeie își arată și ele un sens special!

Dar iarăși, nu știu dacă și tu simți o frică și un chin asemănător în singurătatea ta, legat de raportarea la sexul opus. Nici eu nu am avut mereu exact starea asta, de prin 2018-2019 mi s-a accentuat, iar din iarna 2020 fix înainte de Covid, când s-au adunat mai multe (inclusiv frustrarea unui serviciu cu salariu mic, cu mult stat pe bară), m-am izolat acasă pe termen lung, s-a întâmplat atunci să vină și Covidul cu schimbările (eu deja eram în starea asta când nu doream să mai lucrez de la un birou sau să ies din casă, și venirea lockdown-ului cu schimbările aferente ale paradigmei joburilor a fost ca un soi de... minune căzută din cer), dați-vă seama ce a însemnat ca la 15 mai 2020 să-ți pară rău că se termină lockdown-ul! Și am pierdut vechiul job tot în lockdown, bine totuși că am împlinit recent 3 ani la actualul serviciu.

Iar cum ziceam, cât ține viața asta de exil autoimpus în singurătatea pereților, să nu uităm că nu suntem eterni pe pământul acesta și avem și noi nevoie de mântuire. Că dacă moartea ne găsește tot neliniștiți, fie și în singurătate, și după ea mergem în Iad unde este mult mai greu decât aici, ce am rezolvat!?... Izolarea și neliniștea asta ține omul departe nu doar de ceilalți oameni, ci și de împăcarea cu sine și, cel mai important, de Dumnezeu și de Sfintele Taine ale Sale din Biserică. Deci și fără Dumnezeu, și fără semeni. Asta este adevărata singurătate mare. Dar în Iad sunt și diavolii care chinuiesc oamenii, și regretele, poate și prezența nesuferită a altor oameni, pe măsura urii și neîmplinirii pe care o are în suflet omul care ajunge acolo... deși se zice și că este întuneric acolo, că Iadul nu este un loc al bucuriei revederii, că nu te vezi cu nimeni... că dacă stai spate în spate cu alți osândiți e mare bucurie dacă-i vezi capul sau o parte din față, de la spate! În fine, nici eu nu aș vrea să ajung și să rămân în Iad după ce voi muri. Iar o bună împăcare cu Dumnezeu și semenii presupune și pacea și liniștea cu propriul sine, că dacă omul nu este de încredere pentru el însuși, cum să fie pentru restul?

Să credem în veșnicia vieții de după viața aceasta pământească, dar să și fim bine pregătiți ca să ne putem bucura de ea! Omul împăcat poate să se și îndumnezeiască după har, cum ne învață pe noi Ortodoxia că ajung oamenii care se mântuiesc și sunt primiți în Împărăția Cerurilor după ce se termină toată povestea cu lumea aceasta. Iar legat de singurătatea omenească, noi știm iarăși că nici Domnul nu a creat dintru început un „singur” om, ci doi, un bărbat și o femeie, iar între primul și al doilea om El chiar a zis „Nu este bine să fie omul singur”. Este adevărat că și căderea în păcat a strămoșilor noștri, Adam și Eva, a stricat lucrurile. Așa încât acum unii oameni ajung să fie niște singuratici (cvasi) incurabili, și nu neapărat cu o chemare specială de genul celei călugărești (la mine sigur NU este cazul de o astfel de singurătate, oamenii făcuți să fie călugări trebuie că au avut de mici o „altfel” de singurătate, nu una nebună, căci Domnul nu face chemări nebunești - atenție, NU vorbim aici despre conceptul de „nebunie pentru Hristos”!), cu păcatul strămoșesc - care chiar dacă este iertat la Sfântul Botez, ne lasă cu efectele lui - și cele ale înaintașilor mai imediați, plus păcătoșenia proprie pe care ne-o dezvoltăm. Toți ne naștem în păcat, afară de Domnul Care a fost neprihănit-zămislit ca Om, dar unii suntem mai păcătoși decât alții!

Și așa cu forma aceasta de singurătate pe care o văd eu. Am văzut la tine ce ai zis și-am recunoscut niște asemănări de la care am dezvoltat ideea ca să se cunoască ambele noastre forme de însingurare (a mea și a ta). Cu toate acestea, eu îmi iau angajamentul ca de aici încolo să nu bat apa în piuă în public pe temele de plâns ale vieții, așa cum ai făcut tu! Că și plânsul ăsta sistematic de milă unde nu se schimbă-n bine lucrurile este o pacoste!

Iar cu toate păcatele și depărtarea asta a vieții în singurătate, nu vreau să ajung vreodată să trădez Ortodoxia. Deținuții politici ai comuniștilor, care au rezistat, au avut suficient sânge sufletesc în ei ca să țină cu Domnul și astfel, cu ajutorul Lui, să reziste! Că la mică distanță spațială de locul unde eu trăiesc, acum 70 și ceva de ani erau chinuiți mai mulți oameni cărora li se cerea de către alți oameni (și „îngeri”) să se lase de Domnul!

[RappY]

În prealabil postat de MineaPeter

Să cauți tu pe internet și cuvântul japonez Hikikomori, care descrie foarte bine statul între pereți pe termen foarte lung, chiar cu anii, și ieșiri din casă aproape ioc sau deloc.

Frate MineaPeter lasă Hikikomori că din ce spui pare o degenerare a trăirii de sihastru, care este o trăire înaltă și cu o tradiție bogată în neamul nostru. Trebuie neapărat să îți revii, nu se poate așa. E o mare risipă și se va mânia Dumnezeu dacă ții îngropați talanții pe care ți-i i-a dat atât de generos. Există viață în mănăstire pentru cei singuratici, dar în mănăstire cu duhovnic, nu așa.

Să te-ajute Dumnezeu, e bine că te raportezi la Sfinții Închisorilor, n-ai cum să nu găsești curaj, biruință, și har acolo. E bine că ai început să te mai deschizi dar nu te lăsa până nu o faci cu totul, n-ai voie să deznădăjduiești, să te ascunzi, să fugi.

Iar păcatele tale nici nu sunt așa mari, am auzit de la un duhovnic că asta afecteaza cam 90% din tinerii credincioși practicanți care se spovedesc regulat (!).

Du-te și caută tămăduire, îndrumare, iertare, o să găsești sigur. Nu aștepta și amâna, e prioritatea cea mai mare.

[Demetrius]

În prealabil postat de RappY

Frate MineaPeter lasă Hikikomori că din ce spui pare o degenerare a trăirii de sihastru, care este o trăire înaltă și cu o tradiție bogată în neamul nostru. Trebuie neapărat să îți revii, nu se poate așa. E o mare risipă și se va mânia Dumnezeu dacă ții îngropați talanții pe care ți-i i-a dat atât de generos. Există viață în mănăstire pentru cei singuratici, dar în mănăstire cu duhovnic, nu așa.

Să te-ajute Dumnezeu, e bine că te raportezi la Sfinții Închisorilor, n-ai cum să nu găsești curaj, biruință, și har acolo. E bine că ai început să te mai deschizi dar nu te lăsa până nu o faci cu totul, n-ai voie să deznădăjduiești, să te ascunzi, să fugi.

Iar păcatele tale nici nu sunt așa mari, am auzit de la un duhovnic că asta afecteaza cam 90% din tinerii credincioși practicanți care se spovedesc regulat (!).

Du-te și caută tămăduire, îndrumare, iertare, o să găsești sigur. Nu aștepta și amâna, e prioritatea cea mai mare.

Doamne ajuta!

[Demetrius]

În prealabil postat de MineaPeter

Aline tată, la partea asta cu singurătatea și înclinația spre „Fără mulțime”, tare bine mă mai descrii și pe mine!

Tu... întreab-o pe mama ta cum s-a purtat în timp ce era gravidă cu tine. Dacă... a avut o gândire avortivă... Contează cumplit de mult purtarea mamei din timpul sarcinii, pentru viitorul copilului. Oricât de tinere ar fi femeile și fetele însărcinate, ele NU au voie să fie superficiale și să treacă cu vederea importanța acestor purtări și, în general, lucrurile, cauzele și efectele care țin de sufletul omului!
...
Pe mine mama a vrut să mă avorteze, după nașterea mea a avortat-o oricum pe sora mea mai mică, în 1990..

Cauza mai mult decat probabila; stiu ce spun.