DUPA DEALURI, film anticrestin !

[AlinB]

În prealabil postat de iliegh

Cred ca o sa incerc un fel de concluzie destul de pertinenta.

Cred ca esti in criza mare de laudatori, daca ai ramas doar tu cu tine. :)

Sau e doar vorba de constientizarea faptului ca un ateu nu poate sa vada lucrurile ca un ortodox iar un ortodox nu poate accepta punctul de vedere al unui ateu si simti nevoia sa te consolezi cu auto-calificative?

În prealabil postat de iliegh

In ochii unui om obisnuit ( si in mod special in cazul strainilor ), nici nu poate fi vorba de un atac la adresa Ortodoxiei.

Sigur ca nu, iei o vor lua asa cum le este prezentata: exclusivista, absurda, ignoranta, etc.
Artistul doar prezinta realitatea, nu?

In ochii parintelui Savatie, care, dupa cum a spus Ekaterina, discuta la alt nivel despre film, e posibil sa iasa la iveala neconcordante mai mici sau mai mari cu practica teologica din manastiri. El vede filmul prin ochii unui profesionist in domeniu.

Vede prin prisma a ceea ce este domeniu vs. a cum este prezentat si nu vorbim aici de erori ne-intentionate cum incerci sa "argumentezi" mai jos.

Mungiu a stiut exact ce vrea sa transmita prin acele detalii care au fost comentate.

Acuma, pot sa pun pariu ca diferiti profesionisti din domenii diferite, cum ar fi: arta cinematografica, sonorizarea, amenajari interioare, costumatie, machiaj, medici, politisti etc. ar putea gasi diferite hibe la acest film, totusi fara sa afirme sus si tare ca a fost o adevarata bataie de joc la adresa spitalelor, modei, culturii, etc.

Probabil nu poti face diferenta intre "hiba" si "perspectiva".
Desigur, tabla de la poarta care arata o ortodoxie exclusivita si ignoranta, pur si simplu s-a nimerit din greseala acolo in timpul filmarilor sau poate mai bine a fost adusa de Mungiu din pelerinajul de documentare care l-a facut prin manastirile romanesti incercand sa inteleaga si sa reproduca cat mai autentic atmosfera monahala in film.
Pentru autenticitate, chiar el a luat-o cu mana lui de pe poarta unei manastiri.

Spovedania ca un lucru ridicol si nedemn, sigur a fost un scenariu nimerit acolo in pauza cand era la cafea si a fost regizata in lipsa lui de o tanti care matura pe platoul de filmare si care absolut intamplator era si atee deci nu avea de unde sa stie saracuta ce este si cum decurge spovedania.

[arwein]

Ca filmul e plin de clisee- se vede dela sapte poste; si prin asta se dovedeste comercial; dar sunt de mai multe feluri: de exemplu sugestia ca cei care veneau cu ajutoare la orfelinat aveau si comportament sexual inadecvat. Deci ar fi si un film antioccidental...Ca Mungiu a recurs la tot ce stia el mai bine ca sa se vanda filmul... nu e de mirare; dar nu poate fi considerat anti crestin ci, clevetitor; si prin asta insusi regizorul devine unul din personajele pe care pare a le desconsidera, si anume bombanitorul de profesie-care nu e neaparat baiat rau, dar le stie pe si le critica pe toate!

[iuliu46]

Nu va mai certati ca filmele romanesti nu-s facute pentru noi, sunt facute pentru straini cum era pe vremuri "artizanatul".

[Dumitru73]

după multe amânări am reuşit să văd filmul, azi dimineaţa.
anticrestin? să fim serioşi.
dacă voiau să fie anticrestin, puteau să exploateze cazul în aşa fel încât să iasă un film care ar fi fost dat că exemplu de toţi anti-teistii din toată lumea.
în afară de vreo 3 înjurături şi o pereche de sani goi, nimic ofensator.
vedem un preot şi nişte maici care chiar încearcă să o ajute pe faţă, aşa cum ştiu ei.
asta după ce spitalul le-a zis: luaţi-o voi.
au încercat, dar au greşit "reteta".
iar finalul chiar mi-a lăsat o părere de rău faţă de cei ce ştiu că au fost condamnaţi.
nici clisee nu am văzut.

[Dumitru73]

În prealabil postat de iuliu46

Nu va mai certati ca filmele romanesti nu-s facute pentru noi, sunt facute pentru straini cum era pe vremuri "artizanatul".

din cât am auzit, Mungiu a declarat că el nu face filme pentru public, ci pentru festivaluri.

[Mihailc]

După Dealuri prin ochii lui Andrei Pleşu (în ataşament)

Îndeosebi mi-a reținut atenția fragmentul acesta din comentariul lui A. Pleșu:

Toate personajele filmului sînt bine-voitoare, dar îndrăgostită nu e decît Alina. Ea singură trăieşte sub semnul iubirii neînduplecate. Dar iubeşte strîmb şi isteric. Un prilej de reflecţie asupra ambivalenţei iubirii pămînteşti. Ea e „fenomenul originar“ al răului, păcatul protopărinţilor, dar e şi soluţia la rău propusă de creştinism. Răul iese din lume prin poarta pe care a intrat, poarta pe care i-a deschis-o cuplul începuturilor. Cu vorbele lui Hölderlin: „Unde este primejdia, acolo este şi salvarea.“

Practic, această iubire strâmbă (între două persoane de același sex) îmi pare a fi sursa întregii tragedii. Nu știu dacă scopul lui Mungiu este sensibilizarea față de suferințele homosexualilor, după cum în 4,3,2 pare să se fi dorit o sensibilizare față de problematica avortului. În orice caz, cred că este unul din motivele succesului la public, aceste abordări fiind la modă.
Filmul este, cu adevărat, bun, între altele pentru că ridică multe semne de întrebare, lăsând răspunsurile la latitudinea privitorului. Dacă plecăm de la film cu un sentiment de milă față de toți consider că l-am înțeles. Cu siguranță, însă, mulți vom pleca cu o interpretare influențată de ceea ce am adus cu noi. Strâmb sau nu.

[Parascheva16]

Interviu cu Tatiana Niculescu Bran, cea care a scris cele doua carti despre cazul Tanacu si care a dat drepturile de autor lui Mungiu.
http://cuvintedintaceri.blogspot.ro/...e-tatiana.html

Spune povestea Alinei si dupa vorbeste despre film. Alina a fost orfana, abuzata fizic si sexual (orfelinatul unde a stat a fost luat in vizor de o banda de pedofili), fratele ei a fost folosit de aia mai mari si a ajuns in inchisoare, mormantul ei este plin de buruieni si de o cruce stramba, maicile si Parintele au ajutat-o cat au putut, nu au rastignit-o si nici nu au infometat-o. Ascultati caci este interesant.

http://cuvintedintaceri.blogspot.ro/...e-tatiana.html

[adam000]

În prealabil postat de arwein

bombanitorul de profesie-care nu e neaparat baiat rau, dar le stie pe si le critica pe toate!

Tare de tot!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Mihailc

După Dealuri prin ochii lui Andrei Pleşu (în ataşament)

Spune dl. Pleşu:
"Dar dincolo de circumstanţe confuze, de mediocrităţi provinciale, de derapaje iresponsabile, de nechibzuinţă şi impuritate, se întrevede, după părerea mea, o temă mai amplă şi mai gravă.
Aş îndrăzni să spun o temă „cosmică“: ubicuitatea inevidentă, dar ireductibilă, a răului. O ubicuitate inevidentă: lumea nu e doldora de oameni răi, viaţa se desfăşoară placid, adumbrit, ca un fapt divers în care explodează, uneori, pe neaşteptate, o toxină de nedomesticit.
La Pasolini, răul e spectaculos, dizgraţios, explicit, un conglomerat de perversiune, crimă şi degenerescenţă. Aici el e doar o prezenţă colaterală. De substrat. Lucrurile arată „normal“, oamenii sînt, cel puţin în aparenţă, „la locul lor“. Dar rezultatul e catastrofal. S-ar zice, aproape, că răul e sosul discret în care pluteşte, vulnerabil, micul efort spre bine al unei specii căzute. Nici o regulă, oricît de drastică, nici o opţiune, oricît de totală şi de autentică, nu sînt scutite de cearcănul răului, de hărţuiala lui, de spectrul rătăcirii. O ubicuitate, spuneam, ireductibilă: ne străduim, ne rugăm, facem liste de păcate asumate şi regretate, dar, în acelaşi timp, facem, cum zice Apostolul, răul pe care nu-l voim, iar binele pe care-l voim nu-l facem. Cerem ajutor şi ne simţim lăsaţi de izbelişte. Oriîncotro am privi, nu vedem nici o deschidere salvatoare, nici o urmă de consolare.
Perceput astfel, filmul lui Cristian Mungiu e un început de teodicee: un discurs despre singurătatea lumii, despre dezolarea ei, despre rău, despre misterioasa absenţă a lui Dumnezeu şi despre nevoia sfîşietoare de a-L simţi prezent!"

Un discurs tipic Andrei Pleşu: elocvent, sclipitor exact când trebuie, fermecător prin supleţe şi bine uns cu alifia improvizată care mimează oareşcare climat afectiv. Că filosofului nu-i şade bine cu afectul expus, iar discursul trebe încheiat la toţi nasturii, decent...
Un discurs strălucit, de rafinată inteligenţă (după opinia mea), superelegant şi cu totul fals.
Ca de obicei, dl. Pleşu poartă mintea cititorului prin castele încântătoare şi ireale. Iar concluzia duce, ca de obicei, la uşa deschisă către ... dezolare şi rău. Tipic Andrei Pleşu.

Să mă explic:
1. Nici un cosmos şi nici o temă cosmică nu poate învinge micul paradis al unei fiinţe umane care îşi vede de treaba ei, cuminte, ştiind una şi bună: sunt român, cred în Dumnezeul părinţilor mei în care a crezut tot neamul românesc şi nu poftesc nimic din cele cu care sunt momit permanent prin alţii şi prin propriile gânduri (care vin tot de la cineva străin de mine însumi). Acest paradis poate conţine şi trăiri de iad, ca ispite/încercări, dar nu piere niciodată ci pe toate rabdă şi le trece cu harul lui Dumnezeu. Omul îşi poartă crucea şi dă mulţumită lui Dumnezeu, mereu, pentru toate. Mai ales pentru lecţiile foarte aspre, care sunt puse întru zidire, curăţire, sfinţire.
2. Ubicuitatea este cea a viului care îşi face de cap după cum îi dictează legea lui, legea trupului. Şi nu are cine să-l conducă, să-l dezvolte frumos, să-l sfinţească. Pentru că ne-am îndepărtat, încarcerat şi ucis conducătorii, laici şi bisericeşti, punînd în locul lor marionete confortabile pentru duhul căzut al lumii rătăcite. Pentru că avem timp pentru orice dar nu avem timp pentru germinaţia lăuntrică. Nu ne interesează nici propria germinaţie, nici a altora (în cazul când suntem direct responsabili de soarta lor). Procedăm în mod diletant, după ureche, amatorist. Viaţa noastră şi a altora este ceva secundar: prioritar e să ne conservăm clişeele care ne ajută să ne îndulcim carcera autoîntreţinută ca persoane, diade, familii, comunităţi, popor. De aici sentimentul ucigător al deznădejdii, descompunerea spiritului, bolile toate şi impresia unui uriaş cadavru în descompunere. Nu răul e ubicuu în univers, ci fiecare om generează şi întreţine metabolismului răului, infectînd cu odoarele lui nu doar Pământul ci, după cum sunt semne, în curînd tot universul. Răul şi binele nu ne-ar interesa dacă nu am fi oameni, mai exact persoane. Nu despre rău e vorba aici, ci despre oameni care germinează răul la modul profesionist, aşa cum s-a învăţat aceasta în tot trupul lumii.
3. Acţiunea colaterală a răului, cum spune dl. Pleşu, normalitatea aparentă, sunt desigur iluzii ale unui ochi chior dar imaginativ (cu o imaginaţie care s-a specializat în justificarea şi dezvoltarea morbidităţii). Care normalitate, când totul e grotesc de bolnav? Incapacitatea de a detecta lucrarea rea a omului şi de a o contracara eficient, constituie deja un rod al cufundării omului în rebeliunea faţă de ordinea lui Dumnezeu. Ordine pe care omul a învăţat să o respingă şi să o batjocorească în chip magistral.
4. Nu e vorba de hărţuiala răului, ci de domnia atotputernică a bolii omeneşti care secretă răul. Iar această boală este răzvrătirea faţă de ordinea şi iubirea lui Dumnezeu.
5. Domnul Pleşu spune în final că nu ar mai fi nici deschidere salvatoare, nici consolare, că nu am mai avea unde privi... Evident că aşa stau lucrurile pentru cei care se ţin autoclaustraţi într-o criptă a morţii sufletului în trup. În realitate, omul poate privi spre salvare, spre lumină, spre tot ce are nevoie ca persoană. Dar nu vrea. Rebelul nu vrea decât ordinea lui, cu orice preţ. De ce? Uite d-aia! Că aşa vreau eu. (îţi răspunde el)
6. Nu e vorba despre singurătatea lumii, ci de refuzul lumii de a ieşi din singurătatea autogenerată.
7. Nu e vorba despre misterioasa absenţă a lui Dumnezeu, ci despre clara şi deloc misterioasa voinţă a omului de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, întorcîndu-I spatele.
8. Nu e vorba despre nevoia sfâşietoare de a-L simţi prezent pe Dumnezeu, ci despre ardoarea drăcească din om de a-L simţi pe Dumnezeu absent, îndepărtat, dacă se poate mort. Pentru că nu-i slujeşte lui, omului, plin de toate poftele şi neroziile.

Filmul mi se pare foarte bun (bravo pentru regie şi actori, precum şi pentru consilierea din partea Bisericii) şi este, evident, produs artizanal pentru străini, întrucât noi cei din România îl trăim zilnic şi nu mai avem nevoie aşadar să-l vedem, ca pe un rezumat (reportaj) la televizor. Nici măcar nu mi se pare film, în sensul de film artistic, ci un decupaj din coşmarul filmului străin (de menirea noastră şi de voia lui Dumnezeu) pe care îl autoîntreţinem zilnic.

Consider că temele filmului sunt: deznădejdea, încăpăţânarea de a spune NU lui Dumnezeu şi improvizaţia amatoristă a unui popor contemporan care constituie în mod evident verigile lipsă pe drumul de la moluscă la maimuţă, în borcanul cu formol ideologic în care s-a autoclaustrat şi care îi serveşte ca rachiu de dude.

P.S. Dl. Pleşu are un moment de frumoasă autenticitate când se apleacă să pescuiască ceva din apa încă tulbure a simţămintelor suscitate de vizionarea filmului: spune, după oareşcare delicată ezitare, că resimte mila... Aşa o fi, nu comentez sentimentul domniei sale.
Simt însă, fie-mi îngăduit să mărturisesc şi eu, indignare şi jale. E jalnic cum suntem şi cum vieţuim. Întrezăresc renunţarea degrabă la chitara electrică şi mandolina electronică, pentru reîntoarcerea mioritică la frunza de paltin şi doina de jale...