Rugaciunea lui Iisus

[cristiboss56]

În prealabil postat de Jane Says

Si eu simt o teama organica, densa, uneori cand ma rog.

Este nejustificată, în modul normal de a fi , această teamă , pentru că ea , RUGĂCIUNEA , este tămăduitoare şi un adevărat balsam pentru suflet, dar tot ea este Armă de temut pentru Diavol ! Deci temător e DIAVOLUL , nu noi . . . !

[vali99]

În prealabil postat de Jane Says

Si eu simt o teama organica, densa, uneori cand ma rog.

Teama e de la diavol...un parinte spunea ca atunci cind simti frica fa-ti cruce si schimba putin si zi "Preasfinta Nascatoare de DUmnezeu mintuieste-ne pe noi"...Oricum rugaciunea lui Iisus trebuie in general spusa cu accentul pe "miluieste-ma" sau pe "pacatosul" si in acest caz te concentrezi mai usor, te smeresti si nu mai intervine mindria (esti cineva, cine mai spune rugaciunea, etc - ispite de-a dreapta) care te pierde.. Cind spui asa nu mai intervine nici frica, caci diavolul nu se apropie de tine cind te smeresti. Scopul nu e rugaciunea in sine, scopul e pocainta, curatirea noastra, dragostea de Dumnezeu...
Mai spunea un parinte ca din cind in cind sa ziceam "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui DUmnezeu, pentru rugaciunile parintelui meu duhovnic miluieste-ma pe mine pacatosul"..

[Imogene]

În prealabil postat de cristiboss56

Este nejustificată, în modul normal de a fi , această teamă , pentru că ea , RUGĂCIUNEA , este tămăduitoare şi un adevărat balsam pentru suflet, dar tot ea este Armă de temut pentru Diavol ! Deci temător e DIAVOLUL , nu noi . . . !

Mi-ar placea sa fie asa, dar mai degraba mi-e frica mie. Poate din cauza ca nu cred cum trebuie. :)

[geo.nektarios]

Ceea ce am gasit si m-a linistit si m-a odihnit cel mai mult despre intelesul si practica Rugaciunii lui Iisus este cartea unui Isihast Anonim „Vedere duhovniceasca” si pe drept spune isihastul vedere duhovniceasca, pt ca prin practica acestei rugaciuni, se ajunge la vederea celor dumnezeiesti... se ajunge la contemplare... la rapirea mintii in lacasurile ceresti...

Nu am a spune prea multe despre Rugaciunea lui Iisus desi am mai scris si pe alte topicuri, in diferite forme, revin insa aici cu cuvintele acestui Isishast anonim care spune mult mai frumos despre intelesul ei decat as spune-o eu.
Sper sa va fie de folos asa cum si eu m-am folosit si m-am incredintat de acestea...

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta si dumnezeiasca Sa Evan ghelie: "Cel care crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui". Oricine doreste, asadar, sã iasã din inima lui ca dintr-un izvor nesecat aceastã apã vie a Sfântului Duh, sã se nevoiascã sã dobândeascã în inima sa rugãciunea mintii si a inimii, adicã aceasta: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã", pe care sã o spunã o datã cu fiecare respiratie. Cel care doreste sã aibã totdeauna în inima sa aceastã rugãciune sã asculte mai întâi despre pregãtirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi sã asculte si felul în care trebuie sã o spunã.
Deoarece împãratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curãtenie, nu intrã la întâmplare în inima murdarã, nesocotitã si nepregãtitã, pentru cã se spune: "In inima nesocotitã Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va iesi". Ci intrã în inima socotitã, pregãtitã si curatã. Ascultati pe proorocul David, care zice despre aceastã pregãtire a inimii astfel: "S-a pregãtit inima mea", apoi "Voi slãvi si voi cânta în slava mea", ceea ce aratã cã mai întâi trebuie sã ne pregãtim inima curatã pentru primirea lui Hristos si, dupã ce îl primim în inimã pe Hristos, putem sã spunem rugãciunea si sã o avem fãrã încetare în inima noastrã, bucurându-ne si veselindu-ne, dupã cum spune Apostolul: "Strigând si cântând în inima noastrã Domnului".
Iar pregãtirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea si ostenirea fãrã mãsurã a trupului, umilirea excesivã. Pentru cã, pe de o parte, postul neîncetat curãteste trupul postitorului de lucrarea si de materia poftei celei rele, pe de altã parte ostenirea trupului mordficã zvâcnirile necuviincioase ale cãrnii, iar umilirea exageratã aduce rugãciunea si devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Umilinta binevesteste celui ce se pregãteste vestea cea bunã a mângâierii si-i aduce la cunostintã cã din clipã în clipã rugãciunea va sosi în inima lui. Odatã venitã rugãciunea, aceasta va lumina sufletul si inima si mintea cu razele luminoase si strãlucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.
Iar dacã mintea este luminatã, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vãtãmãtor.
Asadar, cu toatã atentia, sã înceapã a spune rugãciunea cu putinã sfortare si cu putinã zdrobire de inimã, fãrã sã o rosteascã si fãrã sãsi miste limba, ci sã o spunã din adâncul inimii, dupã cum se spune: "Din adâncuri am strigat cãtre Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu". De asemenea, atunci când spune rugãciunea în felul acesta sã-si tinã putin respiratia. In plus, în acele momente, mintea lui trebuie sã nu se desprindã nicidecum de locul unde se spune rugãciunea.
Si dacã începe sã se încãlzeascã locul unde se spune rugãciunea, atunci sã spunã rugãciunea din ce în ce mai tare, dupã cum se spune: "Vor merge din putere în putere". si, spunând astfel de multe ori rugãciunea, începe sã doarã înlãuntrul pieptului, acolo unde se spune rugãciunea cu zdrobire de inimã, iar rugãciunea începe de la sine sã fiarbã în inimã, adicã în adâncul fiintei, iar întelesuri dumnezeiesti si duhovnicesti izvorãsc ca dintr-un izvor nesecat;
Din acest moment este clar cã Hristos a venit si a sãlãsluit în acea inimã, dupã cum a spus Hristos însusi în dumnezeiasca si sfânta Sa Evanghelie: "Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu acolo voi fi si Eu în mijlocul lor", adicã acolo unde sunt inima, mintea si atentia adunate toate la un loc si cerceteazã în comun si cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi si Eu. Si iarãsi spune Mântuitorul: "Eu si Tatãl Meu vom veni la el si Ne vom face sãlas întru el". De acum înainte rugãciunea se va spune cu usurintã deoarece, precum fierul înrosit bine în foc este prelucrat cu usurintã, si precum un om care doreste sã ardã un cuptor nu poate sã-1 aprindã si sã-l ardã dintr-o datã, ci putin câte putin, pânã când se va arde pe dinãuntru, si abia atunci, asezând lemnele în gura cup torului, focul le cuprinde deodatã si le înghite, tot asa se întâmplã si în inima omului. Dupã ce inima este aprinsã de focul Sfântului Duh, atunci spune rugãciunea cu multã cãldurã si cu multã usurintã.
Dupã încetarea rugãciunii silite si cu zdrobire de inimã, omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria fiintã, adicã ia aminte si mediteazã la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu rugãciunea si le aflã pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre si inventii ale diavolului. Acest lucru îl întelege si mai bine din ceea ce urmeazã. Deoarece, de îndatã ce începe sã-si zdrobeascã inima sa cu rugãciunea stãruitoare, dispar împrãstiindu-se ca fumul întelesurile acelea necurate si îngâmfate care îl fãceau mai înainte sã se îndreptãteascã pe sine si sã se creadã mare si tare pentru nimic.
Atunci se împlineste în acesta cuvântul care spune: "Vãzut-am pe cel necredincios fãlindu-se si înãltându-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iatã nu era si l-am cãutat pe el si nu s-a aflat la locul lui". Si dacã se va duce si va pieri definitiv din inima lui acea amãgitoare îndreptãtire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci si pãcãtos si sãrman ca un vames.
Pe cel care are inima lui smeritã si zdrobitã de stãruinta rugãciunii îl cuprinde o adevãratã si vie evlavie pentru Dumnezeu si pentru cele sfinte. Si îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiascã, încât si el însusi întelege lucrarea ei, de oarece i se pare si este convins cã nu se aflã în aceastã bisericã pãmânteascã, ci cã se aflã în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiascã, unde împãratul tuturor este slãvit si prealãudat de miriade si miriade de îngeri dumnezeiesti. Atunci, de bucurie si de evlavie, curg si aleargã din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curãtesc de tot pãcatul, dupã cum se spune: "Spãla-mã-voi si mai alb decât zãpada mã voi albi".
Pe lângã aceastã evlavie îl înconjoarã si îl cerceteazã si un alt har, adicã o datã cu lacrimile vine la acesta si o altã mângâiere dumnezeiascã, care nu se vede cu ochii trupesti, dar se vede foarte clar cu ochii mintii cum coboarã lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Si de pe cap se revarsã peste tot trupul si rãspândeste mireasmã, sfintindu-l. De aceea spune Scriptura: "Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsã Harul Sãu peste preotii Sãi, ca mirul ce se coboarã pe cap, pe marginea vesmintelor lui". Din pricina aceasta trupul lui devine usor si se umple de toatã mângâierea si dulceata duhovniceascã.

[geo.nektarios]

Prin urmare, primeste o înstiintare de la acest har cã s-a împãcat cu Dumnezeu si spune împreunã cu profetul: "Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite", adicã "multumesc, Doamne, cã m-ai înstiintat si mi-ai dat sã înteleg prin acest semn al Harului Tãu cã m-ai iertat pe deplin de toate pãcatele mele si am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tãu, pentru cã atât de mult mã umilise pãcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzãtoare si oasele mele tremurau de frica iadului."
Incã si alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care aratã cã Dumnezeu a primit pocãinta lui si rugãciunea lui, precum se spune: "Duhul umilit, inima înfrântã si smeritã, Dumnezeu nu o va urgisi".
Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucurã un astfel de credincios, ci încã si multe alte întelesuri ceresti si dumnezeiesti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat si risipit norul întunecos al pãcatului de cãtre luminarea rugãciunii mintii si cugetã armonia cuvântului sfânt care spune: "Le-a deschis lor mintea ca sã înteleagã Scripturile" si "Cel ce crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui" (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteste de întelesuri dumnezeiesti, iar gura lui vorbeste în parabole, precum se spune: "Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început" (Psalm 77, 2). In clipa aceea inima este în întregime foc, pentru cã s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: "Foc am venit sã arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotãrãste în sine ca de acum înainte sã pãzeascã nestricate toate poruncile lui Hristos, dupã cum spune si profetul David: "Juratu-m-am si m-am hotãrât sã pãzesc judecãtile dreptãtii Tale" (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte si izvorâtor de viatã al iubirii dumnezeiesti s-a dat acestuia pe mãsura strãdaniilor pe care le-a depus în timpul rugãciunii.
Cãci, dacã se va ruga cineva dupã cum am spus timp de o jumãtate de orã, si lucrarea harului rugãciunii inimii rãmâne aproape o jumãtate de orã în ziua aceea, sau cel mult o zi întreagã, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de cãtre fierar din foc, este înrosit si arde asemenea focului, dar dacã stã mai mult timp în afara focului, începe putin câte putin sã-si piardã puterea de ardere, ajungând iarãsi la rãceala si aspectul lui dinainte, tot asa si omul, când spune rugãciunea cu silintã si zdrobire de inimã, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sã izvorascã din inimã apa cea vie a întelesurilor dumnezeiesti; dar de îndatã ce înceteazã rugãciunea, înceteazã si izvorul întelesurilor dumnezeiesti.
Aceasta se sãvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul sã nu neglijeze rugãciunea, gândind cã, o datã ajuns acolo, nu mai trebuie sã se roage asa cum am spus la început, si pentru ca sã nu mai cadã iarãsi în patimile cele dinainte ale pãcatului sau în altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umblã prin locuri fãrã apã, cãutând odihnã si nu gãseste. Atunci zice: «Mã voi întoarce la casa de unde am iesit»; si venind, o aflã golitã, mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând, sãlãsluiesc aici si se fac cele de pe urmã ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).
De aceea este nevoie ca sã se roage mereu omul si rugãciunea lui sã se facã neîntrerupt, dupã cum ne porunceste si Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-vã neîncetat" (1 Tes. 5, 17), "ca sã nu cãdeti întru ispitã" (Matei 26, 41). Sã se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silintã si zdrobire de inimã, dupã felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputintã. Sã se roage însã neîncetat, dar si în alt fel. Adicã, dupã ce se roagã cu silire si cu zdrobire de inimã si începe a-l durea pieptul înlãuntru, în locul unde s-a lucrat rugãciunea stãruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multã silire, atunci sã se roage fãrã silire si fãrã zdrobire de inimã, ci într-un fel mai linistit, mãsurat si odihnitor, pânã când se va vindeca si se va odihni locul acela rãnit din piept.
Dupã ce se va odihni si vindeca, sã înceapã din nou strãdania rugãciunii celei zdrobitoare de inimã ca mai înainte, cu silire. Iar mintea sã fie treazã si sã pãzeascã neîncetat inima de atacurile diavolului. Si când diavolul vrea sã nãvãleascã, de îndatã mintea sã trezeascã si sã zdrobeascã inima cu rugãciunea din ce în ce mai puternic, pânã când îl va durea inima; atunci fãrã întârziere atacul diavolului va dispãrea ca norul purtat de vânt.
Pentru om este lucru cu neputintã sã alunge si sã nimiceascã atacurile diavoluiui în alt fel din inima lui decât prin rugãciunea aceasta stãruitoare a inimii, pe care, dacã o neglijeazã, este în pericol de a ajunge la moartea sufleteascã, dupã cum am spus mai înainte. Acest lucru îl aratã si cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: "Dacã dreptul cu greu se mântuieste, pãcãtosul unde se va arãta?" Deci, precum diavolul, vrãjmasul nostru cel fãrã de milã si neîmpãcat, luptã împotriva noastrã în multe chipuri pânã în ceasul mortii, la fel si noi sã-i stãm împotrivã cu numele lui Hristos, pânã la ultima noastrã suflare.

[Florin-Ionut]

În Filocalie, Sfântul Ioan Carpatul spune că atunci când chemăm Numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la fiecare cerere răspunde glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale…!” Şi tot el spune în continuare că, atunci când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „rugăciunea, chiar când e rostită de noi, cei plini de păcate, ne curăţă numaidecât”. Mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, iar noi, păcătoşii şi lăsătorii, nu voim să-I dăm nici măcar o jumătate de ceas drept mulţumită şi înlocuim vremea rugăciunii, care e mai însemnată decât orice, cu grijile şi interesele vieţii, uitând de Dumnezeu şi de datoria noastră!

Cred ca rugaciunea inimii nu-i este la indemana oricui. Sau cel putin asa vad eu lucrurile. Pentru un familist, prins in jocul destinelor, avand responsabilitati si griji fata de copii, scopuri precise si principii... mercantile, gandul de a te desavarsi in rugaciunea inimii este un punct de vedere egoist, privit din exterior. Este ca si cum nu ti-ar mai pasa de nimic si te-ai preocupa doar de tine si de propria mantuire.
Faptul ca am ascultat "Pelerinul rus" de zeci si zeci de ori (cel putin unele dintre cele 8 CD-uri) m-a determinat sa incerc si eu, intr-o doara sa vad ce-o sa fie. Mult timp imi parea firesc totul si nimic deosebit nu se intrevedea. Au trecut cateva luni, dar nu pot sa spun ca incercam in fiecare zi, ci din cand in cand, daca si cand imi aminteam. Dar saptamana trecuta, dupa ce ascultasem si alte inregistrari cu totul deosebite, eram intr-o stare mai... aparte si m-am apucat din nou, in timp ce ma indeletniceam cu o treaba prin gospodarie. (Apropos: atunci cand faceti lucruri repetetative, cred ca e foarte indicat sa va folositi de aceasta rugaciune, astfel incat fiecare gest al activitatii respective sa fie insotit de rostirea ei). Eram singur si nimic nu parea sa ma tulbure. Dupa nici 10 minute am ajuns intr-un punct cand eram gata sa izbucnesc in plans fara nici un motiv si m-am speriat rau. Parca mintea nu voia sa ma mai asculte la fel ca pana atunci, ci se ducea invariabil catre directii pe care, cel putin pe moment, nu le mai puteam controla. Imi tremurau genunchii si o neliniste ciudata imi cuprinsese intreaga fiinta. De-atunci n-am mai incercat si nici nu stiu daca trebuie sa mai incerc pana nu voi avea o discutie cu duhovnicul sau cu Parintele Ciprian de la Sihastrie.
Intr-adevar, cine doreste sa experimenteze, dupa ce primeste binecuvantarea preotului duhovnic, trebuie sa puna accentul pe miluieste-ma si pe pacatosul. Tin minte ca in acele momente constientizam profund starea mea de pacatosenie si umilinta, iar cu fiecare "miluieste-ma", simteam ca se desavarseste rugaciunea in sine. Pacat insa ca nu am fost in stare sa-mi stapanesc teama si panica. Sau poate ca asa e mai bine, fiindca oricum nu aveam binecuvantarea si nici nu eram cu adevarat pregatit, eu mai degraba incercand sa "tatonez" ca sa vad daca se intampla ceva.
Toata aceasta istorisire n-am spus-o pentru a arata altora cat de departe am ajuns eu, ci pentru a veni in intampinarea celor care vor sa afle din experientele celorlalti. Sunt convins ca cei care reusesc cu adevarat sa ajunga sa traiasca apogeul acestei rugaciuni, nu vor dori niciodata sa vorbeasca despre asta decat cu cel de la care a primit binecuvantarea.
Si totusi... e greu sa impaci viata de mirean familist cu indemnul "Rugati-va neincetat!" Iar daca nu ai in familie pe cineva care sa te inteleaga si sa fie in acelasi acord cu sufletul tau, cu atat mai greu!

[anita]

În prealabil postat de OmuBun

Cred ca rugaciunea inimii nu-i este la indemana oricui. Sau cel putin asa vad eu lucrurile. Pentru un familist, prins in jocul destinelor, avand responsabilitati si griji fata de copii, scopuri precise si principii... mercantile, gandul de a te desavarsi in rugaciunea inimii este un punct de vedere egoist, privit din exterior. Este ca si cum nu ti-ar mai pasa de nimic si te-ai preocupa doar de tine si de propria mantuire.
Faptul ca am ascultat "Pelerinul rus" de zeci si zeci de ori (cel putin unele dintre cele 8 CD-uri) m-a determinat sa incerc si eu, intr-o doara sa vad ce-o sa fie. Mult timp imi parea firesc totul si nimic deosebit nu se intrevedea. Au trecut cateva luni, dar nu pot sa spun ca incercam in fiecare zi, ci din cand in cand, daca si cand imi aminteam. Dar saptamana trecuta, dupa ce ascultasem si alte inregistrari cu totul deosebite, eram intr-o stare mai... aparte si m-am apucat din nou, in timp ce ma indeletniceam cu o treaba prin gospodarie. (Apropos: atunci cand faceti lucruri repetetative, cred ca e foarte indicat sa va folositi de aceasta rugaciune, astfel incat fiecare gest al activitatii respective sa fie insotit de rostirea ei). Eram singur si nimic nu parea sa ma tulbure. Dupa nici 10 minute am ajuns intr-un punct cand eram gata sa izbucnesc in plans fara nici un motiv si m-am speriat rau. Parca mintea nu voia sa ma mai asculte la fel ca pana atunci, ci se ducea invariabil catre directii pe care, cel putin pe moment, nu le mai puteam controla. Imi tremurau genunchii si o neliniste ciudata imi cuprinsese intreaga fiinta. De-atunci n-am mai incercat si nici nu stiu daca trebuie sa mai incerc pana nu voi avea o discutie cu duhovnicul sau cu Parintele Ciprian de la Sihastrie.
Intr-adevar, cine doreste sa experimenteze, dupa ce primeste binecuvantarea preotului duhovnic, trebuie sa puna accentul pe miluieste-ma si pe pacatosul. Tin minte ca in acele momente constientizam profund starea mea de pacatosenie si umilinta, iar cu fiecare "miluieste-ma", simteam ca se desavarseste rugaciunea in sine. Pacat insa ca nu am fost in stare sa-mi stapanesc teama si panica. Sau poate ca asa e mai bine, fiindca oricum nu aveam binecuvantarea si nici nu eram cu adevarat pregatit, eu mai degraba incercand sa "tatonez" ca sa vad daca se intampla ceva.
Toata aceasta istorisire n-am spus-o pentru a arata altora cat de departe am ajuns eu, ci pentru a veni in intampinarea celor care vor sa afle din experientele celorlalti. Sunt convins ca cei care reusesc cu adevarat sa ajunga sa traiasca apogeul acestei rugaciuni, nu vor dori niciodata sa vorbeasca despre asta decat cu cel de la care a primit binecuvantarea.
Si totusi... e greu sa impaci viata de mirean familist cu indemnul "Rugati-va neincetat!" Iar daca nu ai in familie pe cineva care sa te inteleaga si sa fie in acelasi acord cu sufletul tau, cu atat mai greu!

Eu cred ca de vina nu este familia ,ci grijile de care nu stim sa ne debarasam si duc la imprastierea mintii.
Rugaciune Lui Iisus ne umple de binecuvantari dar odata inceputa aceasta lucrare trebuie binecuvantare si staret indrumator.
Eu am incredintarea ca spusa cat mai des aceasta rugaciune atacul diavolului va fi tot mai ineficient si vom pacatui mai putin.
Lumea o vom vedea altfel ,in sensul ca nu vom mai judeca si pe toti ii vom percepe ca fiind buni.
Pacat ca ai intrerupt ,daca aveai binecuvantare poate nu se ajungea aici .Acum iti va fi mult mai greu sa reiei.
Eu cred ca cine are aceasta rugaciune cu adevarat are totul ,in sensul ca se implineste:"Cautati Imaparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate se vor adauga voua."
Doamne ajuta !

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de OmuBun

Cred ca rugaciunea inimii nu-i este la indemana oricui. Sau cel putin asa vad eu lucrurile. Pentru un familist, prins in jocul destinelor, avand responsabilitati si griji fata de copii, scopuri precise si principii... mercantile, gandul de a te desavarsi in rugaciunea inimii este un punct de vedere egoist, privit din exterior. Este ca si cum nu ti-ar mai pasa de nimic si te-ai preocupa doar de tine si de propria mantuire.
Faptul ca am ascultat "Pelerinul rus" de zeci si zeci de ori (cel putin unele dintre cele 8 CD-uri) m-a determinat sa incerc si eu, intr-o doara sa vad ce-o sa fie. Mult timp imi parea firesc totul si nimic deosebit nu se intrevedea. Au trecut cateva luni, dar nu pot sa spun ca incercam in fiecare zi, ci din cand in cand, daca si cand imi aminteam. Dar saptamana trecuta, dupa ce ascultasem si alte inregistrari cu totul deosebite, eram intr-o stare mai... aparte si m-am apucat din nou, in timp ce ma indeletniceam cu o treaba prin gospodarie. (Apropos: atunci cand faceti lucruri repetetative, cred ca e foarte indicat sa va folositi de aceasta rugaciune, astfel incat fiecare gest al activitatii respective sa fie insotit de rostirea ei). Eram singur si nimic nu parea sa ma tulbure. Dupa nici 10 minute am ajuns intr-un punct cand eram gata sa izbucnesc in plans fara nici un motiv si m-am speriat rau. Parca mintea nu voia sa ma mai asculte la fel ca pana atunci, ci se ducea invariabil catre directii pe care, cel putin pe moment, nu le mai puteam controla. Imi tremurau genunchii si o neliniste ciudata imi cuprinsese intreaga fiinta. De-atunci n-am mai incercat si nici nu stiu daca trebuie sa mai incerc pana nu voi avea o discutie cu duhovnicul sau cu Parintele Ciprian de la Sihastrie.
Intr-adevar, cine doreste sa experimenteze, dupa ce primeste binecuvantarea preotului duhovnic, trebuie sa puna accentul pe miluieste-ma si pe pacatosul. Tin minte ca in acele momente constientizam profund starea mea de pacatosenie si umilinta, iar cu fiecare "miluieste-ma", simteam ca se desavarseste rugaciunea in sine. Pacat insa ca nu am fost in stare sa-mi stapanesc teama si panica. Sau poate ca asa e mai bine, fiindca oricum nu aveam binecuvantarea si nici nu eram cu adevarat pregatit, eu mai degraba incercand sa "tatonez" ca sa vad daca se intampla ceva.
Toata aceasta istorisire n-am spus-o pentru a arata altora cat de departe am ajuns eu, ci pentru a veni in intampinarea celor care vor sa afle din experientele celorlalti. Sunt convins ca cei care reusesc cu adevarat sa ajunga sa traiasca apogeul acestei rugaciuni, nu vor dori niciodata sa vorbeasca despre asta decat cu cel de la care a primit binecuvantarea.
Si totusi... e greu sa impaci viata de mirean familist cu indemnul "Rugati-va neincetat!" Iar daca nu ai in familie pe cineva care sa te inteleaga si sa fie in acelasi acord cu sufletul tau, cu atat mai greu!

E gresit sa crezi ca in lume fiind poti sa te rogi necontenit. Insa poti rosti aceasta rugaciune din cand in cand, chiar si putin. Ori noi suntem tentati sa oscilam spre extreme, adica ori tot timpul, ori deloc. Trebuie echilibru si aici...

Eu o am ca si canon, insa numai cand imi aduc aminte. Duhovnicul nu mi-a zis sa o lipesc de respiratie, nu m-a invatat nici o tehnica.

Asa ca mai bine si putin decat deloc. Si nu uitati versiunea completa:

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu Celui viu, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!" Deci:

- nu pentru rugaciunile noastre, ci pentru puternica mijlocire a Preasfintei
- nu pe mine - egoistul, ci pe noi - Biserica! Si aceasta rugaciune trebuie sa fie comuna chiar daca se face in particular.

[tigerAvalo9]

Dumnezeu este foarte fericit si multumit daca incontinuu vin rugaciune catre El.Sa facem rugaciunea lui Iisus si nu numai pentru noi ci sa zicem si asa:

Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluieste-ne pe noi pacatosii si izbaveste-ne pe toti de rau!

Fiindca e foarte important sa ne rugam si pentru toti si pentru altii nu numai pentru noi!
Doamne ajuta!