Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[sophia]

Mut aici discutia despre termenul de "nefiinta" ca sa-l legam la parintele Galeriu de la care vine critica.

Ma uitam acum sa vad daca este corect ceea ce intreleg eu prin fiinta, si cel putin in dictionar este asa.
Fiinta inseamna vietate, ceva ce are trup si se misca, traieste.
Nefiinta definesti la fel ca in dictionar, dar atunci acest termen nu este inversul lui "fiinta".
Fiinta este cumva sinonim cu viata si atunci ar trebui ca nefiinta sa fie sinonim cu moarte.
Acum e drept ca in credinta moartea nu este recunoscuta ca atare si este altfel definita si privita.

Eu si probabil si altii, atunci cand folosim termenul de a trece in nefiinta (in sens poetic), ne referim ca moare, ca trup cel putin. Deci nu spun ca dispare o persoana, ca si cum nu ar fi existat. Moare trupul, iar sufletul se duce la cer. Persoana a existat si mai exista in sufletul unora si registrele altora.
Persoana nu mai traieste, nu mai este printre cei vii (care misca).
Mai departe nu merg si nu ma bag la sensul filozofic.

Dar de ce trebuie sa privim totul in sens filozofic? De ce asa complicat?
Pentru noi oamenii este mult mai simplu. Moare cineva, nu mai este cu noi, il plangem pentru ca nu mai este cu noi.
Punct. Restul, nu stiu cum sa spun, ca sa nu lezez credinta, nu este pe intelesul nostru.
Pentru Dumnezeu probabil ca este o existenta continua a noastra, pentru ca de la el venim, la el ne ducem...
Dar noi suntem totusi oameni si asa putem privi lucrurile.

[CristianR]

În prealabil postat de sophia

Ma uitam acum sa vad daca este corect ceea ce intreleg eu prin fiinta, si cel putin in dictionar este asa.
Fiinta inseamna vietate, ceva ce are trup si se misca, traieste.
Nefiinta definesti la fel ca in dictionar, dar atunci acest termen nu este inversul lui "fiinta".

Un al doilea înțeles al cuvântului „ființă” este „existență”:

FIÍNȚĂ, ființe, s.f. 1. Tot ceea ce are viață (și se mișcă); viețuitoare, vietate.  Spec. Om; persoană. 2. Existență; viață. ♢ În ființă = a) (loc. adj.) existent; b) (loc. adv.) în realitate, aievea. ♢ Expr. A da ființă = a) a da viață, a naște; b) a realiza, a făuri, a concretiza. – Fi + suf. -ință.

Am dat și peste un comentariu al părintelui Bartolomeu Anania cu privire la această expresie. Este, și acesta, filosofic. Nu poate fi altfel dacă vorbim de existență și non-existență. El se află pe blogul lui Răzvan Codrescu, care spune, în preambul:

Părintele Galeriu s-a luptat pînă la moarte cu această vorbă proastă, nu numai străină de credinţa creştină, dar contrazicînd-o de-a dreptul: a criticat-o în predicile sale, iar la un moment dat a sesizat în scris şi redacţiile marilor cotidiene. Din păcate, expresia continuă să fie folosită, cu o obstinaţie îndărătul căreia e greu să-ţi dai seama dacă se ascunde ignoranţa, indiferenţa sau fronda anticreştină.

Apoi urmează cuvântul Părintelui Anania, de Paști, din care redau un fragment:

Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.

Restul predicii poate fi citită aici.

[CristianR]

Iar pentru întrebarea „la ce bun filosofia, pentru ce să ne complicăm?”, cred că răspunsul este: Nu putem altfel, pentru că suntem ființe gânditoare și ne punem mereu întrebări.

Cred că așa dialogăm cu Dumnezeu, pentru că El este cel care oferă răspunsurile la întrebările noastre, chiar prin ceea ce ni se pare că este propria noastră cugetare.

Tot părintele Galeriu spunea, atunci când cineva i-a spus că tot ce contează este iubirea, să iubești: „Iubire în adevăr și în lumină”. Cu alte cuvinte, nu poți avea o iubire adevărată, curată, dumnezeiască, fără o gândire cu aceleași atribute și, mai ales, fără ca ambele să fie purtătoare de lumină dumnezeiască.

[sophia]

Mai intai as vrea sa spun clar ca eu nu contest parerea parintelui Galeriu sau a altui teolog. Nu ma masor cu ei.
Citatul din Razvan Codrescu ma deranjeaza, ba mai rau, ma indurereaza.
Da cu oameni de pamant si ma intreb mai intai daca el este chiar nevinovat (adica daca a inteles el insusi aceasta controversa)?

Vad aici, in postarea ta (deci nu critic postarea ci arat doar locul unde sunt adunate mai multe idei) trei sensuri ale expresiei "nefiinta" si a trece in "nefiinta":
- sensul pur lingvistic (definitia din dictionar), sensul teologic si sensul filozofic (ele se intrepatrund la preotii amintiti de tine).

In citatul parintelui Anania eu vad ca se ajunge la ceea ce spuneam eu in postarea de mai sus. Adica nu-i inteleg revolta. Spunem ca Varlaam si Barncoveanu au murit, nu mai traiesc fizic, nu mai sunt fiinte vii.

Si cred in final ca nu trebuie judecat aici nimeni. Fiecare vede aceasta expresie in alt fel. Nimeni nu este aici necrestin, neortodox pentru ca o foloseste in alt sens.

Eu am sa evit de acum in colo sa mai folosesc acest termen. Marturisesc ca nu inteleg argumentele, dar am inteles ca nu este corect.

Am sa spun ca persoana X a murit. Nimic poetic. Punct. Dar am impresia ca nici asta nu este corect, din moment ce Biserica nu recunoaste moartea ca atare.
Te, ma si intreb si pe altii, atunci cum sa spunem corect ca sa fie si acceptat de preoti?

Iar cu iubirea...este alta discutie mai mult sau mai putin filozofica. Si ea are atatea sensuri si profunzimi. Dar hai sa n-o faramam si pe ea.
In Corinteni este cel mai frumos citat despre iubire al omenirii. Si simplu.

[CristianR]

În prealabil postat de sophia

In citatul parintelui Anania eu vad ca se ajunge la ceea ce spuneam eu in postarea de mai sus. Adica nu-i inteleg revolta. Spunem ca Varlaam si Barncoveanu au murit, nu mai traiesc fizic, nu mai sunt fiinte vii.

Tocmai, că ei continuă să fie ființe vii, moartea fiind numai despărțirea sufletului de trup pentru creștin.

Te, ma si intreb si pe altii, atunci cum sa spunem corect ca sa fie si acceptat de preoti?

Răspunsul ni-l dă tot părintele Anania, în predica de care spuneam:

Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”

Iar cu iubirea...este alta discutie mai mult sau mai putin filozofica. Si ea are atatea sensuri si profunzimi. Dar hai sa n-o faramam si pe ea.
In Corinteni este cel mai frumos citat despre iubire al omenirii. Si simplu.

Așa este, iar dacă am deschide un topic pe această temă, cred că s-ar scrie sute de pagini. Și n-ar fi deloc inutil, pentru că sunt multe confuzii în mințile și în sufletele noastre, și nu tot ceea ce numim „iubire” are caracteristicile celei de la 1 Corinteni 13.

În privința citatului din R. Codrescu, cred că el numește această expresie, între altele, o „vorbă proastă”, fără ca prin aceasta să-i atingă pe cei care o folosesc. Folosim cu toții, fără să ne dăm seama, astfel de vorbe, de care e bine să ne dezvățăm atunci când înțelegem mesajul pe care-l poartă.

[Ioan_Cezar]

"Ce se întâmplase? La strană cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau. Eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de sine."

Reiau un pasaj din postarea care mi-a plăcut atât de mult şi iată, fie şi pe ultima sută, adică la sfârşit de an bisericesc, îţi întorc "mingea" cu un cuvânt dintr-o carte dragă ("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pag. 277). Îmi cer iertare pentru off-topic, însă cred că vei trăi bucurie citind mărturisirea următoare:

"Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele "Toată suflarea să laude pe Domnul". Atunci el le-a răspuns "Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi". Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face Paceverniţa cu Acatistul BUnei Vestiri. Sfântul, după terminarea Paceverniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenunchiat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la acestea s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har a topit inimile maicilor. Astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din psalmi. Toată zidirea lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul, într-un singur glas."

Domnule profesor, iata, de asta, si de multe altele, eu, prin natura mea ultrasceptic in privinta infailibilitatii ecleziale si a cultului sfintilor, il consider pe Sf. Nectarie din Eghina cel putin intocmai cu apostolii. Petru a apostaziat, Toma s-a indoit. Aveti idee cati bolnavi de cancer, unii pe patul de moarte, au fost adusi inapoi in lumea celor vii, si cu o noua sansa de mintuire implicita (=timp de pocainta), de minunile facute de Dumnezeu prin acest minunat si drag sfint?

[CristianR]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Reiau un pasaj din postarea care mi-a plăcut atât de mult şi iată, fie şi pe ultima sută, adică la sfârşit de an bisericesc, îţi întorc "mingea" cu un cuvânt dintr-o carte dragă ("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pag. 277). Îmi cer iertare pentru off-topic, însă cred că vei trăi bucurie citind mărturisirea următoare:

"Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele "Toată suflarea să laude pe Domnul". Atunci el le-a răspuns "Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi". Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face Paceverniţa cu Acatistul BUnei Vestiri. Sfântul, după terminarea Paceverniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenunchiat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la acestea s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har a topit inimile maicilor. Astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din psalmi. Toată zidirea lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul, într-un singur glas."

Într-adevăr, minunată completare la prima mărturie. Nu poți decât să rămâi mut în fața acestor revărsări de Har.
Iar dacă ar fi să caut o legătură cu „înnoirea minții”, cred că într-un mod asemănător trebuie să se petreacă și ea, adică nu cu putere de la noi, ci cu foc și lumină de sus. Câteva versuri (de T. S. Eliot) dragi părintelui Galeriu:

„Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut;
Până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit;
Până limba nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi numit;
Până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit;
Până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut“.

[Ioan_Cezar]

Frumos, frumos....
Amin!

[florin.oltean75]

Într-adevăr, minunată completare la prima mărturie. Nu poți decât să rămâi mut în fața acestor revărsări de Har.
Iar dacă ar fi să caut o legătură cu „înnoirea minții”, cred că într-un mod asemănător trebuie să se petreacă și ea, adică nu cu putere de la noi, ci cu foc și lumină de sus. Câteva versuri (de T. S. Eliot) dragi părintelui Galeriu:

„Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut;
Până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit;
Până limba nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi numit;
Până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit;
Până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut“.

Ochiul ia foc atunci cand iL vede pe Dumnezeu
Urechea ia foc atunci cand iL aude pe Dumnezeu
Limba ia foc atunci cand iL gusta pe Dumnezeu
Trupul ia foc antunci cand iL simte pe Dumnezeu
Mintea ia foc atunci cand se cufunda in Dumnezeu

Inima ia foc atunci cand cel putin una din acestea ia foc.

Prin focul inimii toate se curatesc,
Minte si trup

Caci inima este manunchiul
In care se intalnesc toate simtirile.

Cand rugaciunea atinge subtirimea "critica",
Un simt poate lua foc din cele mai obisnuite experiente

Contemplatia unui cer senin,
Mirosul unei flori,
Adierea vantului,
Susurul unei ape

Si de la un singur simt toate celelalte iau foc,
Mistuind cele vazute si nevazute

Astfel ajunge omul in Tara Fagaduintei,
Unde nu exista robie, ci libertate deplina.
In Imparatia nesfarsita a Lui Dumnezeu.