Cum va intelegeti cu prietenii necredinciosi?

[AndruscaCIM]

Ma inteleg bine in general cu toti cunoscutii mei, si nu deschid subiectul religie decat daca si ei par a fi deschisi, sau daca ei insisi il deschid si vorbesc despre asta...legat de anumite aspecte ale vietii lor.

Legat de subiecte care vin in contradictie cu credinta mea, imi spun oricum parerea..pentru ca nu ma intereseaza ce cred cei din jurul meu, si cat de variate le sunt opiniile...eu sunt eu, si cred ce vreau eu .

Ori de cate ori s-a intamplat sa vorbesc cu cineva, in momente dificile ale vietii lui, am dat ca sfat rugaciunea, pomelnicele, primirea sfaturile din partea preotului...deci fac si eu cat pot, si chiar daca pe moment unii pareau putin refractari, m-am bucurat cand mi-au spus dupa ceva timp ca au gasit alinare in Biserica, si ca lucrurile s-au schimbat.

Daar, in general ma inteleg bine, si din experienta mea de viata...sunt multe activitati prin care poti cunoaste un om, si de cele mai multe ori nici nu vine vorba de religie, credinta...pentru ca nu vad ce sens ar avea sa vorbesc despre religia mea...pe partie, in timp ce vizionez un film, servesc un vin fiert, la bowling, sau la restaurant?!?

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu, nu e deloc aşa. TOŢI marii predicatori din istorie, începând cu Ioan Botezătorul şi ceilalţi profeţi, nu au avut câtuşi de puţin "strategie a paşilor mici" în discursul lor. Poţi aluneca cu paşi mici, dar nu te poţi converti cu paşi mici. Convertirea înseamnă, literalmente, "răsucire" sau "întoarcere". Cel care se gândeşte "am păcătuit cam mult, ia să păcătuiesc ceva mai puţin" nu este comvertit, fiindcă nu a murit omul vechi din el, ca să crească în loc Omul Nou: Cristos în inima lui. Convertitul este cel care urăşte păcatul mai mult decât orice, fiindcă asta îl desparte de domnul său şi de Dumnezeul său. Convertirea este şoc, declic psihic, nebunie faţă de lumea aceasta. Este foarte adevărat că deseori întâlnim convertiri progresive (aşa a fost şi cazul meu). Numai că acest lucru nu poate fi "programatic", adică oamenii nu pot fi invitaţi la convertire cu încetul. Nu le poţi spune: "uite ce tebuie să faci: azi păcătuieşti mai puţin ca ieri şi spui o rugăciune, mâine păcătuieşti mai puţin ca azi şi spui două rugăciuni". Convertire înseamnă rupere faţă de cel care am fost, iar gândul că sunt chemat să fiu lui Cristos următor este cel mai important lucru din viaţa mea.

P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poţi să joci liniştit la ruletă şi să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beţia duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut aşa !

P.P.S.: Pe de altă parte, nu trebuie să ne considerăm întotdeauna misionaţi. Vom pune degetul pe rană atunci şi numai atunci când există un anumit orizont de aşteptare. Faţă de cei care suferă în mod evident de induratio cordis nu are rost să le spunem nimic despre asta, fiindcă îi vom contraria fără nici un folos pentru ei.

Biruinta adevarata asupra pacatului nu se obtine de pe o zi pe alta. Un mare duhovnic recomanda sa dezradacinam pe rand cate un pacat. Daca ne propunem ca de maine sa nu mai facem niciun pacat - asta e mandrie clara si vom fi ispititi suplimentar pentru aceasta. Mai intai sa recunoastem cu smerenie ca nu putem noi insine sa luptam singuri, de aceea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ca in ispite sa fim intariti. Dumnezeu primeste gandul nostru de pocainta mai ales cand este insotit de smerenie. Abia dupa ce am biruit un pacat ajungem sa-l uram cu adevarat.

Tanjim dupa mila lui Dumnezeu pentru ca vrem sa ne mai scape de vreun necaz, pentru ca vrem sa primim ceva in schimb sau pentru ca vrem sa-I fim placuti pur si simplu. La fel li se intampla si prietenilor nostri atunci cand incearca sa se apropie de Dumnezeu. Daca reusesc , chiar si cu ajutorul nostru, nu trebuie sa consideram reusita lor un merit care ne apartine, ci sa consideram ca Dumnezeu doar S-a folosit de cuvantul pe care tot El ni l-a inspirat pentru a-l ajuta pe prietenul nostru. Astfel nu vom cadea nici noi in mandrie. Un soldat merge acolo unde este trimis fara sa cosidere ca a facut ceva grozav. La fel si pe noi ne indeamna Dumnezeu sa-i vorbim celui aflat in necaz.

[luminita-]

În prealabil postat de konijiro

Fa o excursie pana prin Olanda sau Belgia, tari pline de din astia care traiesc ca animalele, si dupa aia, odata revenita in tara, treci intr-o luni dimineata pe langa orice loc folosit pentru "mici si gratar" de catre poporul roman, crestin de milenii, ortodox in proportie de 90%.

Si sa imi spui dupa aia cine traieste ca animalele.

Eu nu ma refeream la mediul in care traieste cineva,ci la stilul de viata.Sunt oameni care nu cred in Dumnezeu si care traisc ca animalele pt ca din cauza faptului ca nu le e frica de consecintele faptelor lor si nu cred in judecata, ei se iau doar dupa instincte,sunt indiferenti cu cei din jur si nu le pasa,nu au teluri,singurul scop al vietii lor fiind sa aiba bani chiar daca pt asta trebuie sa faca rau celor din jur,isi vad doar interesul lor,nu au sentimente fata de ceilalti

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de antoniap

Daca ne propunem ca de maine sa nu mai facem niciun pacat - asta e mandrie clara si vom fi ispititi suplimentar pentru aceasta.

Mă tem că sunteţi în eroare. Convertirea înseamnă hotărârea de a nu mai păcătui. Deloc, nu de a păcătui mai puţin. Aşa ne prezentăm la spovadă. Dintre precondiţiile unei bune spovezi, căinţa este esenţială, iar căinţă înseamnă nu numai regret pentru păcatele făcute, ci şi hotărârea de a nu mai păcătui. Dacă, să zicem, cineva suferă de păcatul curviei, atunci trebuie nu numai să realizeze cât de grav este acest păcat, ci să fie hotărât să nu mai curvească nici o dată. Să presupunem că respectivul îşi zice: "am curvit cam mult: de mâine am să curvesc ceva mai puţin: în loc să o fac o dată la două zile, am să o fac săptămânal, apoi, după împărtăşirea viitoare, am să o fac doar o dată la două săptămâni", atunci mă tem că asta nu este căinţă bună. Iar fără căinţă bună, spovada nu e bună. Cu alte cuvinte, nu este validă. Nefericitul care a făcut asemenea târguială ar face bine ca, după o căinţă adevărată, să se mai spovedească odată, mărturisind toate păcatele chiar dacă le-a mărturisit anterior, fiind ca şi când nu s-a spovedit niciodată. Desigur, aceasta e valabil şi pentru hoţii, beţii, avorturi, jurăminte strâmbe şi toate păcatele.

În ceea ce priveşte mândria, ea nu duce la ispitiri suplimentare. De ispitit, suntem oricum ispitiţi, asta e principala ocupaţie a ispititorului. Dimpotrivă, pe măsura urcuşului spiritual, ispitele cresc în loc să scadă. Ce e drept, creşte şi capacitatea de apărare a penitentului. Dar ăsta e deja subiect pentru alt topic.

Mai intai sa recunoastem cu smerenie ca nu putem noi insine sa luptam singuri, de aceea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ca in ispite sa fim intariti. Dumnezeu primeste gandul nostru de pocainta mai ales cand este insotit de smerenie.

În mod clar, Dumnezeu nu primeşte cu plăcere gândul nostru de a păcătui mai puţin. El ne vrea sfinţi, aşa cum El este sfânt, şi nu ne vrea păcătoşi part-time. Păcatul este ofensă adusă lui Dumnezeu, să nu-mi spuneţi că Dumnezeu vrea să fie ofensat mai rar.

Abia dupa ce am biruit un pacat ajungem sa-l uram cu adevarat.

În starea în care mergem la spovadă, trebuie să ne urâm TOATE păcatele pe care conştiinţa ne arată că le-am săvârşit. Ura faţă de păcat şi de urmările lui, dintre care cea mai importantă este ruperea legăturii cu Dumnezeu este importantă pentru a birui viitoare ispite, cel puţin din aceeaşi specie ca a păcatelor făcute. De aceea, pe lângă sentimentul sufletesc de uşurare şi mângâiere, după spovadă mai simţim mult timp, uneori toată viaţa, un sentiment de "cum am putut să fac aşa ceva ?". Acest sentiment vine de la Domnul şi este întărire asupra ispitelor viitoare.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Mă tem că sunteţi în eroare. Convertirea înseamnă hotărârea de a nu mai păcătui. Deloc, nu de a păcătui mai puţin. Aşa ne prezentăm la spovadă. Dintre precondiţiile unei bune spovezi, căinţa este esenţială, iar căinţă înseamnă nu numai regret pentru păcatele făcute, ci şi hotărârea de a nu mai păcătui. Dacă, să zicem, cineva suferă de păcatul curviei, atunci trebuie nu numai să realizeze cât de grav este acest păcat, ci să fie hotărât să nu mai curvească nici o dată. Să presupunem că respectivul îşi zice: "am curvit cam mult: de mâine am să curvesc ceva mai puţin: în loc să o fac o dată la două zile, am să o fac săptămânal, apoi, după împărtăşirea viitoare, am să o fac doar o dată la două săptămâni", atunci mă tem că asta nu este căinţă bună. Iar fără căinţă bună, spovada nu e bună. Cu alte cuvinte, nu este validă. Nefericitul care a făcut asemenea târguială ar face bine ca, după o căinţă adevărată, să se mai spovedească odată, mărturisind toate păcatele chiar dacă le-a mărturisit anterior, fiind ca şi când nu s-a spovedit niciodată. Desigur, aceasta e valabil şi pentru hoţii, beţii, avorturi, jurăminte strâmbe şi toate păcatele.

În ceea ce priveşte mândria, ea nu duce la ispitiri suplimentare. De ispitit, suntem oricum ispitiţi, asta e principala ocupaţie a ispititorului. Dimpotrivă, pe măsura urcuşului spiritual, ispitele cresc în loc să scadă. Ce e drept, creşte şi capacitatea de apărare a penitentului. Dar ăsta e deja subiect pentru alt topic.



În mod clar, Dumnezeu nu primeşte cu plăcere gândul nostru de a păcătui mai puţin. El ne vrea sfinţi, aşa cum El este sfânt, şi nu ne vrea păcătoşi part-time. Păcatul este ofensă adusă lui Dumnezeu, să nu-mi spuneţi că Dumnezeu vrea să fie ofensat mai rar.


În starea în care mergem la spovadă, trebuie să ne urâm TOATE păcatele pe care conştiinţa ne arată că le-am săvârşit. Ura faţă de păcat şi de urmările lui, dintre care cea mai importantă este ruperea legăturii cu Dumnezeu este importantă pentru a birui viitoare ispite, cel puţin din aceeaşi specie ca a păcatelor făcute. De aceea, pe lângă sentimentul sufletesc de uşurare şi mângâiere, după spovadă mai simţim mult timp, uneori toată viaţa, un sentiment de "cum am putut să fac aşa ceva ?". Acest sentiment vine de la Domnul şi este întărire asupra ispitelor viitoare.

Cine dintre muritori poate spune, cu toata strategia lui, ca n-a mai pacatuit? Nu ma refer la pacate mari, vizibile, ci la pacate in general. Iar mandria aduce ispite foarte mari. Trebuie doar sa le vezi cu ochi duhovnicesti. Dar cine sunt eu sa-ti dau tie sfaturi? Eu tocmai m-am spovedit si nu mi-am pus in gand sa nu mai pacatuiesc deloc. Sa nu cazi in ispita cand citesti aceste randuri. Fireste ca e bine sa uram pacatul, dar sa evitam trufia. Nu ma refer la pacate mari, ci asa, in general. Fara ajutorul lui Dumnezeu nimic nu pot, nimic nu sunt, nimic nu stiu. M-am rugat si ma rog sa ma ajute Dumnezeu sa-mi vad intunericul si sa-mi pot spovedi toate pacatele. De asemenea ma rog sa ma ajute Dumnezeu sa fac voia Sa. In ce masura reusesc, asta chiar ca numai Dumnezeu trebuie sa stie si duhovnicul meu. Dar daca tu crezi ca aceasta se numeste eroare...


Iarta-ma oricum, caci nu vreau sa te supar, ci doar sa te ajut sa te cercetezi mai bine. Mandria este un pacat perfid pentru ca nu sare-n ochi la fel ca alte pacate mari. Din cauza mandriei Dumnezeu nu i-a iertat nici macar pe ingerii Lui. Toate eforturile noastre sunt intinate daca suntem mandri.

Un duhovnic avea un ucenic foarte nevoitor despre care credea ca va fi sfant. Ucenicul a murit, iar duhovnicul s-a rugat sa-i arate Dumnezeu in ce stare se afla sufletul aceluia. I s-a aratat (in vis, mi se pare) ca sufletul ucenicului sau era in iad. Mirat, a intrebat cum este posibil asa ceva. Insa i s-a spus ca insusi duhovnicul a gresit incurajandu-i mandria si neinvatandu-l smerenia. Dandu-si seama de greseala, a inceput sa se roage pentru ucenicul sau.

Un mare duhovnic spunea: ,,Ai pus mana pe plugul mantuirii? Nu te mai uita indarat. Dezradacineaza pe rand toate pacatele din tine." Asta inseamna ca dupa ce am renuntat la pacatele mari, trebuie sa fim atenti si la cele mai mici, caci si acestea ne intineaza.

[sophia]

Mi se pare cam discriminare sa evitam anturajul unor oameni din motive de (ne)-credinta.
Trebuie vazut omul ca individ. Necredinta asta poate avea si niste motive:
- au gresit parintii
- experienta negativa cu biserica/preotul
- anumite suferinte sufletesti, rataciri
- mediul, societatea in care traieste persoana (minoritar printre alte religii de ex.)

Nu toti care sunt necrestini sunt asa rai si pacatosi precum spuneti, sau traiesc precum animalele. Pot fi si oameni total la locul lor.
In tarile vestice sunt multi cei care parasesc biserica din anumite motive serioase.
Pentru ca depinde f.mult si de biserica si preot in a aduce si a mentine un om in credinta.
Cunosc diverse cazuri.
O persoana este ateista convinsa, fiind un om f.destept si preocupat de stiinta. Este asta rau? Cum exista si se propaga asa conflicte intre biserca si stiinta, unii oameni sunt nevoiti sa aleaga.
Este un om cuminte, la locul lui.
Mai cunosc pe cineva care a fost f.bun crestin impreuna cu familia. Preotul si alte probleme din biserica l-au facut sa ne paraseasca. Nu stiu daca se duc in alta parte la biserica. Dar este pacat, sunt oameni f.buni si copilul este si el f.reusit si frumos educat.
Si eu am avut tendinta sa plec, dar la mine a primat Dumnezeu peste biserica si preot si imi da putere sa merg mai departe acolo. Nu mi-e usor, dar alta biserica n-am.
Si unele lucruri pe care le citesc despre credinta in carti sau forum, ma incearca mult si ma fac de multe ori sa ma gandesc daca asta este credinta adevarata.
Nu este usor sa-ti gasesti drumul si sa-l si urmezi, in credinta. Este ceva greu si delicat si legat de sufletul si sensibilitatea omului.
Asa ca n-ar trebui sa judecam oamenii.
Mai cunosc oameni care nu sunt credinciosi (nici din familie), sau si-au schimbat credinta, tot cautand un drum potrivit lor.
Nu judec oamenii si nu-i evit pe motive de credinta. Ma retin si de la a da sfaturi, pentru ca nici eu nu sunt suficient de tare.
Si nu cred ca fundamentul unei relatii inter-umane este sau ar trebui sa fie credinta neparat, ci alte valori.
In general nu discut credinta cu prieteni, in afara de cei care stiu ca sunt crestini (indiferent de confesiune) si nu-i deranjeaza discutia.
Avem atatea de discutat si impartit.

In fine ma gandesc si la felul in care m-am simit/ma simt in eu situatii in care sunt discriminata/evitata din diverse motive: ba ca nu eram casatorita si ei erau, ba acum f.rau - ca nu am copii si toti din jur au copii si nepoti, ba ca esti strain, ba ca esti somer sau mai stiu eu.
Stiti ce dureros este asta? Ia ganditi-va cum v-ati simti si voi cand nu esti primit sau esti parasit de oameni pe motive discriminatorii.

[Daniel777]

Nu poti avea prieteni necrestini! Cunostinte da,insa cu un prieten daca nu vorbesti de ceea ce te intereseaza cel mai mult,ce fel de prieten poate fi acela?!Si mai mult,te poate atrage la preocuparile lui laice.
Daca ai avut prieteni,care acum ii vezi ca nu fac bine ramanand in afara Bisericii,incearca sa le vorbesti despre Dumnezeu.Daca vezi ca nu receptioneaza mesajul,nu ai ce sa faci,trebuie sa te indepartezi de ei,si in cel mai bun caz sa te rogi pentru ei,daca vrei ca si ei sa se mantuiasca.

[Dumitru73]

Eu ma inteleg bine cu credinciosii. Si ei cu mine. :)
Trebuie sa mentionez ca printre cunoscutii mei nu se numara protestantii si neoprotestantii, nu pentru ca ii evit.
Am, in schimb, un prieten care este yoghin si ma inteleg foarte bine cu el.

[Daniel777]

În prealabil postat de Dumitru73

Eu ma inteleg bine cu credinciosii. Si ei cu mine. :)
Trebuie sa mentionez ca printre cunoscutii mei nu se numara protestantii si neoprotestantii, nu pentru ca ii evit.
Am, in schimb, un prieten care este yoghin si ma inteleg foarte bine cu el.

Daca iti este prieten,cum poti accepta situatia ca se afla inselat de puterile demonice,si este in afara Adevarului?
Poti discuta cu el linistit in asemenea situatie?!

[Dumitru73]

În prealabil postat de Daniel777

Daca iti este prieten,cum poti accepta situatia ca se afla inselat de puterile demonice,si este in afara Adevarului?
Poti discuta cu el linistit in asemenea situatie?!

Probabil ca nu ai fost atent la ce am zis in prima parte.
De acolo reiesea ca sunt necredincios
Pornind de aici putem sa discutam la nesfarsit pe tema adevarului.
Dar cred ca aceasta discutie nu si-ar avea locul aici.
Si la urma urmei, de ce nu as fi prieten cu el?
Cunosc o gramada de crestini ce isi spun "credinciosi" cu care nu as vrea sa fiu prieten, sau nu mai vreau.