Care este credinta adevarata?

În prealabil postat de Marinescu

, un studiu profund , deplin, tinanad cont atat de detalii cat si de context, de limbaj sau de mediul cultural in care a fost scris...

... cu alte cuvinte, făcut de cineva cult, cu ceva cunoștințe teologice.

[cristiboss56]

Scrisoarea Sfântului Ignatie către o cucoană care nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi


Ce spectacol vrednic de plâns si de plâns în hohote: creştinii care nu ştiu în ce constă propriu zis creştinismul! Privirea noastră întâlneşte acest spectacol neîncetat; rareori vedem câte o excepţie, rareori putem întâlni în numeroasa gloată a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci şi în fapt. Întrebarea pe care o puneţi dumneavoastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: „De ce să nu se mântuie”, întrebaţi dumneavoastră, „păgânii, mahomedanii si aşa numiţii eretici. Printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu.”… Mai mult, aceasta e contrar chiar raţiunii umane sănătoase! Doar ereticii sunt si ei creştini. Să te socoţi mântuit iar pe membrii altor credinţe – pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini!” Mă voi strădui să vă răspund cât se poate mai scurt.
- Creştinilor! Voi vorbiţi despre mântuire dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos – singurul mijloc al mântuirii noastre! Iată adevărata învăţătură despre acest obiect, învăţătura Sfintei, Universalei Biserici: Mântuirea constă în restituirea părtăşiei cu Dumnezeu. Această comuniune a fost pierdută de întregul neam omenesc prin căderea în păcat a proto-părinţilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinţe pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atât a celor virtuoşi cât şi a răufăcătorilor. Ne zămislim în fărădelegi, ne naştem în păcat. „Voi pogorî la fiul meu, plângând, în iad” zice sfântul patriarh Iacov despre el însuşi şi despre sfântul său fiu Iosif, cel cast şi minunat. Coborau în iad, după sfârşirea pribegiei pământeşti, nu doar păcătoşii ci şi drepţii Vechiului Testament. La atâta se limitează puterea faptelor bune omeneşti. Acesta e preţul virtuţilor firii noastre căzute! Ca să se refacă comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul să obţină mântuirea era necesară răscumpărarea. Răscumpărarea neamului omenesc a fost săvârşită nu de un înger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinţă şi mai înaltă dar mărginită si creată – ci a fost săvârşită de însuşi nemărginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost înlocuite cu pedeapsa luată de El; lipsa meritelor omeneşti a fost înlocuită de vrednicia lui infinită. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogorâtoare în iad, au fost înlocuite cu o singură faptă bună, plină de putere: credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Când iudeii L-au întrebat pe Domnul: „Ce să facem ca să facem lucrurile lui Dumnezeu” Domnul le-a răspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, să credeţi în Cel pe Care l-a trimis El” (In. 6, 28, 29). Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: cre*dinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă, numai prin credinţă, putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, si cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni si mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu !… Nu !… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc şi acesta este credinţa în Răscumpărător!
Creştini! Cunoaşteţi pe Hristos! Înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă, cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Căci socotim” – zice Sfântul Apostol Pavel – „că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii” ” (Rm. 3. 28). „Căci dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu; Îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus.” (Rm. 3,22-24). Veţi replica poate: „Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune; el învaţă că credinţa fără fapte e moartă”. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. EI cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute ! El dă drept exemplu fapta patriarhului Avraam, faptă în care s-a învederat credinţa dreptului: iar fapta aceea consta în a aduce jertfă lui Dumnezeu pe fiul său unul născut. Să-ţi înjunghii fiul spre jerfire nu e de loc o faptă bună după firea omenească: e o faptă bună ca împlinire a poruncii lui Dumnezeu, ca faptă de credinţă.
Adânciţi-vă în cercetarea Noului Testament şi în general a întregii Sfintei Scripturi: veţi găsi că se cere împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, că numai această împlinire este numită faptă bună, că numai prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu credinţa în Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucrătoare: fără aceasta e moartă, lipsită fiind de orice mişcare. Şi, dimpotrivă, veţi găsi că pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepădate (fiindcă binele nu este bine dacă nu are ca scop voia dumnezeiască, spune Sf. Petru Damaschinul). Dar tocmai drăgălaşele acestea de fapte bune vă şi plac la păgâni şi la mahomedani! Pentru ele, măcar de-ar fi şi cu renegarea lui Hristos, dumneavoastră vreţi să le acordaţi mântuirea. Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră ? Dacă sunteţi creştină trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde!
Evanghelia ne învaţă că prin cădere noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricât de valoroasă ar fi prin natură, oricât de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămână o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mâna călăuzitoare a credinţei si, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească. Această raţiune poate şi trebuie să fie recunoscută a fi raţiune sănătoasă: ea este credinţa căpătată din cercetarea lucrurilor, aşa de strălucit descrisă de apostolul Pavel în al patrulea capitol al epistolei sale către evrei. Temelia judecăţii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintită se înalţă ea, şi întru aceasta nu se clatină şi nu cade. Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atât de bolnăvicioasă, atât de întunecată şi rătăcită încât vindecarea ei nu poate avea loc decât prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun, şi prin lepădarea lor. Dacă însă vom socoti raţiunea ca sănătoasă, considerând-o astfel pe baza a ceva necunoscut, şovăielnic, nedeterminat, mereu schimbător, atunci ea, ca „sănătoasă”, va renega neapărat şi pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastră, raţiunea dumneavoastră sănătoasă ? Că a recunoaşte pieirea unor oameni buni, care nu cred în Hristos, este un fapt potrivnic raţiunii dumneavoastră sănătoase! Si nu doar atât! Ci că o asemenea pieire a oamenilor virtuoşi e potrivnică milosteniei unei Fiinţe atât de atotbune ca Dumnezeu. Aţi avut cumva o revelaţie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar şi nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu ? Nu! însă raţiunea dumneavoastră sănătoasă e cea care vă spune asta! Ah, raţiunea dumneavoastră sănătoasă! Atunci, cu raţiunea dumneavoastră sănătoasă, de unde aţi scos că puteţi înţelege, cu pătrunderea omenească limitată, ce este contrar şi ce nu este contrar milosteniei Iui Dumnezeu ?

(Din volumul „Experienţe ascetice şi scrisori către mireni”; vol. IV în operele complete ale Sfântului Ignatie).

[cristiboss56]

Scrisoarea Sfântului Ignatie către o cucoană care nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi ( II )

Îngăduiţi-mi să vă expun gândul nostru. Evanghelia, altfel spus învăţătura lui Hristos, sau Sfânta Scriptură sau Sfânta Biserică Universală ne-a descoperit tot ce poate şti omul despre mila lui Dumnezeu, ce întrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omenească de pătrundere, rămânând inaccesibilă pentru înţelegerea oamenilor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti când caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu ! Când caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!… Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura Iui Hristos! Dacă din această învăţătură harismatică, cerească, nu ai învăţat că Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la şcoală si trage cu urechea să auzi ce învaţă copiii! Lor profesorii de matematică le explică, în teoria infinitului, că infinitul, ca mărime nedeterminată, nu se supune acelor legi cărora li se supun mărimile determinate – numerele, că rezultatele operaţiilor cu el pot fi total opuse operaţiilor cu numerele. Iar tu vrei să determini legile acţiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta îi repugnă! E conform sau nu e conform cu raţiunea ta! Cu noţiunile si cu simţurile tale! Urmează din aceasta că Dumnezeu e obligat să înţeleagă şi să simtă cum înţelegi şi simţi tu ? Dar tocmai asta şi pretinzi tu de Ia Dumnezeu! Iată cea mai nesăbuită şi mai pe deplin trufaşă întreprindere! Nu învinui dar judecăţile Bisericii de lipsă de bun simţ şi de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, sfânta Biserică, nu face decât să urmeze neabătut învăţăturii lui Dumnezeu despre lucrările lui Dumnezeu cele descoperite ei de către Dumnezeu însuşi!
Copiii ei adevăraţi merg după ea cu supunere, luminându-se cu credinţa, călcând în picioare raţiunea trufită ce se răscoală asupra lui Dumnezeu! Credem că putem şti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere! Dacă ar exista un alt drum către cunoaşterea de Dumnezeu, un drum pe care 1-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sforţări, nu ne-ar fi fost dată descoperirea dumnezeiască. Ea ne-a fost dată însă pentru că ne este strict necesară. Deşarte sunt dar şi mincinoase propriile autocugetări şi rătăcirile minţii omeneşti. Dumneavoastră ziceţi: „ereticii sunt aceiaşi creştini ca şi noi”. De unde aţi scos una ca asta ? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignoranţe se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini! Numeroasele soboare de sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungi chinuri, închisoarea, exilul decât să-şi dea acordul la părtăşia cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.
Biserica a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui. Erezia e mai degrabă un păcat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, născocirea lui, e o nelegiuire apropiată de închinarea la idoli. Părinţii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinţă, în închinarea la idoli diavolul îşi ia sieşi partea dumnezeiască de la oamenii orbiţi, iar prin erezie el îi face pe aceşti oameni orbiţi părtaşi ai păcatului său de căpătâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atenţie „Faptele apostolilor” se va convinge uşor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor făţărnicie, trufia nemăsurată, va vedea un comportament alcătuit din minciună neîntreruptă, va vedea cât sunt de robiţi celor mai diferite şi josnice patimi [...]. Cu deosebire se remarcă la ei ura neîmpăcată către fiii adevăratei Biserici [...].
Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare si stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate ! Orice erezie conţine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul său sânge mărturisirea adevăratei credinţe, a pronunţat hotărârea soborului local al Con*stantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în următoarele cuvinte:
„Eutihie, până acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins şi vădit ca părtaş al rătă*cirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât şi prin explicaţiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încăpăţânată a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici măcar n-a luat în seamă sfaturile noastre şi poveţele către primirea învăţăturii sănătoase. Şi, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui definitivă, declarăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos că el a căzut în hulire de Dumnezeu, că e deposedat de orice cin preoţesc, de părtăşia cu noi şi de conducerea asupra mănăstirii sale, dând tuturor de ştire că de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cădea el însuşi sub afurisenie.”
Această hotărâre e un mic exemplu al părerii obşteşti a Bisericii Universale asupra ereticilor; această hotărâre e recunoscută de întreaga Biserică si confirmată de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea că el nu mărturisea în Hristos, după întrupare, cele două naturi, cum mărturiseşte Biserica, ci admitea numai o singură natură, natura dumnezeiască. Veţi spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranţă, şi demn de plâns prin caracter şi urmări, este răspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi către sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariană. Această suspusă faţă sfătuia pe patriarh să păstreze pacea, să nu pornească dezbinarea, atât de potrivnică duhului creştinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, căci el nu găseşte nimic vrednic de osândă în învăţătura lui Arie -care diferă întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor şi atâta tot! Aceste diferenţe de forrmilare a cuvintelor, observă istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât că neagă Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos - nu mai mult!
Năruiesc aşadar toată credinţa creştină – şi atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întru*pării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunoştea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementări omeneşti – şi încă mai neruşinat: superstiţii, rătăcire!
Desigur dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici tâlhărie nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat ? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt -nu mai mult! Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acesta nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!… Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului ! Să nu credeţi că o asemenea necunoaştere e un defect lipsit de importanţă! Nu! urmările lui sunt nimicitoare, mai ales astăzi, când în societate umblă nenumărate cărţi cu titluri creştine şi conţinut satanic. Prin ignorarea adevăratei învăţături creştine, sunteţi întrutotul expus să primiţi un gând mincinos, fals, amăgitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevărat, să vi-1 însuşiţi şi, odată cu el, să vă însuşiţi şi pieirea veşnică. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastră sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilităţilor dumneavoastră de mântuire.
Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! căci altfel veţi plânge veşnic. Apucaţi-vă de lectura Noului Testament şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe (…) studiaţi în scrierile Sfinţilor Părinţi, cum trebuie înţeleasă corect Scriptura, ce vieţuire, ce gânduri şi ce simţăminte se cuvine să aibă un creştin. Studiaţi din Scripturi şi din credinţa vie pe Hristos şi creştinismul. Mai înainte să bată ceasul, ceasul de spaimă în care va trebui să vă prezentaţi la judecată în faţa lui Dumnezeu, agonisiţi-vă îndreptăţirea (achitarea) dată de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creştinismului.

(Din volumul „Experienţe ascetice şi scrisori către mireni”; vol. IV în operele complete ale Sfântului Ignatie).

,,Caci va spun ca, daca neprihanirea voastra nu va intrece neprihanirea carturarilor si a fariseilor, cu niciun chip nu veti intra in Imparatia cerurilor."(Iisus Hristos)

Credinta adevarata ce va fi gasita dupa roada Duhului va fi cunoscuta.Stiuti sau nestiuti aceia ce o vor gasi aduce roade si niciodata,dar niciodata,Dumnezeu nu poate fi inselat cum pot fi oamenii de aparente.Acei putini vor fi in fata Mielului ,,multime multa, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul si semintiile si popoarele si limbile, stand inaintea tronului si inaintea Mielului, imbracati in vesminte albe",precum se vede in Apocalipsa,aratand astfel ca samanta a crescut si desi poate poate parea putina in timpuri de restriste mare va fi rodul ei.Voia Lui,din vesnicie in vesnicie, se va face si nimic nu va sta in calea la ceea ce Dumnezeu a hotarat.Fiecare clipa si fiecare gand al nostru stau in fata Lui si nu exista om care sa stie cum va judeca Dumnezeu totul si pe fiecare in parte.Intr-o zi,in timpul trecerii noastre pe acest pamant sau dupa terminarea calatoriei prin lumea asta,totul se va opri si Cel de Sus va aduce lumea la judecata in fata Lui.Atunci toata zbaterea noastra va inceta si fiecare va vedea daca ceea ce a crezut si modul cum a trait au fost in voia lui Dumnezeu sau doar in voia lui,a omului.Pana la acel moment toata zbaterea va continua,cu tot ce contine ea dar totul,absolut totul, va avea sau nu va avea relevanta in functie de acel moment,al judecatii.Daca ai facut voia Tatalui,asa cum a fost ea traita,aratata si predicata de catre Mantuitor atunci te vei mantui,daca nu atunci vei cunoaste eternitatea fara Dumnezeu,cu tot ce inseamna asta.In aceea clipa tot ce ai facut poate fi rasplata ta sau damnarea ta si in ultimul caz sentimentul irosirii va fi,cred,teribil.Din acesta perspectiva fiecare clipa a noastra pe acest pamant capata o importanta vesnica,in bine sau in rau si daca cineva are dubii sa se gandeasca cat timp ii da lui Dumnezeu din viata Lui si cum ii face voia.Sa stiti ca la Judecata nu va exista compromis,Imparatia Cerurilor nu va primi si graul si neghina si vai de cel care va cadea in mainile Dumnezeului Celui Viu.Sa nu credeti nici o clipa ca poate fi pacalit de ticalosia noastra sau mituit cu aparenta comoda si impartita cu lumea.Pana la radacina vom fi judecati si fiecare va sta fata in fata cu tot ce a facut el pe acesta lume.Aceste lucruri nu sunt,asa cum cred unii,menite sa il transforme pe om intr-un prizonier al groazei ci sunt meninte sa ne aduca aminte ca asa cum Dumnezeu este iubire EL este si dreptate,la fel cum alina EL si judeca si va veni o zi cand judecata,semnul dreptatii Sale,va veni si atunci fiecare va sti daca ceea ce a crezut si ce a trait a fost Calea,Adevarul si Viata sau moartea.

,,Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viata."(Iisus Hristos)

Nu am nici un fel de dubii ca Dumnezeu va rasplati altceva decat ceea ce este conform dragostei si dreptatii Sale,asa cum s-au aratat ele prin maretia sfinteniei Sale in Hristos.Prin urmare credinta adevarata este aceea prin care te vei mantui si pana la acel moment vor exista diferite pareri omenesti cu privire la mantuirea ta dar atunci va exista una singura,cea care a fost de la inceput,asa cum a fost ea aratata prin Hristos.Multi spun ca au gasit-o dar nu o gasesti daca nu o traiesti.Multi spun ca au gasit-o traita de altii dar nu altii trebuie sa o traiasca ci tu trebuie sa o traiesti.Altii spera ca rodul altora mai buni sa le fie impartit si lor dar nu va fi impartit daca talantul si-au ingropat.Sunt foarte multi,cei mai multi suntem asa,foarte vocali dar va veni ziua cand vorba va sta fata in fata cu rodul ei,fapta,si atunci vorba goala se va duce ca un fum si fapta rea ne va trage dupa ea.Poti sa crezi ca intelegi si sa nu traiesti,poti sa crezi ca traiesti si sa fii mort,poti sa crezi ca esti bun si de fapt esti rau si poti crede ca esti pierdut,ca esti slab,ca esti nevrednic si vei fi mantuit si vei vedea ca fiecare clipa a ta,cand credeai ca poti atat de putin era de fapt doar un pas calauzit de intelepciunea Lui catre dragostea Sa,care este alaturi si in clipele cand o pasare moarta de frig cade spre pamant.Cineva spunea ca in acele clipe Dumnezeu o tine in palmele Sale.Intre judecata lumii si judecata lui Dumnezeu sta eternitatea.

,,Si a zis: Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi. Si au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, si I-au zis: Oare si noi suntem orbi?Iisus le-a zis: Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra."

Poti o viata intreaga sa stai in lumea asta fara sa ai o clipa de credinta adevarata,si oare exista credinta fara pocainta si exista pocainta care sa te mai lase pe acelasi drum?Oricine, chiar dusman sa fie,citind cuvintele lui Hristos isi va da seama de cat de profunda trebuie sa fie transformarea si cum ea nu poate fi masluita in fata lui Dumnezeu.Orice gand din spatele vorbei sau faptei va fi adus la lumina si nimic pe lumea asta nu poate descrie acel moment cand totul,dar absolut totul,va fi adus la lumina,cand nimic nu va mai fi altfel decat cum a fost in realitatea pe care noi acum nu o stim.Mie imi poate spune un om ca traieste in cea mai curata credinta dar nu pe mine trebuie sa ma convinga,eu sunt usor de pacalit, ci pe Dumnezeu,si EL va lumina prin tine, iar omul care isi traieste viata stiind ca fiecare clipa a sa este in fata Lui acela se va lupta cu el insusi mai mult decat cu cei din jur caci la imi va folosi zbaterea de aici daca tot fara haina de ospat ma voi duce? Cred cu tarie ca doar cel care,prin credinta-n Hristos si sub calauzirea Duhului Sfant,va castiga lupta cu raul din el va castiga lupta si cu raul din ceilalti,imbracand intunericul in lumina si ura in dragoste. Calea este stramta si fiecare ar trebui sa se intrebe unde este el pe aceea cale si cel care isi poate privi, prin mila lui Dumnezeu, pacatosenia din launtru acela ii va multimi lui Dumnezeu pt fiecare clipa pe care i-o lasa pe lumea asta inainte sa-l cheme in fata Lui caci nu stie daca nu cumva cel pe care l-am judecatat atat de aspru era mai viu decat voi fi fost eu vreodata in moartea mea cotidiana si atat de a amagitoare.

,,Eu sunt Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii."(Iisus Hristos)

Dumnezeu sa ne ajute pe fiecare sa constientizam ca pe langa judecata oamenilor,care la groapa este adanca de doi metri,va urma judecata lui Dumnezeu si lumea pare sa fi uitat cine este Cel pentru care cerul si pamantul pot fi doar o haina invechita si care,EL nu noi,s-a coborat aici spre a noastra mantuire.Cineva spunea ca s-a temut,in sens crestin,atat de mult de Dumnezeu ca nu i-a fost frica de nici un om si asta nu inseamna altceva decat sa nu uiti ca in fiecare clipa stai mai intai in fata Lui si apoi a oamenilor si tot ce faci,tot ce crezi,o poti face spre slava Lui,cu toate caderile tale,sau spre convingerea oamenilor si acestea doua,sunt doua cai diferite care se vor intalni in fata Scaunului Judecatii,in dragoste si dreptate,spre judecata sau izbavire,in viata sau spre moarte.Doamne ajuta necredintei noastre si fa ca lumina dragostei si milei Tale sa rosteasca prin noi,,Cred Doamne,caci eram mort si acum sunt viu,era orb si acum vad".

,,Iisus le-a raspuns: V-am spus si nu credeti. Lucrarile pe care le fac in numele Tatalui Meu, acestea marturisesc despre Mine.Dar voi nu credeti, pentru ca nu sunteti dintre oile Mele.Oile Mele asculta de glasul Meu si Eu le cunosc pe ele, si ele vin dupa Mine.Si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri in veac, si din mana Mea nimeni nu le va rapi.Tatal Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decat toti, si nimeni nu poate sa le rapeasca din mana Tatalui Meu.Iar Eu si Tatal Meu una suntem."

[preamultadezbinare]

Asa e,calatorule.Poate vom vorbi"fata catre fata"intr-o"zi",desi nu sunt "crestin" in sensul in care esti tu,adica nu apartin unei factiuni crestine,sau unei religii,in general...

[preamultadezbinare]

Scuze,am vrut sa zic"pelerinule".

[gpalama]

În prealabil postat de gpalama

Intrebari pentru protestanti:

1. Care este credinta adevarata?
2. Care sunt criteriile Scripturistice pentru "identificarea credintei adevarate"?

As prefera raspunsuri critice, cu argumente, si nu de tipul "eu stiu mai bine".
Un citat izolat din Scriptura NU este un argument. Este doar un citat izolat. Scriptura are 1400 e pagini iar aceeasi tema e tratata cumulativ in zeci de locuri. Va rog daca raspundeti sa dati raspunsuri pertinente.

Am sa dau si raspunsul la aceasta intrebare pe care am pus-o destul de demult.

"Credinta adevarata este cea pentru care Dumnezeu Insusi marturiseste ca este adevarata."


Prostii sectare de tipul: "am gasit 3 cuvinte in Scriptura", sau alte abureli sunt de un infantilism teologic maxim.
Argumente de tipul: manifestarile harului arata prezenta Duhului Sfant sunt un tip de argument destul de bun; problema este ca si sectarii spun despre "harismele" si proorocii lor.

Ce ne mai ramane: marturisirea lui Hristos: "nu eu marturisesc despre Mine, ci Tatal marturiseste despre Mine".


Credinta adevarata este cea despre care Iisus Hristos marturiseste ca este adevarata.
Daca pana acum nu L-ai vazut pe Hristos ca marturiseste CU PUTERE confesiunea ta, atunci sa stii ca nu este acolo.


Asa cum proorocul Daniel i-a cerut lui Dumnezeu sa-i talcuiasca visul lui Nabucodonosor, la fel fiecare "crestin" este dator sa-i ceara lui Dumnezeu cu putere sa-i arate care este "credinta adevarata".
Dumnezeu este criteriul unic si suprem in ziua de astazi, care ne poate duce la Adevar.

Cred ca toti cei care spun: "Dumnezeule, du-ma la Adevarul Tau, tine-ma in Adevar, si daruieste-mi mantuire", si spun asta cu un gand si cu o inima buna, vor primi de la Hristos ce cauta.


Cautatul in Scriptura i-a dus pe multi in diverse directii: baptisti, adventisti, iehovisti, mormoni.... etc.
Mai bine sa cauti la Dumnezeu decat sa inveti pe de rost cuvinte si sa nu stii ce inseamna.

[centesimus]

În prealabil postat de gpalama

Prostii sectare de tipul: "am gasit 3 cuvinte in Scriptura", sau alte abureli sunt de un infantilism teologic maxim.

Deci recunoașteți că o dogmă bazată doar pe "3 cuvinte în Scriptură" respectiv pe 2-3 versete (ori chiar unul) scoase din context, este "abureală"; iar o atare credinţă cu pretenţii de "adevărată" este de fapt de un "infantilism teologic maxim"?

[laurastifter]

În prealabil postat de gpalama

Intrebari pentru protestanti:

1. Care este credinta adevarata?
2. Care sunt criteriile Scripturistice pentru "identificarea credintei adevarate"?

As prefera raspunsuri critice, cu argumente, si nu de tipul "eu stiu mai bine".
Un citat izolat din Scriptura NU este un argument. Este doar un citat izolat. Scriptura are 1400 e pagini iar aceeasi tema e tratata cumulativ in zeci de locuri. Va rog daca raspundeti sa dati raspunsuri pertinente.

Credinţa cea adevărată... Ce este adevărul?... Ce este credinţa?... Cine este Dumnezeu?... Ce este viaţa şi care este sensul ei?... Ce este moartea şi... şi... de ce oare sufletul nostru tânjeşte după viaţa eternă, deşi conştientizăm atât de clar că suntem muritori?... Cine a aruncat în inimile noastre acest dor de viaţă, de iubire, de adevăr şi cum de este cu putinţă să formulăm astfel de noţiuni, asemenea întrebări existenţiale? Cu ce scop acel ceva/ Cineva a pus în noi dorul de viaţă veşnică, de "devenire întru fiinţă"? Cine "a pus în noi şi gândul veşniciei", lăsându-ne să-L căutăm într-o lume limitată şi supusă, parcă, doar hazardului?
Tuturor acestor întrebări complexe, fundamentale, tuturor acestor căutări spirituale atât de proprii naturii omeneşti le-a răspuns... Cineva... un Om asemenea nouă, un Om Care n-a urmat nicio şcoală filosofică, n-a scris nici măcar o singură carte (a scris doar pe nisip), un Om adevărat Care, aşa cum se exprima profund părintele Steinhardt, a făcut, parcă, tot posibilul ca nu cumva să fie încadrat în rândul personalităţilor istorice, a făcut tot posibilul ca noi să-L putem accepta doar în mod liber. Acest Cineva, venind în lumea noastră, nu ne-a enumerat definiţii despre adevăr, ci ne-a spus poveşti (parabole), ne-a invitat să căutăm... şi, la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, în mod neaşteptat, a formulat răspunsul... răspunsul tuturor întrebărilor şi nedumeririlor existenţiale pe care le-ar fi putut gândi vreodată mintea omenească: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In14, 6). El nu ne-a adus vreo doctrină filosofică şi/ sau religioasă, ci ni S-a dăruit pe Sine ca Răspuns suprem al oricărei căutări duhovniceşti! El ni S-a revelat ca Adevăr absolut şi Iubire desăvârşită şi, aşa cum remarca Pascal, Hristos a devenit şi mai tainic prin însuşi actul revelării Sale supreme. Cine ar putea crede că un Om este Dumnezeu? Cine ar putea crede că Divinitatea, Fiinţa absolută, a venit până la noi, în planul existenţei noastre, S-a făcut în mod real Om şi Şi-a asumat moartea din iubire pentru cei muritori? "Cine ar putea crede o asemenea nebunie?" - se întreabă, revoltaţi, de două mii de ani, cei ce nu îndrăznesc să creadă că Adevărul este atât de aproape de ei? Cine ar putea crede că Adevărul a fost pipăit, văzut, auzit, că Adevărul întrupat a locuit printre oameni fiind Om ca şi ei? Şi cine ar fi capabil vreodată să explice această "taină din veci ascunsă şi de Îngeri neştiută"? Ce teolog, ce filosof, care înţelept al acestei lumi ne-ar putea lămuri vreodată din ce motiv El, Adevărul, "iubind pe ai Săi, cei din lume, i-a iubit până la sfârşit" (In13, 1), adică până la "nebunia" de a Se sacrifica El Însuşi pentru ei? Cum se face că Izvorul nesfârşit al adevărului, al iubirii, al existenţei, Dumnezeul Cel adevărat şi unic este, totodată, Om adevărat, asumându-Şi în Persoana Sa divină toate ale noastre cu excepţia păcatului?
"Conceptele creează idoli despre Dumnezeu; doar uimirea pricepe ceva despre El" - observa, în acest sens, Sfântul Grigorie al Nyssei, iar teologul ortodox contemporan Paul Evdokimov nota, în lucrarea sa "Cunoaşterea lui Dumnezeu în Tradiţia răsăriteană": "Cuvântul "Dumnezeu" este, pentru Sfinţii Părinţi, vocativul prin care-L chemăm pe Cel negrăit".
Pentru noi, cei care acceptăm în mod liber că Iisus Hristos este Adevărul, credinţa cea adevărată este, în mod evident, credinţa că există un Dumnezeu unic în Fiinţă şi întreit în Persoane şi că Iisus, Una dintre Aceste Ipostasuri/ Persoane, S-a făcut şi Om pentru noi, S-a sacrificat şi a înviat, S-a înălţat la ceruri, făgăduind să rămână în veci cu noi şi-n inimile noastre.
Noi nu deţinem Adevărul, ci Îl mărturisim şi-L iubim, căci Adevărul este Iisus Hristos! De aceea, mărturisirea adevărului implică respectarea libertăţii celuilalt, dragostea şi respectul pentru fiecare persoană creată după chipul acestui Adevăr veşnic şi ipostatic Care este Dumnezeu. Dacă sperăm să trăim în Adevăr, Care este şi Iubire, atunci datori suntem să recunoaştem în oricine un potenţial mărturisitor al Adevărului, un suflet pentru care Adevărul a venit în trup.
Care dintre confesiunile creştine este cea adevărată?...
Păi, eu cred că Ortodoxia, confraţii catolici vor spune că sunt mai ortodocşi decât noi, protestanţii... ne vor excomunica pe toţi, ca fiind nişte eretici ce ne-am îndepărtat de la sensul autentic al Scripturii şi de la credinţa vie a Bisericii primare.
Şi ce se-ntâmplă atunci?
Există două posibilităţi:
a. rămânem în iubire (deci şi în Adevăr) şi, smerit, ne recunoaştem a fi noi înşine la începutul drumului căutării lui Hristos, într-un proces de "conversio continua" şi rămânem, în acelaşi timp, consecvenţi dogmelor sfintei noastre Ortodoxii;
b. ne lăsăm cuprinşi de duhul mândriei, de vechea ispită de a ne crede drept unicul popor ales şi, în acest caz... căzând din dragoste, pierdem înţelegerea autentică a adevărului, orizontul nostru spiritual se limitează la repetarea unor formule şi Ortodoxia noastră se transformă în ortodoxism.
Noi nu suntem nici avocaţii, nici propagandiştii Adevărului, ci martorii Acestuia. Nu noi apărăm Adevărul, ci Adevărul ne apără pe noi!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

[leonte]

Credinta fiecarui cleric este ca el detine adevarul; iar daca ar fi ca toti ceilalti sa fie gasiti vinovati de IAD, apoi e clar ca el va fi singurul mantuit dintre contemporanii sai. Orice om(mirean sau cleric) care chiar gandeste despre sine ca are toate sansele sa mearga in iad, nu indeamna pe altii sa urmeze lui, nici nu da din coate sa spuna "un cuvant de folos". Eu in felul acesta caut sa ma feresc de popii mincinosi ai vremurilor de pe urma.
Astfel de discernamant am.
O fi bun, o fi rau?...
Multumesc lui Dumnezeu pentru cat am.