lacrimi

[LapetiteMoc]

Mai multi frati erau la masa. Gazda a adus un platou urias cu peste prajit. Unul din frati, privind spre platou, si-a spus in sinea lui: "Voi lua pestele acela mic ca sa spuna fratii despre mine in mintea lor - Ce modest si deloc lacom este fratele nostru - si sa ma admire cu totii."
In momentul in care gazda i-a invitat sa serveasca, ordinea invitatiei a fost alta, si un alt frate a luat inaintea lui pestele cel mai mic de pe platou. Celalalt frate a inceput sa planga spre uimirea tuturor. Intrebat fiind despre cauza lacrimilor, a raspuns astfel: "Intentionat a facut astfel luand pestele cel mic, ca sa arate ca el este modest, smerit si nelacom! Intotdeauna ia ce este al meu!"

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de andu_81

sunt curios cati dintre noi varsa lacrimi,atunci cand merg la sfanta taina spovedaniei,sau cati spun rugaciuni de luminare si iertare a pacatelor inainte de aceast sfanta taina...eu foarte rar am reusit sa fac aceasta....poate chiar niciodata....de aceea eu cred ca primul pas spre pocainta este realizarea...ca am gresit....iar spovedania ar trebui sa fie cel putin odata pe samtamana..... la laici,iar preotii si mai des...............
cu smerenie
andu

Nu domnule, te inseli. Nu e vorba de a reusi sa plangi la propriu pacatele la spovedanie, la Liturghie sau acasa la rugaciunea de seara. Mi-a explicat un preot cu mult har: nu trebuie sa ne "scremem" sa plangem cand ne pocaim, ci Duhul Sfant ne da uneori aceasta fapta buna care pur si simplu se intampla uneori. Nu e de la noi putere, ci e dar de la Dumnezeu, asa cum de fapt sunt toate faptele bune pe care le facem, "ca sa nu se laude nimeni"... Deci daca iti vine sa plangi, atunci plangi; altfel degeaba te concentrezi sa scoti afara lacrimi si probabil ca nici nu mai esti atent la ce spui la rugaciune.

[cristiboss56]

După învăţăturile Sfinţilor Părinţi , plânsul este de două feluri. Întâi plânsul cu lacrimi de pocăinţă, care este cel mai bun. Al doilea plâns este întristarea minţii după Dumnezeu, cu mâhnire şi suspine de căinţă pentru cele greşite de om înaintea lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, lacrimile de după Sfântul Botez au mai mare putere decât Botezul. Căci Botezul curăţă păcatele cele făcute de noi mai înainte, iar izvorul lacrimilor curăţă şi păcatele de după Botez ( Scară, Cuvânvl 7, Pentru plâns ) .

[casandrasa]

În prealabil postat de LapetiteMoc

Mai multi frati erau la masa. Gazda a adus un platou urias cu peste prajit. Unul din frati, privind spre platou, si-a spus in sinea lui: "Voi lua pestele acela mic ca sa spuna fratii despre mine in mintea lor - Ce modest si deloc lacom este fratele nostru - si sa ma admire cu totii."
In momentul in care gazda i-a invitat sa serveasca, ordinea invitatiei a fost alta, si un alt frate a luat inaintea lui pestele cel mai mic de pe platou. Celalalt frate a inceput sa planga spre uimirea tuturor. Intrebat fiind despre cauza lacrimilor, a raspuns astfel: "Intentionat a facut astfel luand pestele cel mic, ca sa arate ca el este modest, smerit si nelacom! Intotdeauna ia ce este al meu!"

Foarte interesant! Foarte frumoasa povestioara.
Asa este :de multe ori ii vedem pe ceilalti prin prisma noastra.Un om bun ii vede si pe ceilalti buni,iar un om imoral se gandeste ca si altii pot face rau.
Si nu de multe ori actionam cu o falsa smerenie tocmai pentru a primi laude(asta referitor si la subiectul de ieri cu ''slava desarta''),si ne gandim ca si altii fac acelasi lucru....
Buna lectie!

[Maria_A]

În prealabil postat de alecsandru

Eu as vrea sa aflu care este modul corect de a discerne intre "lacrimile cele bune", si lacrimarea din concupiscenta (placere!), ipocrizie, nesinceritate........etc.?????????

Lacrimile cele bune sunt insotite de multa,multa durere si zdrobire a inimii pentru pacatele facute si pentru stare de pacatosenie si de slabiciune in care ne aflam.Lacrimile cele bune izvorasc dintr-o inima indurerata,chinuita de apasarea pacatelor,care nu se mai uita la neajunsurile aproapelui,ci numai la ale sale. Insa dupa toata aceasta durere,omul primeste multa pace si liniste, o mangaieie inconfundabila,cum numai Hristos poate da! Acesta e semnul dupa care se pot recunoaste...daca simtim cumva mandrie,tulburare,neliniste,intunecare, e clar ca lacrimile acelea nu au fost de la Dumnezeu.

Apoi,exista lacrimi pe care omul le varsa la intalnirea cu Dumnezeu, atunci cand dragostea Lui i se revarsa in inima ca un suvoi si sufletul nu mai poate suporta atata iubire. Se simte mult prea nevrednic de atata milostivire si Har...aici,cu atat mai mult,e ceva de nedescris in cuvinte si care nu poate fi confundat...