Pacatul

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.

Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și
S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.

Frumos spus. Dar am senzatia ca si noi, cand iubim omeneste, de fapt nu iubim, ci am senzatia ca de fapt ne manifestam egoismul sau posesivitatea sau dorirea (a altceva decat Dumnezeu) care de fapt tot patimi sint, nu iubire. Dupa cum spui si tu ca noi sintem afectati de lipsa de raspuns a "celuilalt" (adica asteptam o plata/ un raspuns la iubirea/daruirea noastra - deci nu e dragoste pura ci egoism sau iubire de sine mascate) si ca "Noi avem lipsă de iubirea celuilalt"
Cred ca omul nu iubeste cu adevarat decat atunci cand iubeste in/prin/cu dragostea Lui Dumnezeu - adica iubirea adevarata nu este de la om, ci de la Dumnezeu, Harul Lui.

[adam000]

În prealabil postat de Annyta

De unde ştii acestea? Este oare o auto-pedepsire, vocea conştiinţei noastre, care ne mustră? Dar ce ne facem când nu simţim dragostea lui Dumnezeu chiar dacă nu păcătuim.... ca atunci când suntem pradă akediei, plictiselii, însingurării? Cum ne putem bucura de lucrurile mărunte pe care le avem la dispoziţie, astfel încât să nu fim atraşi şi învinşi de ispite?

Poate că e perioada vacanţelor şi sunt obosită... Dar aş vrea să nu-mi pierd timpul în zadar şi nu ştiu cum să fac lucrul ăsta...

Cred ca Dumnezeu e atat de milostiv ca nu ne-ar lasa sa nu ne mangaie cu dragostea Lui daca nu am pacatui in vreun fel. Adu-ti aminte de zbaterea Sfantului Siluan - si era sfant! (nu ca noi...). Cand nu mai simtea Harul si totusi se nevoia din rasputeri sa il gaseasca pe Dumnezeu (sa nu pacatuiasca), Insusi Dumnezeu i-a explicat unde pacatuia si l-a invatat si cuvantul de folos de care avea trebuinta! Deci cata grija are chiar Dumnezeu de om!
Asa ca solutia este, cred, sa ne rugam si noi Lui Dumnezeu sa ne descopere unde pacatuim, atunci cand nu ne dam seama si simtim ca sintem departati de El (cand nu simtim dragostea Lui Dumnezeu) - sa il intrebam direct in rugaciunea noastra pe El, sa ne varsam Lui supararea noastra, chinul acesta al nostru, asa cum a facut si Sf Siluan.
Akedia, plictiseala, insingurarea (ca lipsa a dragostei) sint pacate - arata ca omul e departat de Dumnezeu in acea stare.

Lucrurile marunte din lumea aceasta de care ne bucuram, pot fi distractie (distragerea atentiei de la rugaciune) - caz in care pot fi ispite, sau din contra, pot fi motiv de intoarcere spre Dumnezeu daca odata cu mangaierea odihnei lumesti primite prin ele, ne putem gandi la creatorul Lor si la grija ce ne-o poarta, si astfel sa dam Slava si Multumire Lui Dumnezeu si pt ele! Depinde de pozitionarea noastra fata de lume si fata de Dumnezeu, nu?

Adam, mulţumesc pentru răspuns. La teorie sunt mai bună decât la partea practică. De altfel, sper să-mi treacă repede starea asta mai tristă.

[adam000]

În prealabil postat de Annyta

Adam, mulţumesc pentru răspuns. La teorie sunt mai bună decât la partea practică. De altfel, sper să-mi treacă repede starea asta mai tristă.

Stai linistita, ca toti (sau majoritatea) sintem mai buni la teorie decat la practica (dintre care primul pacatos... prin mandrie... sint eu).

Partea mai trista este ca atunci cand cineva (eu de ex) e cazut, fix atunci, dar fix atunci "uit" subit teoria... sau ("cu incredibila nevinovatie"...) nu imi aduc aminte de teorie... fix cand am nevoie de ea...

"Noroc" ca Dumnezeu in nemasurata Lui mila, ma intoarce cumva... intotdeauna El stie cel mai bine cum. Sincer cred ca singurul lucru ce tine de noi este sa ne dorim (cu sinceritate) sa fim intorsi spre El. De restul se ocupa chiar El cand noi nu mai sintem in stare, oricat de departati am fi.

Uneori, aseman aceasta stare (departata) cu un bebelush care a facut pe el. Nu stie ce sa faca astfel incat sa fie curat din nou si nici nu e in stare el singur sa se curete. Poate doar sa plinga, fiind sigur ca mama il va auzi. Iar Dumnezeu, ca o mama, cu toata dragostea ne curata, atunci cand aude plinsul nostru (rugaciunea), ne ia in brate si ne spala chiar El, cu toata dragostea Lui!

[cristiboss56]

În prealabil postat de adam000

Uneori, aseman aceasta stare (departata) cu un bebelush care a facut pe el. Nu stie ce sa faca astfel incat sa fie curat din nou si nici nu e in stare el singur sa se curete. Poate doar sa plinga, fiind sigur ca mama il va auzi. Iar Dumnezeu, ca o mama, cu toata dragostea ne curata, atunci cand aude plinsul nostru (rugaciunea), ne ia in brate si ne spala chiar El, cu toata dragostea Lui!

O cam facem voit de multe ori , caci stim ca El e milostiv si indelung rabdator , dar ne iarta , ne iarta si iar ne iarta dar nu pana la nesfarsit !

[cristiboss56]

https://www.youtube.com/watch?v=B4tj4c2IZQM

[cristiboss56]

Păcatul nu este căderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minții, prin care omul pierde comuniunea și unitatea cu Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează faptul că păcatul este, în realitate, cădere din slava lui Dumnezeu și pierdere a demnității cerești. Viața firească a omului este să îmbrace veșmântul care este strălucirea Sfântului Duh; să rămânem în Dumnezeu și Dumnezeu în noi, să fim dumnezei după har și copii ai lui Dumnezeu și să fim însemnați în lumina cunoașterii lui Dumnezeu. Astfel, a nu păcătui nu este „lucrarea legii, ci păzirea nealterată a chipului și demnității cerești”. Prin acestea se înțelege că păcatul este de fapt căderea din comuniunea și unitatea cu Dumnezeu.
Din aceeași perspectivă privește lucrurile și Sfântul Grigorie Palama. Vorbind despre păcatul lui Adam și, desigur, despre orice păcat – care înseamnă repetarea păcatului lui Adam – el scrie că „păcatul este lipsirea persoanei omenești de cuvântul lui Dumnezeu, și apoi de relația cu soborul îngerilor și cu viața veșnică”. Și scriind aceste lucruri el spune: „Cine nu se va tângui, conștient fiind de lipsa acestora?”. Prin urmare, păcatul este lipsirea de viața veșnică, adică lipsirea de harul necreat al lui Dumnezeu. Însă, această lipsire nu este una abstractă, ci boala organului cunoscător al omului care este mintea (νούς). Din acest motiv, Sfântul Grigorie Palama vorbește despre abaterea minții de la Dumnezeu, în realitate despre întunecarea minții. „Mintea căzută de la Dumnezeu devine sau demonică, sau animalică”. Și, desigur, subliniază faptul că mintea omului „a fost creată de Dumnezeu împărat și stăpânitor al patimilor, atunci când, răpită fiind ea de Acesta, este trasă de la lucrările cele nefirești și de la faptele cele necuvenite”.
Observând păcatul din această perspectivă, putem înțelege ce este metanoia (pocăința). De vreme ce păcatul este întunecarea minții și lipsirea de slava dumnezeiască, metanoia este luminarea minții și întoarcerea la slava originară. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că „metanoia este ușa care ne scoate din întuneric și ne introduce în lumină”. Iar Sfântul Grigorie Palama, referindu-se la această stare, spune că metanoia este întoarcerea la slava cea dintâi și, prin urmare, vindecarea omului. El scrie: „Născându-se metanoia în suflet, ne întoarcem mintea de la obișnuința vicleană și de la cunoștința cea iubitoare de păcat… vindecând răutatea noastră, iar nu lăsându-ne omorâți de răutate”.
Prin urmare, păcatul nu este căderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci întunecarea minții, prin care omul pierde comuniunea și unitatea cu Dumnezeu. Iar atunci când, în scrierile Sfinților Părinți, întâlnim o terminologie legalistă, etică, sociologică și psihologică, aceasta este, de fapt, o extindere a concepției teologice, întrucât, cu adevărat, atunci când se întunecă mintea, acest lucru are consecințe și în domeniul psihologic, sociologic și etic.

(Extras din Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Spovedania și vindecarea sufletului, Editura Doxologia, Iași, 2013)