Pentru cei care au emotii inainte de Spovedanie

[kikyo_ea]

Eu le spun pe scurt pe acestea si le detaliez pe cele mai grave care ma apasa! Stim ca si in rugaciunile inainte de Impartasanie spunem ca primim cu nevrednicie Trupul si Sangele Domnului... E greu... Suntem slabi si neputinciosi fara marea milostivire a Domnului...

[Yasmina]

În prealabil postat de sophia

Eu nu inteleg lucrul asta cu listuta sau carticica pentru a-ti spune pacatele.
Nu stiu, dar eu cred ca pana la urma toti facem mereu aceleasi pacate, care se repeta. De unde sa vina ceva nou? Cat de nou si de nemaintalnit?
Pe de alta parte si preotul ne ajuta intrebandu-ne.
Cam stim cum trebuie sa stim si sa ne purtam, de acolo putem sa ne dam seama ce se abate de la regula.

Mie imi este teama in general de spovedanie, pentru ca nu stiu ce sa mai spun.
Ori le spun mereu pe aceleasi, ori sa inventez... Nu stiu ce pot sa spun, pentru ca doar nu apare ceva nou.
Si pe urma preotul intreaba daca am ceva deosebit care trebuie spus, nu cele obisnuite. Ce le care te-ar putea impiedica la impartasit.

Chiar nu stiu cum faceti voi de va trebuie listute. Aveti asa multe de fiecare data? Noi?

Ca daca nu le faci pe alea 7 (nu ucizi, nu faci avort, nu esti certat, nu furi, nu faci rau altuia, nu faci desfrau) ce poti sa mai spui?

Poate ca mai bine ar avea parintele lista cu ceea ce vrea el sa stie, ce i se pare lui pacat si sa ne intrebe.

"A face rau altuia"-aici intra o gama larga de pacate,si trebuiesc detaliate.
A barfi,a face o nedreptate cuiva,a trada o persoana care si-a pus increderea in tine,a face diferente rasiale intre oameni(si alte discriminari-a fi misogin,a nu suferi provincialii,a trata cu inferioritate oamenii fara studii...),a insela pe cineva ,a fi duplicitar,a te folosi de cineva-derivat din pozitia sociala pe care o ai vizavi de persoana respectiva s.a.m.d.

Ai nevoie de timp de reflectie inainte de spovedanie pt a-ti analiza cat de cat faptele in interactiune cu altii(sfera personala,profesionala,sociala).
Nu inseamna ca daca nu facem cele 7 pacate capitale ne gasim intr-o stare vecina cu sfintenia.

Ca sa nu mai vorbim ca si la desfrau exista destul de multe derivate(desfraul care se face in cadrul casatoriei,etc)
Dar despre "sa nu ucizi!" ? Credeti ca se refera restrictiv la oameni?

[Parascheva16]

Eu stiu ca trebuie tinut post min 3 zile inainte de spovedanie si sa ne rugam ptr. a ne lumina Dumnezeu, in caz ca am facut un pacat si am uitat de el. Sunt pacate facute in copilarie care au fost uitate, si alea trebuie spovedite. Spovedania generala e de cand aveai 7 ani pana in prezent si trebuie spus tot.

Nu vi s-a intamplat sa mergeti pe strada sau sa faceti ceva, si sa va amintiti brusc de un anume eveniment din trecut si sa va rusinati sau sa simtiti suparare ptr. ca v-ati adus aminte de acel lucru?! Am citit ca se intampla asa ptr. ca ingerul nostru ne aduce aminte de pacatele nespovedite. Si de cele mai multe ori acea amintire este data uitarii f.repede si aici e bine sa fie scrisa acel pacat pe o hartie.

Apoi, pocainta adevarata este cand spui stop pacatului si nu il mai repeti.

Si cu gandul pacatuim, si acele ganduri pacatoase ar trebui spuse. De la gand la fapta e doar un pas.

Postul,ruga,indreptarul de spovedanie si hartia au rolul de a te ajut sa iti aduci aminte de pacatele tale si cand ai hartia in mana, nu prea mai poti zice "am uitat". Mai ales la primele spovedanii se intampla sa uiti ce vrei sa spui, si atunci hartia cu pacatele te ajuta sa duci pana la capat ce ai inceput, adica sa te spovedesti curat.

Nu noi hotaram ce este pacat si ce nu. Iar preotul te poate intreba, dar nu este obligat. Este obligatia noastra sa ne cercetam cum trebuieste si sa spunem tot. Si tot obligatia noastra este sa studiem si sa stim invatatura ortodoxa, mai ales in zilele noastre si daca suntem si in disapora, e si mai important sa punem si noi osul la treaba.

Duhovnicul meu m-a povatuiti sa postesc toata saptamana in care ma spovedesc, (adica sapte zile), in vederea primirii Sfintei Impartasanii.

Despre scrierea pcatelor pe o hartie se vorbeste si in Pelerinul rus:
http://prieteniisfmunteathos.wordpre...s/#povestirea5

Sfaturi primite de pelerin:
,,1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.


2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.


3. Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.


4. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate."


Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.
- Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă?! în ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.


- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat.


Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc:
Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie
Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:


1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.


În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”


2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.


3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.


Va urma

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăun-trulmeu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pen-tru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!
Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:
- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.
„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”



Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trez-vie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, îrf măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ragă şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

Sursa: http://prieteniisfmunteathos.wordpre...s/#povestirea5

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Parascheva16

Eu stiu ca trebuie tinut post min 3 zile inainte de spovedanie si sa ne rugam ptr. a ne lumina Dumnezeu, in caz ca am facut un pacat si am uitat de el. Sunt pacate facute in copilarie care au fost uitate, si alea trebuie spovedite. Spovedania generala e de cand aveai 7 ani pana in prezent si trebuie spus tot.

Discursurile care îl conţin pe "trebuie" aparţin dictaturilor, nu Bisericii. Sunt un reflex al terorii, al fricilor celor mai crispate.
Mântuitorul nostru nu a predicat: "Tovarăşi, trebuie..."
Iubirea e în altă limbă decât ura.

P.S. Din nenorocire, în lumea pestriţă a bisericilor noastre, cuvântul "trebuie" este întrebuinţat mult prea des. Pentru mine, aceasta spune aproape totul. E penurie mare de iubire şi libertate, sărăcie mare. Constipată obedienţă miorlăită, superstiţie şi misticism, nevroză mare, mare. Copii supraadaptaţi negativ sub mâna unui părinte hipernormativ (am vorbit în limbajul psihologiei când am spus părinte, nu în cel teologic).

Acolo unde tronează TREBUIE, nu mai e loc de "aleg", "vreau", "cred". Cu atât mai puţin de "nădăjduiesc", "Te rog", "mulţumesc". Nici de "Te iubesc!".
Sesizează cineva diferenţa?....

"Trebuie", spus de-avalma cu toptanu, înseamnă de fapt: NU! Un mare NU, dictatorial şi fără alternative. Curat creştineşte, coane Fănică...

[anita]

În prealabil postat de sophia

Eu nu inteleg lucrul asta cu listuta sau carticica pentru a-ti spune pacatele.
Nu stiu, dar eu cred ca pana la urma toti facem mereu aceleasi pacate, care se repeta. De unde sa vina ceva nou? Cat de nou si de nemaintalnit?
Pe de alta parte si preotul ne ajuta intrebandu-ne.
Cam stim cum trebuie sa stim si sa ne purtam, de acolo putem sa ne dam seama ce se abate de la regula.

Mie imi este teama in general de spovedanie, pentru ca nu stiu ce sa mai spun.
Ori le spun mereu pe aceleasi, ori sa inventez... Nu stiu ce pot sa spun, pentru ca doar nu apare ceva nou.
Si pe urma preotul intreaba daca am ceva deosebit care trebuie spus, nu cele obisnuite. Ce le care te-ar putea impiedica la impartasit.

Chiar nu stiu cum faceti voi de va trebuie listute. Aveti asa multe de fiecare data? Noi?

Ca daca nu le faci pe alea 7 (nu ucizi, nu faci avort, nu esti certat, nu furi, nu faci rau altuia, nu faci desfrau) ce poti sa mai spui?

Poate ca mai bine ar avea parintele lista cu ceea ce vrea el sa stie, ce i se pare lui pacat si sa ne intrebe.

Pai e bine sa scriem de indata ce am gresit
Eu nu reusesc si de obicei mai uit de pacate
Listuta e buna ca te ajuta sa retraiesti acel moment in care ai gresit si implicit sa regreti .
De obicei se intampla sa suparam pe cineva ,sa ne maniem
E bine oare? Poate tie ti se pare ca e putin.
Chiar daca nu ai pacate cu fapta ,incep cele cu gandul care trebuie spuse ,de multe ori gandurile pot fi agresive ,e lucrarea celui rau care are putere mai ales atunci cand scadem in rugaciune
Daca te rogi mult incepi sa vezi si pacatele mai subtiri ,nu cele pe care le amintesti tu si se numesc capitale
Are dreptate Cezar ,sunt de folos participarile la sf.Maslu sau vecernie ,macar odata pe saptamana ,in afara de duminica

[anita]

În prealabil postat de sophia

1. Alea pozitive (nefacute) nu te intreaba nimeni, ba mai mult, ti se spune ca nu sunt importante.

2. Ba de multe ori nici nu stiu daca le facem mereu, dar le marturisim in lipsa de altceva.

Problema este alta:

Cineva care se spovedeste prima data, hai si a doua, are listuta. Spune multe. Dar pana la urma, mai ales daca te spovedesti regulat nu mai ai ce sa spui. Ca o data ca te stradui sa nu le faci si apoi nici nu mai ai cand sa faci unele noi.

Exista pericolul sa te duci si sa spui ceva numai asa pentru ca trebuie sa te spovedesti si sa spui ceva.
Si alea care se repeta: bun, sa nu se mai repete, dar de cum te scoli dimineata, ca om ce esti, ti se intampla se te superi. Pana si preotul spune asta. Deci ar trebui sa spui preotului in fiecare zi: m-am maniat.
Exista vreun om care nu se manie in fiece zi din ceva? Eu nu cred.

Depinde si de cum vede preotul...Unii nu le mai vad pe multe ca fiind pacate.

Da Sofia ,exista oameni care se manie foarte rar sau deloc
Noi ca aceia sa dorim sa fim
Mania ,cred ca stii are la baza mandria ,dorinta de a se face totul dupa placul nostru.
Trebuie sa invatam sa ne purtam frumos cu cei din jur chiar daca ne supara sau mai mult ,sa nu ne suparam si asa evitam iesirile manioase
"Fericiti cei blanzi ,ca aceia vor mosteni pamantul"

[anita]

De pacate nu scapam ,dar putem observa ca ele se repeta mai rar si asta e ceva bun ,putem spune ca ne-am schimbat in bine

[adam000]

În prealabil postat de Parascheva16

Eu stiu ca trebuie tinut post min 3 zile inainte de spovedanie

Nu exista nici un astfel de canon. Daca tie ti-a dat duhovnicul in mod particular un astfel de canon, atunci urmeaza sfatul duhovnicului tau. Insa nu este o generalizare.