|
|
Înregistrare | Autentificare | Întrebări frecvente | Mesaje Private | Căutare | Mesajele zilei | Marchează forumurile citite |
|
Thread Tools | Moduri de afișare |
#11
|
|||
|
|||
Capitolul V (III)
Indumnezeirea-scopul vietii umane ,, Indumnezeirea este scopul crearii omului. Omul a fost plasmuit pentru a se face partas firii dumnezeiesti. Indumnezeirea nu sufera descriere. Nici aceia care au gustat-o in viata lor pamanteasca nu au putut-o descrie. Acest fapt nu exclude, desigur, orice incercare de a se face referire la ea. Dar orice astfel de incercare se margineste la spatiul lumii create si nu poate patrunde in natura ei reala. Indumnezeirea, dupa cum observa Sfantul Grigorie Palama, "chiar si zisa, negraita ramane, avand nume - se spune de catre Parinti - doar pentru cei ce au avut parte de ea". Premisele indumnezeirii omului stau in crearea lui "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna insa ca indumnezeirea se realizeaza prin puterile omului sau ca apare ca urmare a dezvoltarii lui morale sau spirituale. Dumnezeu este necreat, pe cand omul este creat, intre Dumnezeu si om exista o discontinuitate naturala.Oricate ar dobandi omul, oricat s-ar desavarsi moral sau spiritual, nu se poate apropia de Dumnezeu si indumnezei. Iar daca lucrul acesta este general valabil pentru om, pentru ca are fire creata, cu atat mai mult este valabil pentru omul pacatos si cazut, care si-a denaturat firea. Indumnezeirea nu este produsa de catre om, ci este oferita lui ca dar al lui Dumnezeu. Omul a vrut de la inceput sa se indumnezeiasca, dar a dat gres. Ceea ce nu a izbutit acesta - refuzandu-L pe Dumnezeu - a adus-o Dumnezeu, prin inomenirea Lui. Inomenirea lui Dumnezeu realizeaza indumnezeirea omului.Dumnezeu Cuvantul Si-a asumat firea omeneasca si a indumnezeit-o. Aceasta s-a facut prin impreuna-lucrarea Maicii Lui. Prin desavarsita ei daruire lui Dumnezeu "cea a tuturor oamenilor tarana, in trup lui Dumnezeu iarasi s-a zidit". Trupul lui Hristos este radacina cea noua, care aduce vlastarelor ei viata vesnica si nestricaciunea. De la Hristos, care are plinatatea harului dumnezeiesc, se da oamenilor harul indumnezeitor. Si pentru ca Hristos Si-a luat trupul din Preasfanta Lui maica, ea a devenit simbol al Bisericii si maica a credinciosilor. Astfel oamenii sunt legati de Dumnezeu si intreolalta ca frati ai lui Hristos si copii ai Maicii Lui.Prin Hristos omul nu se reintoarce, simplu, la starea in care se afla inainte de caderea lui, ci este dus mult mai sus. Aceasta noua stare este aratata prin inaltarea lui Hristos.Inaltarea, ca de altminteri intreaga viata a lui Hristos, nu este o chestiune a Sa personala, ci aratare a slavei omului celui nou. Inaltarea lui Hristos a slobozit firea omeneasca de necesitatea lumeasca si a ridicat-o la fericirea imparatiei lui Dumnezeu. Astfel a devenit "Parintele veacului ce va sa vina". Hristos, ca si "chip al Dumnezeului Celui nevazut", deschide omului celui zidit "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu calea indumnezeirii, care este si calea adevaratei libertati. Iar acest dar al lui Hristos este adus omului prin icoana Lui cea dupa fire: Duhul Sfant, Duhul libertatii. Intrucat fiecare om este faptura "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu, are inlauntrul lui dorinta indumnezeirii, care adesea se manifesta in formele cele mai paradoxale si contradictorii. Dorinta aceasta este in cele din urma dorire de Hristos, catre Care omul isi are dintru inceput raportarea sa. Omul este chemat sa impreuna-lucreze cu harul lui Dumnezeu, pentru a fi dus la indumnezeire. Fara aceasta conditie indumnezeirea nu este cu putinta. Iar aici este scoasa in evidenta marea raspundere a crestinului. Daca pentru omul care nu are legatura cu Hristos pricina pacatului a fost si este pofta propriei deificari, pentru crestin pricina pacatului a fost si este neglijarea sau nelucrarea harului dat de Dumnezeu, care indumnezeieste omul. Iar daca pacatului omului care a trait inainte de sau departe de Hristos i se poate gasi o oarecare justificare considerandu-se valoarea tintei urmarite, pacatul crestinului isi ia intreaga lui gravitate si intregul lui tragism de la inaltimea si maretia darului trecut cu vederea. Indumnezeirea omului vine ca rod al asemanarii lui cu Hristos. Fara imitarea vietii lui Hristos nu este cu putinta desavarsirea si indumnezeirea omului. In traditia patristica se disting de obicei trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti: a) curatirea, b) luminarea si c) indumnezeirea. In primul stadiu omul se curateste de patimi, pe cand in cel de al doilea este luminat si cunoaste ratiunile celor ce sunt, care la randul lor duc la Dumnezeu-Cuvantul. In fine, in cel de al treilea stadiu se infaptuieste unirea cea dupa har a omului cu Dumnezeu si asemanarea lui cu El, indumnezeirea. Distingerea acestor trei stadii ale desavarsirii spirituale nu trebuie perceputa mecanic, ci tipologic. De altfel nici unul dintr-aceste trei stadii nu este rupt de celelalte doua, ci este organic legat de ele, si fiecare stadiu ce urmeaza il presupune pe cel precedent."(Georgios Mantzaridis,preluare de pe crestinortodox.ro) va urma SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE VINERI SEARA Last edited by Pelerin spre Rasarit; 01.06.2012 at 03:34:30. |
#12
|
|||
|
|||
CAPITOLUL V (IV)
Indumnezeirea-scopul vietii umane ,,Totodata trebuie amintite si cele trei stadii sau perioade ale vietii spirituale, pe care le deosebeste staretul Sofronie: a) perioada chemarii, care de obicei este scurta si bogata in trairi duhovnicesti, b) perioada retragerii harului sau a parasirii dumnezeiesti, care este extinsa si potrivita incercarii credinciosiei omului fata de Dumnezeu si c) perioada reintoarcerii harului, care este mai bogata in trairi duhovnicesti decat prima si statornica. Distinctia aceasta prezinta extrem de limpede unitatea celor trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti si caracterul tipologic al distingerii lor. Desavarsirea in sfintenie nu se face dintr-o clipa in alta, ci printr-o intensa si indelunga stradanie. Cu toate acestea, este totdeauna posibil ca prin harul lui Dumnezeu cineva sa se afle intr-o stare duhovniceasca la care altii ajung dupa multe si indelungi eforturi. Ceea ce are insemnatate deosebita pentru credincios este insa faptul ca neincetat sa se pocaiasca si sa se smereasca. Fara smerenie adevarata nu este cu putinta indumnezeirea. In vreme ce prin mandrie omul este dus in iad, prin smerenie este ridicat la Dumnezeu. Dar, tinandu-si mintea voluntar in iad si nadajduind in Dumnezeu, ramane in smerenie si primeste ca dar de la Dumnezeu indumnezeirea cea fara inceput si necircumscrisa.Indumnezeirea nu este un fapt individual, ci eclesiologic sau bisericesc. Este rodul desavarsirii credinciosilor ca membri ai Bisericii. In sanul Bisericii credinciosul este chemat sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire. Desavarsirea aceasta se face prin iubire, care il face pe om persoana adevarata si reface unitatea firii sale si comuniunea lui cu Dumnezeu. Indumnezeirea are caracter eshatologic. Se arata in plinatatea ei cand omul trece "de la harul cel prin credinta la harul cel prin vedere", cand il si vede pe Dumnezeu "fata catre fata". Dar deja din perioada "harului celui prin credinta" sunt date experiente anticipate ale "harului celui prin vedere". Experientele acestea au caracter personal, adica mistic. Asemenea experiente traiesc credinciosii cei indumnezeiti si uneori le pomenesc in scrierile lor. Harul lui Dumnezeu il preface pe credincios. Intreg omul, ca existenta psihosomatica unitara, se uneste cu Dumnezeu si se face prieten al Lui. Dupa cum fierul inrosit devine foc, fara a inceta sa fie fier, asa si omul care se impartaseste de lumina dumnezeiasca devine lumina, fara a inceta sa fie om. In firea omeneasca cea creata Se salasluieste si lucreaza Dumnezeu Cel necreat. in felul acesta, asa cum noteaza Sfantul Grigore Palama, "in Pavel traieste si vorbeste Hristos, desi Pavel este cel ce se afla traind si vorbind; astfel Petru omoara si inviaza, desi doar Dumnezeu este Cel ce se afla omorand si inviind". De aceea cel indumnezeit nu se lauda cu virtutile si realizarile lui. Orice fapta buna si orice virtute sunt in ultima analiza rodul harului lui Dumnezeu, care exista si lucreaza inlauntrul lui. Omul indumnezeit devine lumina a lumii. Primeste lumina lui Dumnezeu si o da mai departe. Nu lumineaza de la sine insusi, ci cu lumina Aceluia. Nu este izvor al luminii, ci primitor si transmitator al ei. Din singurul izvor al luminii isi primeste stralucirea fiecare, dupa propria masura. Si, desi este creat, devine necreat dupa har. Astfel omul patrunde in odihna cea vesnica, unde traieste desavarsirea cea nesfarsita."(Georgios Mantzaridis) Viata pierderii si aflarii ,,Viata crestina este viata pierderii si aflarii, a distrugerii si a intregirii. Pierderea se realizeaza la nivelul stricaciunii, iar aflarea la nivelul vesniciei. Trecerea de la stricaciune la vesnicie se face prin puterea lui Hristos, dar are nevoie si de indraznirea omului. In trupul lui Hristos credinciosul depaseste impartirea firii sale si isi afla unitatea lui ontologica. Este eliberat de constrangerea stricaciunii si a mortii si devine partas vietii adevarate. Este introdus in orizonturi nemarginite si dobandeste posibilitatea de-a deveni ipostas adevarat. Locul dezvoltarii noului sau ipostas este trupul lui Hristos, Biserica, iar taramul manifestarii acestuia sunt ceilalti. Adevarata societate sau comuniune umana se dezvolta dupa modelul Sfintei Treimi. Dupa cum fiecare Persoana a Sfintei Treimi nu are doar o parte a firii dumnezeiesti, ci este Dumnezeu desavarsit si are intreaga Dumnezeire, tot astfel si fiecare om adevarat nu are doar o parte a firii omenesti, ci este om desavarsit si are intreaga umanitate. Om adevarat este omul universal sau „omul pe de-a'ntregul"; este acela care, prin harul lui Dumnezeu, cuprinde in ipostasul sau intreg neamul lui Adam. In ciuda diferentei incomprehensibile si a alteritatii naturale care exista intre Dumnezeu si om, Dumnezeul Treimic este pus inaintea Bisericii ca model pentru intreaga omenire si pentru fiecare om in parte."Eu" isi afla sinele propriu in "tu", pentru ca astfel devine cu putinta identificarea lui cu intreaga fire omeneasca. Legile identitatii si opozitiei sunt inlaturate. Ceilalti devin invierea fiecaruia. Interesul fiecaruia se afla in interesul celuilalt. Castigul unuia dintre madulare este castig de obste. Mantuirea fiecaruia priveste intreg trupul. Actualizarea unitatii credinciosilor in trupul Bisericii se realizeaza prin iubire si se cultiva prin supunerea reciproca a madularelor ei. Supunerea libera, ca expresie a iubirii fata de aproapele, largeste persoana umana, o face salas al "impreuna-cuprinderii" celorlalti si o arata ipostas ce imbratiseaza intreaga existenta umana. Credinciosul desavarsit nu isi iubeste aproapele "ca pe sine insusi" intrucat l-ar simti psihologic sau social asemanator siesi, ci fiindca este ontologic unit cu el prin firea omeneasca ce o au in comun, al carei nou cap, in Biserica, este Hristos; fiindca este deofiinta cu el.Iubirea catre aproapele ramasa la nivel psihologic sau social nu depaseste ruptura dintre eu si tu. Poate fi forma superioara de iubire proprie lumii cazute, dar nu este cea mai desavarsita pe care o poate cunoaste omul. Iubirea catre aproapele la nivel ontologic se afla dincolo de ruptura dintre eu si tu. Este iubirea ce duce la perihoreza sau intrepatrunderea lor. Iar aceasta nu se izbuteste prin puterile omenesti, ci are caracter harismatic si devine cu putinta in Biserica lui Hristos. Iubirea lui Hristos devine si iubire a credinciosului, inlauntrul caruia traieste Hristos." Crestinul este omul social prin excelenta, dar si omul antisocial prin excelenta. Este prin excelenta antisocial pentru ca neaga lumea si lucrurile lumii, spre a se da pe sine insusi lui Dumnezeu. Dar este si prin excelenta social pentru ca in Dumnezeu si prin Dumnezeu afla adevarata iubire si comuniune cu intreaga lume. Intrucat traieste in Hristos si viata lui "este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu", detine premisele ontologice de a-l iubi pe fiecare om, chiar si pe vrajmasul sau."(va urma) SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE VINERI SEARA |
#13
|
|||
|
|||
CAPITOLUL V
Viata pierderii si aflarii (II) ,,Hristos a venit in lume ca Mesia, asadar ca Mantuitor si mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. Si savarseste lucrarea aceasta apropiindu-se de om ca aproape al lui. Se infatiseaza ca flamanzind, insetand, strain, gol, bolnav, in inchisoare, avand asadar nevoie de ajutor, ospitalitate si sprijin. Mai mult, nu Se margineste la cineva sau la cativa, ci Se imparte in mod neimpartit si Se afla deopotriva in toti si in fiecare. Tine de om faptul de-a primi sa raspunda la venirea Lui. Si daca aduce lui Hristos hrana, apa, adapost, ajutor, atunci Hristos insusi i Se face lui hrana, apa, adapost, ajutor si viata si sociale ale oamenilor dimensiuni teologice. in persoana aproapelui exista Hristos insusi. De aceea orice aducem aproapelui, aducem lui Hristos, dupa cum si refuzul de-a sluji aproapelui constituie refuzul de-a sluji lui Hristos. Adevarata viata a omului se afla in persoana aproapelui sau. In perspectiva aceasta ospitalitatea ocupa in viata crestina locul cel mai inalt. Biserica il cheama pe om sa priveasca rautatea sau neputinta celuilalt ca a sa proprie si sa o combata in sine insusi. Cu atat mai mult il face, desigur, sa lupte impotriva propriilor lui rautati si neputinte, ajungand pana la ura de sine. Ura de sine, ca ura fata de pacatul care se incuibeaza inlauntrul omului, il curateste de rau.Iubirea crestina nu este o notiune abstracta, ci este legata de persoane concrete si de o umanitate concreta. Pentru Hristos aproapele este omul concret sau umanitatea concreta si nu notiunea abstracta a omului sau a umanitatii. Iar iubirea catre Dumnezeu are caracter personal. Trairea ei se realizeaza la nivelul comuniunii persoanelor: a lui Dumnezeu si a aproapelui. In Dumnezeu se afla plinatatea iubirii. Iubirea catre Dumnezeu, ca iubire catre arhetip, face adevarata si iubirea catre icoana (chipul) Lui, omul. Dimpotriva, despartirea de Dumnezeu distruge si iubirea fata de aproapele. Destrama comuniunea adevarata si da nastere singuratatii, care poate exista chiar in cazul unor mari densitati de populatie. Trupul lui Hristos este spatiul mantuirii si al punerii in valoare a potentialului omului. Credinciosul care traieste ca madular al trupului lui Hristos participa la bucuria si tristetea aproapelui sau. Priveste aspiratiile celuilalt ca propriile sale aspiratii si realizarile proprii ca realizari ale intregului trup. Acest fapt necesita, insa, sfaramarea cochiliei izolarii egoiste si incetarea potrivniciei fata de aproapele. Credinciosii se unesc in trupul lui Hristos ca madulare inseparabile ale lui. Sfintirea fiecaruia capata dimensiuni universale, pentru ca in persoana lui este recapitulata intreaga lume.Lumea este asemenea unui spital in care fiecare sufera de o anumita boala. Cand crestinul se ingrijeste de vindecarea sa, nu il osandeste pe celalalt de boala lui. Cand uita de adevarul acesta, uita de fapt de insusi scopul sau. Credinciosul e dator sa aiba inima curata. Iar cel ce are inima curata ii vede pe ceilalti buni. Curatia inimii omului se adevereste "cand pe toti ii considera buni si nu vede pe nimeni care sa ii fie necurat sau spurcat". Gandurile pe care le cultiva cineva despre aproapele sau sunt revelatoare pentru sine insusi. Iar dupa felul in care se raporteaza la aproapele poate fi inteleasa propria sa stare duhovniceasca. Cultivarea gandurilor bune nu inseamna incapacitatea sau neputinta distingerii oamenilor sau a lucrurilor, ci maturitate duhovniceasca, iubire reala si cuget smerit. Gandurile bune cultiva relatii personale pasnice, influenteaza pozitiv mediul social si determina in mod analog fiecare situatie ift parte. Din contra, gandurile rele il rod pe om inlauntrul sau, tulbura relatiile lui personale si determina negativ diversele situatii prin care trece. Iubirea adevarata nu se margineste la prieteni, ci ii cuprinde si pe vrajmasi. Iubirea de vrajmasi constituie o caracteristica esentiala a iubirii crestine. Este piatra de incercare cu care i se verifica si i se constata in general existenta. Si aceasta se intampla pentru ca iubirea crestina nu este determinata de oportunitati si interese personale, ci de libertate si caracter dezinteresat: "Si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fii Celui Preainalt, caci El este bun cu cei nemultumitori si rai". Iubindu-si vrajmasii, crestinul inlatura impartirile, traieste unitatea firii omenesti si devine universal. La iubirea aceasta omul nu ajunge dintr-odata, ci treptat. Cand un parinte nevoitor a fost intrebat cum trebuie infruntat vrajmasul, a raspuns: Daca vine cineva sa te ucida, legea nu te condamna daca il ucizi tu aparandu-te. Dar in loc sa il ucizi, te poti purta mai omeneste si sa il scoti din lupta ranindu-l. Daca, insa, ai taria duhovniceasca necesara si il infrunti cu rugaciunea, atunci faci cel mai bun lucru. In sfarsit, crestinii nu se pot considera pe ei insisi iresponsabili pentru purtarea celorlalti. De altminteri aceasta nu este rupta de purtarea credinciosilor fata de aceia. Daca viata credinciosilor este corecta, ii invata pe ceilalti si actioneaza binefacator asupra dispozitiilor si comportamentului acelora. Un cuvant atribuit Sfantului Apostol Matia spune: "Daca va pacatui vecinul celui ales, a pacatuit cel ales; caci daca acesta s-ar fi purtat precum porunceste cuvantul, si vecinul si-ar fi pazit viata spre a nu pacatui". Iar, dupa Sfantul Ioan Gura-de-Aur, daca ar fi crestinii intr-adevar credinciosi, n-ar mai exista necredinciosi. Ceilalti sunt oglinda noastra. Pozitia crestinilor in lume este analoaga pozitiei preotilor in Biserica. Precum preotii sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea credinciosilor, asa si acestia, ca "preotie imparateasca", sunt raspunzatori inaintea lui Dumnezeu de mantuirea lumii. Intelesul "preotiei imparatesti" este direct legat de participarea credinciosilor la slujirea proroceasca, arhiereasca si imparateasca a lui Hristos, precum si de raspunderea lor de a da marturia credintei lor lumii, sa se roage pentru ea si sa se ingrijeasca de intoarcerea ei la Dumnezeu. Viata si activitatea crestinilor trebuie sa fie calauzite de duhul iubirii aratat de Hristos. Lucrarea lui Hristos ca mijlocitor intre Dumnezeu si oameni este continuata de Biserica, adica de trupul Lui care ii are drept madulare pe toti credinciosii."(Georgios Mantzaridis,preluare de pe crestinortodox) SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE SAMBATA SEARA Last edited by Pelerin spre Rasarit; 02.06.2012 at 20:41:18. |
#14
|
|||
|
|||
CAPITOLUL VI
Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului (I) ,,Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalității omenești. Aceasta este învățătura fundamentală a Părinților Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu și cu aproapele, ba chiar și cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă și utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui. Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, ea nu încercă să pătrunda în așa-numitul subconștient pe cont propriu, cu ajutorul rațiunii ci încercă să-l invete pe credincios țina poruncile lui Hristos în viața iar încercând să țina poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaște pe Dumnezeu), cu toate patimile și păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafață’. Urmează apoi o lungă strădanie a vindecării acestor patimi.Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită și omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-și împlinește rostul său adânc pe pământ, adică părtășia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase și psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie și o căutare tragică. După învățătura Părinților, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-și raportează viața la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul și prin voința Creatorului, sufletul nu își încetează niciodată existența, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăiește într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmație arată deosebirea față de vechile idei filozofice despre suflet, dar și față de pozițiile psihologice moderne. De bună seamă că sufletul și trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinții spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroșit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuși fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ și trupul, tot așa cum boala trupului molipsește uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deși sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primește să urmeze sufletului, din pricina patimilor, și astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deși sufletul se simte mai curând sănătos, totuși trupul se simte bolnav și slăbit. Se adeverește atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41). Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem ști ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce privește corpul, dacă omul urmează un tratament greșit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă și cu viața sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinții Părinți răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de rațiune. Iar boala este întunecarea minții. Și vindecarea este luminarea ei.Pentru a înțelege mai bine aceste concepte de inspirație evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos: “ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, și trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, și trupul tău e întunecat. Așadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).Așa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot așa și mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12). Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcționează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se folosește în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât și de aproapele său pentru a-și întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de neliniște. Sunt creștini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aș avea copii mai buni, dacă soția mea nu ar fi făcut asta și asta, dacă…, dacă…, probabil că aș fi dus o viață creștinească”. Aproape toți avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuiește este una lăuntrică, interioară. Și aceasta este întunecarea minții deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viață. Când însă mintea este eliberată prin metoda și tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte inceputul urcusului spre Inviere. Luminarea minții ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât și în întristare, în fericire și în nefericire, în necaz și în alinare, în așa-numiții oameni buni și în așa-numiții oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alții socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alții iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.Așadar, problema principală a omului este cum să învețe să-și vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemnițarea și întunecarea minții. Ce este întunecarea minții? Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate energiile lăuntrice ale sufletului și ale trupului se tulbură. Despărțirea minții de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcționări a minții, atât patimile trupului, cât și cele ale sufletului se dezlănțuie. Și diavolii, sau îngerii căzuți, care au minți mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc și mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei știu că, dacă întunecă mintea, pot cu ușurință să-l împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginației și a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria. Cu cât omul este mai bolnav sufletește, cu atât imaginația sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice și se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile și toate imaginile sale fantastice. Dis-funcția psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minții. Vindecarea sufletului.Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociație de oameni buni și evlavioși, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primește oameni bolnavi și vindecă rănile lor duhovnicești. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creștini: prima, a celor netămăduiți sufletește, care nici nu sunt tămăduiți, nici nu știu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creștinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiția ortodoxă și care înaintează statornic spre vindecare. În sfârșit, celei de-a treia categorii îi aparțin Sfinții Bisericii, cei care sunt deja tămăduiți duhovnicește. Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minții (cum am mai spus, înțeleasă nu atât ca rațiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă și cuprinsă de întuneric trebuie luminată și reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufletește este plin de patimi, stăpânit de gânduri și fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-și întoarcă atenția în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-și tămăduiască mintea.Este foarte important felul în care descriu Sfinții Părinți vindecarea și reînvierea minții. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minții: credința adevărată, conștientizarea bolii, existența unui preot tămăduitor și, în sfârșit, ’metoda’ potrivită pentru reînvierea minții, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoință”." (va urma) SFANTUL EFREM SIRUL: PLANSUL DE DUMINICA SEARA |
#15
|
|||
|
|||
CAPITOLUL VI
Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului (II) ,,Căi de vindecare a) Credința ortodoxă Cu adevărat este nevoie de o credință tare; căci dacă credința se schimbă, se deformează automat și vindecarea. Spre exemplu: dacă renunțăm la învățătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiți; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susținea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăși tăgăduim mântuirea, ș.a.m.d. Așadar noi credem și mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica Ortodoxa este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinții Părinți sunt adevărați vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripțiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului și vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ținem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece. b) Conștientizarea bolii Sunt două căi de recunoaștere a stării noastre duhovnicești. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei și a trăit în adâncă și deplină pocăință. Pocăința este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el își vede pustiirea și începe să plângă.Există și o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eșecul total al vieții noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viață, când eșecul în viața personală sau în cea familială și socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinație lăuntrică, vom găsi ieșirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conștientizarea stării noastre duhovnicești. Pe locul doi urmează conștientizarea bolii. Omul trebuie sa fie conștient de boala sa. La fel cum bolnavul își dă seama de boala sa și se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă și cu boala duhovnicească.Pentru a conștientiza starea noastra sufletească, ne străduim să ținem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conștienți de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de rațiune, de neliniștea iscată de gândurile de nesiguranță și deznădejde sau de remușcări și de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, și chiar mai bine, simțim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor și sfinților ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinților mucenici, ajungem conștienți de lipsa noastră de credință. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinți, ne dăm seama de inerția noastră spirituală. c) Preotul-tămăduitor ortodox Dar, de bună seamă, se cere și un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziți cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păsește pe calea credinței, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viața sa duhovnicească. Este aproape cu neputință ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieții duhovnicești este atât de lung, încât nimeni nu poate călători și ajunge la capătul său fără o călăuză. Preotul se cheamă și părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naște fii duhovnicești. Apostolul Pavel folosește de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de ați avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulți părinți; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuși Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeiești și a împărtășit-o, a predat-o fiilor săi duhovnicești; și astfel le-a dat din nou viață.În tradiția patristică se vorbește despre botezul prin apă si prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuși nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deși și-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeți cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primește Botezul Duhului – care este luminarea minții – când se face Templu al Duhului Sfânt ? De altfel, Sfântul Apostol Pavel își arată maternitatea duhovnicească și față de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăși cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este și doctor ce vindecă bolile duhovnicești ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu și-l călăuzește către pământul făgăduinței. Din toate aceste pricini termenul de tămăduitor pentru preot – și mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit. d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoință ortodoxă Liniștirea minții de involburarea de ganduri „Iar tu când te rogi, intră în cămara ta și, încuind ușa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6). Astăzi, mulți oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simțurilor. Suntem închiși în aceasta și ni se dă voie cel mult să-i înfrumusețăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim și să ne petrecem viețile „întemnițați”. Tocmai de aceea cresc atât de mult așa-numitele probleme psihologice și chinuitoarele probleme existențiale, care nu pot fi rezolvate prin soluțiile omenești. Proliferarea îmaginației bolnave, divinizarea rațiunii, dezlănțuirea necontrolată a simțurilor și inexistența liniștii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.Mai mult, ne temem de singurătate și izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în mașină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne țină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură și nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea și încă multe altele arată inexistența isihiei sau liniștirii lăuntrice a minții."(va urma) RUGACIUNE DE DIMINEATA SCRISA DE PARINTELE ARSENIE BOCA Last edited by Pelerin spre Rasarit; 04.06.2012 at 14:10:43. |
#16
|
|||
|
|||
CAPITOLUL VI
Ortodoxia ca metoda de vindecare a sufletului (III) ,,Imaginația bolnavă Imaginația este, în accepțiunea Sfinților Părinți, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însușire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieșirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginația primește aceste experiențe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită și le păstrează spre a crea necontenit probleme. Sfinții Părinți deosebesc mai multe feluri de imaginație; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile așa-numitelor păcate trupești. Prin imaginație, simțurile proiectează aceste imagini pe ecranul minții, continuând s-o țină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este așa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschiși, lăsându-se purtați cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulți oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginația creatoare, care dezvoltă civilizația și arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, așa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfățișează în străduința noastră de a-L închipui pe Dumnezeu și puterile îngerești în chip rațional, făcând speculații despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creștinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniștirii minții, spre a ajunge la părtășia și unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoașterea Lui. Iar meșteșugul (metoda) isihiei ține de curățirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri și îmaginație bolnavă. Cu cât imaginația cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârșia lui se află imaginația.Vedem chiar oameni care merg la biserică și vor să ducă o viață creștinească; dar continuă totuși să își cultive îmaginația. Și-L închipuie pe Dumnezeu, și-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ș.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovnicești, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări și înșelări.Noi, oamenii de azi simțim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic rațiunea, îndestulându-ne toate simțurile și primind de dimineața până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulți oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoși, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane și chiar cauzează anomalii fizice. Mulți doctori își sfătuiesc pacienții să nu gândească prea mult și să nu își fixeze mintea asupra unor anumite idei.De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenția ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniștirea și rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.Totuși, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reușim, le alungăm cu rugăciunea. Și dacă nu reușim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere șarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra. Patimile După învățătura Sfinților Părinți, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – și trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat și trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraților noștri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ținerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorința de adevărata plăcere, care este legată de bunătățile cele veșnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.Lupta cu patimile este grea și primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuți și țin de vârsta omului și de felul său de trai. Totuși, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuință de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor. a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Același lucru trebuie făcut cu toate patimile. b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar și cu împreună-lucrarea omului. c) Primim puterea și harul lui Dumnezeu prin rugăciune și, mai ales, prin taina spovedaniei. Știm din experiența personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl ușurează pe om. Dacă învățăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinței, este încetarea monologului cu sine și deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu. d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asuprește cel mai mult, călăuziți fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ține legat de pământ și nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm și pe celelalte. e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conștienți de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întărește. Astfel, încet dar sigur, se ofilește și moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile și cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele și contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorințe pătimașe. f) În învățătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuși aceeași patimă are trebuință de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniștirea minții, celălalt prin ascultare. Din această pricină, același sfat, aplicat aceleiași patimi, poate fi leac unuia și otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale. g) Sfânta Euharistie (Împărtășanie)este Taina care deosebește clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtășanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23). Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească Biserica este un spital. Și, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă și în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secții de terapie intensivă și secții de recuperare și convalescență, la fel este și în Biserică. Parohiile funcționează ca niște cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unități de terapie intensivă. Trecând de treapta curățirii, pacientul își încheie perioada de convalescență și, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească și la neîncetata simțire a lui Dumnezeu."(adaptare după Mitropolit Hieroteos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în Tradiția ortodoxă) "Conform gindirii unitare a Parintilor si a Sinoadelor, Biserica este nu numai una, ci si unica.Biserica este una si unica, pentru ca ea este trupul Unuia si Unicului Hristos. Unde nu este Dumnezeul-Om, acolo nu exista Biserica, iar unde nu exista Biserica, acolo nici Euharistia nu exista. In afara acestei identitati, adica a Bisericii si a Euharistiei, se afla erezia, falsa biserica si antibiserica. Biserica, prin dumnezeiasca Euharistie, este unitate soborniceasca si unirea lui Hristos cu credinciosii si a credinciosilor cu Hristos. Si in Euharistie si in Biserica, Dumnezeul-Om Hristos este Unul si, de asemenea, este "toate si intru toti." (Sfantul Iustin Popovici) Last edited by Pelerin spre Rasarit; 05.06.2012 at 15:16:18. |
#17
|
|||
|
|||
Capitolul VII
Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti despre lupta si biruirea patimilor (I) ,,Virtutile constau in lucrarea potrivit firii sau, altfel spus, potrivit scopului pe care Dumnezeu li le-a dat la crearea firii omenesti, a facultatilor, puterilor sau tendintelor omului. Ele corespund folosintei si sensului firesc si rational al acestor facultati, care au rostul de a-l indrepta pe om catre Dumnezeu si de a-l inalta la El, insemnand de altfel, pentru Sfintii Parinti, conform Logosului, dupa chipul si asemanarea Caruia a fost creat omul. Patimile, dimpotriva, se ivesc datorita lucrarii contra firii (adica impotriva scopului firesc si normal sau, altfel spus, impotriva lui Dumnezeu) a puterilor sufletului si a organelor trupului, prin devierea, pervertirea,reaua lor folosinta. Astfel, Sfantul Ioan Damaschin defineste patimile ca "abaterea de bunavoie de la starea conforma firii la una contrara firii". Sfantul Nichita Stithatul, tot asa, considera ca patimile sunt suscitate de "puterile sufletului in miscarea impotriva firii". Sfantul Ioan Scararul, la fel, spune ca: "noi am schimbat insusirile sustinatoareale firii in patimi". Sfantul Talasie vorbeste si el despre schimbarea virtutilor in pacate.Iar Sfantul Vasile cel Mare arata ca: "Dumnezeu ne-a inzestrat cu puterile necesare ca sa implinim toate poruncile pe care ni le-a dat (...) cu aceste puteri lucrand corect si dupa cuviinta, facem viata noastra virtuoasa prin pietate; daca insa nu folosim actiunea lor, alunecam spre rautate. Iar definirea rautatii este urmatoarea: folosirea rea si impotriva poruncii Domnului a darurilor pe care ni le-a dat Dumnezeu ca sa facern binele; dupa cum tot asa de adevarat, definitia virtutii cerute de Dumnezeueste folosirea acestor daruri ale lui Dumnezeu cu buna-stiinta, potrivit poruncii Sale"." Sfantul Grigorie Palama invata tot asa ca "reaua intrebuintare a puterilor sufletului e cea care da nastere patimilor vrednice de dezaprobare". Iar Sfantul Maxim, care vorbeste adesea despre caracterul nefiresc al patimilor, spune, in acest sens: "nimic nu e rau din cele ce sunt, decat reaua intrebuintare, care vine din neglija mintii de a cultiva cele firesti"; "in toate lucrurile reaua folosire este pacat"; "pacatele ne vin din reaua intrebuintare a puterilor sufletului, a celei poftitoare, irascibile si rationale".Sfantul Maxim spune ca diavolul, "pornind razboi impotriva virtutii si a cunostintei oamenilor, cauta sa le doboare sufletul prin puterile (facultatile) innascute ale lor", atatandu-l pe om sa le foloseasca cum nu se cuvine, indreptandu-le spre cele necuvenite.Fiind intemeiate prin intoarcerea puterilor sufletului de la rostul lor dumnezeiesc firesc si prin intrebuintarea acestora in mod contrar firii, in vederea obtinerii placerii, patimile sunt miscari dereglate si irationale ale sufletului: "Patima, spune Sfantul Maxim, este o miscare a sufletului impotriva firii, fie spre o iubire nerationala,fie spre o ura fara judecata a vreunui lucru sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simturilor". Pentru aceasta, dar, de asemenea, si din cauza tuturor celorlalte tulburari care le sunt inerente, ca si a numeroaselor dereglari pe care le produc in suflet, patimile pot fi considerate, pe drept cuvant, forme de nebunie. Astfel, Sfantul Atanasie cel Mare vorbeste despre "oamenii cazuti in nebunia patimilor". Sfantul loan Gura de Aur spune ca "patimile nu sunt altceva decat nebunie", iar in alta parte explica mai pe larg: "Fiecare dintre nenorocitele patimi zamislite in sufletul nostru naste in noi un soi de betie (...), intunecandu-ne mintea. Caci betia nu este nimic altceva decat abaterea mintii in afara cailor ei firesti, ratacirea cugetelor si pierderea constiintei". Caci citim in Ecclesiast: "mi-am dat seama ca rautatea este o nebunie "(Eccl. 7, 25). Sfintii Parinti prezinta foarte adesea viata dusa in pacat si patimile ca pe o adevarata stare de nebunie. Inca si mai adesea ei folosesc termenul de boala pentru a numi patimile si obisnuinta cu pacatul care se naste din ele. "Prin lucrarea raului, scrie Avva Dorotei, primim o oarecare deprindere straina si contrara firii, ajungem ca in obisnuirea cu o boala veche si de nevindecat". Patimile sunt "boli ale sufletului ", spune limpede Clement Alexandrinul. La fel spune si Avva Amun Sfantul Nichita Stithatul vorbeste despre"boala patimii". Tot asa si Sfantul Macarie Egipteanul. "Dupa calcarea poruncii, spune el, sufletul a cazut in boala patimilor"; si Dumnezeu "cunoaste de ce rele este inrobit sufletul, cum este el impiedicat sa lucreze cele spre viata si cum zace el rapus de boala grea a patimilor celor necinstite".Sfantul Maxim, la randul sau, invata ca "precum se raporteaza sanatatea si boala la trupul viu, si lumina si intunericul la ochi, tot asa se raporteaza virtutea si pacatul la suflet". Iar Sfantul Isaac Sirul scrie in acelasi fel: "Cu cele ale sufletului este tot asa ca si cu cele ale trupului. Daca deci virtutea este in chip firesc sanatatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului". "Fara curatirea de patimi, nu se tamaduieste sufletul de bolile pacatului", mai spune el. Sfintii Parinti s-au straduit sa clasifice toate aceste patimi/boli, intemeind astfel o adevarata nosografie duhovniceasca. Sfantul Ioan Casian arata cum se pot deosebi si imparti ele prin raportarea la diferitele "parti" ale sufletului, sau la puterile acestuia,pe care ele le afecteaza, si recurge pentru aceasta demonstratie la o comparatie clara cu bolile trupului: "Exista un singur izvor si inceput al tuturor viciilor, dupa calitatea partii, sau, ca sa spun asa, a portiunii din suflet care a fost molipsita, iar numele patimilor si ale stricaciunilor sunt felurite. Aceasta se intelege uneori mai usor prin comparatia cu bolile trupesti, care pot avea o singura cauza, dar felurile suferintei sunt multe, dupa membrele care au fost atinse de boala. Cand este atacata de puterea veninului vatamator fortareata trupului, capul adica, apare cefalalgia. Cand acest venin a patruns in urechi sau in ochi, se produc otita si oftalmia! Cand acesta a atacat incheieturile sau extremitatile mainilor, boala se numeste guta, iar daca s-a coborat la picioare, numele bolii este podagra. Aceeasi singura obarsie, veninul vatamator, produce boli cu atatea nume, cate parti ale trupului a infectat, in acelasichip, trecand de la cele vazute la cele nevazute, credem ca se asaza in partile, sau, casa spun asa, in membrele sufletului nostru, puterea fiecarui viciu, inteleptii spun ca virtutea este de trei feluri, adica avand drept obarsie ratiunea, vointa si sentimentul,care se pot tulbura din vreo pricina oarecare. Cand, asadar, puterea patimii vatamatoare a impresurat pe una dintre acestea, prin stricare, in locul ei se asaza ceea ce numim viciu". In acest text, pe care il putem considera drept reprezentativ pentru felul de a privi al Sfintilor Parinti, patima apare limpede conceputa si definita ca boala, si nu in chip alegoric sau pur si simplu ca ilustrare, nici ca simpla comparatie, ci, asa cum insusi Sfantul loan Casian o spune, in virtutea unei autentice analogii ontologice care exista intre afectiunile trupului si cele ale sufletului, ceea ce permite sa se vorbeasca si despre unele, si despre altele in termeni medicali identici,in majoritatea cazurilor in care Sfintii Parinti se folosesc, pentru a descrie patimile, de un vocabular, aplicat in mod obisnuit la patologia corporala, trebuie sa stim ca nu este vorba despre simple figuri de stil, ci despre un mod de a se exprima perfect adecvat la realitatea descrisa, despre o maniera precisa si directa de a arata lucrurile asa cum sunt."(va urma) Last edited by Pelerin spre Rasarit; 05.06.2012 at 16:33:25. |
#18
|
|||
|
|||
Capitolul VII
Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti despre lupta si biruirea patimilor (II) ,,O multime de patimi/boli pot afecta sufletul omului cazut, si anume tot atatea cate miscari patologice pot avea diferitele lui facultati, in plus, numarul lor creste prin combinarea unora dintre ele. Sfantul Ioan Casian, ilustrandu-si afirmatiile de mai sus,ne da urmatoarea clasificare: "Daca este infectata de viciu partea rationala va da nastere la vicii ca: chenodoxia, trufia, pizma, mandria, infumurarea, sfada,erezia.Daca va fi ranita vointa (partea irascibila) va produce furie, nerabdare, tristete,nepasare, lasitate, cruzime. Iar daca va strica partea poftitoare va zamisli:gastrimarghia, desfranarea, arghirofilia, avaritia si poftele vatamatoare si pamantesti". Sfantul Ioan Damaschin, care foloseste acelasi principiu de clasificare, ne ofera o lista mai detaliata. In alta parte, el da o alta lista, inca si mai lunga, pe baza deosebirii dintre patimile sufletului si patimile trupului: "Patimile sufletului sunt uitarea, negrija si nestiinta, cele trei patimi prin care ochiul sufletului - mintea - este orbit si inrobit tuturor celorlalte patimi, care sunt: lipsa de credinta, parerea gresita,adica orice erezie, blasfemia, pornirea nestapanita, mania, amaraciunea, furia, ura semenilor, pizma, calomnia, judecarea semenilor, tristetea peste masura, frica,lasitatea, cearta, impotrivirea, gelozia, slava desarta, mandria, ipocrizia, minciuna,lipsa de credinta, lacomia, iubirea celor materiale, iubirea avutiilor pamantesti, trandavia, putinatatea de suflet, nerecunostinta, cartirea, sminteala, ingamfarea,laudarosenia, iubirea de stapanire, dorinta de a placea oamenilor, viclenia,nerusinarea, nesimtirea, lingusirea, prefacatoria, siretenia, falsitatea, consimtireasufletului cu pacatul, obisnuinta cu pacatul, ratacirea gandurilor, iubirea de sine (...),iubirea de arginti (...), cruzimea si rautatea. Iar patimile trupului sunt: lacomia,imbuibarea pantecelui, betia (...), desfraul, adulterul, nerusinarea, necuratia, placerea simturilor si iubirea placerilor de tot felul, ademenirea copiilor (...), poftele cele rele sitoate patimile nerusinate cele impotriva firii; hotia, pangarirea celor sfinte, talharia,uciderea, placerile carnii si toate cele care se fac pentru indulcirea trupului; ghicitul,vrajile, prevestirile, iubirea de podoabe, usuratatea, nepasarea (...), lenea, distractiile, jocurile de noroc, reaua folosire in chip patimas a placerilor lumesti, viata iubitoare detrup". In ceea ce-l priveste, Sfantul Maxim Marturisitorul, adoptand clasificarea stabilita pe baza celor trei functiuni principale ale sufletului, in paralel mai face o clasificare a patimilor in alte trei categorii: cele care provin din cautarea placerii, cele care provin din ferirea de durere si, in sfarsit, cele care se nasc din unirea acestor doua porniri. "Cautand placerea din pricina iubirii trupesti de noi insine si straduindu-ne sa fugim de durere, din aceeasi pricina, nascocim surse neinchipuite de patimi facatoare de stricaciune. Astfel, cand ne ingrijim prin placere de iubirea trupeasca de noi insine, naste lacomia pantecelui, mandria, slava desarta, ingamfarea, iubirea de arginti, zgarcenia, tirania, fanfaronada, aroganta, nechibzuinta, nebunia, parerea de sine, infumurarea, dispretul, injuria, necuratia, usuratatea, risipa, neinfranarea,umblarea cu capul prin nori, moleseala, pornirea de a maltrata, de-a lua in ras,vorbirea prea multa, vorbirea la nevreme, vorbirea urata si toate cate sunt de felul acesta. Iar cand ascutim mai mult prin durere modul iubirii trupesti de noi insine,naste mania, pizma, ura, dusmania, tinerea de minte a raului,calomnia,barfeala,intriga, intristarea, deznadejdea, defaimarea Providentei, lancezeala, neglijenta,descurajarea, deprimarea, putinatatea de suflet, plansul la nevreme, tanguirea, jalea,sfaramarea sufletului, ciuda, gelozia si toate cate tin de o dispozitie care a fost lipsitade prilejurile placerii, in sfarsit, cand din alte pricini se amesteca in placere durerea,dand perversitatea (caci asa numesc unii intalnirea partilor contrare ale rautatii),naste fatarnicia, ironia, viclenia, prefacatoria, lingusirea, dorinta de a placeaoamenilor si toate cate sunt nascociri ale acestui viclean amestec". "A le numara pe toate si a le spune toate, cu infatisarile, modurile, cauzele si vremurile lor, nu e cuputinta", adauga Sfantul Maxim. Iata deci ca aceasta lista, cu toata intinderea ei, nu este decat partiala, ca si cea Sfantului Ioan Damaschin, citata mai sus, o simpla privire rapid aruncata asupra nenumaratelor patimi care-l pot lovi pe omul cazut.Printre aceste multiple boli spirituale, exista totusi unele care sunt fundamentale, mai generale si generice, acest ultim termen aratand ca ele, intr-un anumit fel, le contin si le zamislesc pe toate celelalte. Aceste patimi principale sunt in numar de opt. Evagrie le clasifica astfel: "Gandurile cele mai generale, in care se cuprind toate celelalte, suntin numar de opt. Primul este gandul lacomiei; dupa el, vine cel al curviei; al treilea este cel al iubirii de arginti; al patrulea, gandul tristetii; al cincilea, al maniei; al saselea, al akediei; al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al mandriei".Cele opt patimi generice corespund celor sapte neamuri care trebuie invinse, in afara de Egipt, cucerit deja, despre care vorbeste Deuteronomul (7, l). Cateodata, Sfintii Parinti, socotind mandria si slava desarta o singura patima, vorbesc numai despre sapte patimi, in acest caz ele corespunzand celor sapte demoni de care vorbeste Evanghelia (Mt. 12, 45; Mc. 16, 9; ). Izvorul acestor opt patimi principale si al tuturor celorlalte pacate care se nasc din ele este filautia sau iubirea egoista de sine. Toate patimile provin din aceasta, dar ea produce in primul rand trei patimi fundamentale, care le preced si le zamislesc pe celelalte cinci, dintre cele opt principale, apoi pe toate celelalte: acestea sunt gastrimarghia, arghirofilia si chenodoxia. "Iubirea trupeasca de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gandurilor patimase. Caci din ea se nasc cele trei ganduri mai generale ale poftei: al lacomiei pantecelui, al iubirii de arginti si al slavei desarte". "Dintre demonii carese impotrivesc lucrarii (praxis) noastre, cei dintai care se ridica cu lupta sunt cei incredintati cu poftele lacomiei pantecelui, cei ce ne furiseaza in suflet iubirea de arginti si cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toti ceilalti vin dupa acestia.... "De aceea, arata el in continuare, si diavolul aceste trei ganduri I le-a infatisat Mantuitorului: intai, indemnandu-L sa faca pietrele paini; al doilea, fagaduindu-I toata lumea daca i Se va inchina, si al treilea spunandu-I ca va fi acoperit cu slava daca va asculta de el". Aceste trei patimi primordiale sunt, intr-un anume fel, cele mai imediate, cele care apar in primul rand si cele mai raspandite la oameni. Ele sunt cele care deschid poarta pentru toate celelalte: "Nu este cu putinta sa alunge cineva de la sine pe diavolul, daca n-a dispretuit aceste trei ganduri", scrie Evagrie. Atata vreme cat omul nu le rapune pe acestea trei, nu se poate elibera de celelalte; si, dimpotriva, atunci cand a reusit sa le biruiasca, poate cu usurinta sa le indeparteze pe celelalte."(va urma) Last edited by Pelerin spre Rasarit; 06.06.2012 at 20:27:48. |
#19
|
|||
|
|||
Scurte consideratii practice plecand de la experienta biblica
,,Analizand cauzele aparitiei bolilor psihice, iti dai seama cu usurinta ca diversitatea lor este greu de incadrat intr-o schema. Omul care a fost intr-un spital de psihiatrie, care a vazut, a auzit sau a comunicat cu oameni bolnavi psihic poate afirma ca "duhul” unei astfel de institutii este foarte apasator. In cazul dat, am in vedere nu atat impresia lasata de cele vazute, cat simtamantul launtric al inimii. Am vorbit despre faptul ca, in cazul patologiei psihice asa-zis "naturale”, simptomatologia se dezvolta din cauze biologice. Dar "atmosfera" din clinicile psihiatrice se deosebeste totusi intr-o masura insemnata de cea care este, spre exemplu, intr-un stationar de boli somatice. Care sa fie cauza ? Oare se intalneste uneori combinatia dintre indracire si boala fizica? Cel mai degraba, da. Ierarhul Luca (Voino-Iasenetki) spunea pe aceasta tema: "Cauzele multor boli sufletesti nu sunt cunoscute nici de cei mai savanti dintre psihiatri. Spre exemplu, nu stim cauzele nebuniei furioase, dar mi se pare neindoielnic faptul ca dintre cei afectati de ea un anumit procent sunt indraciti sadea”. De exemplu, exista o categorie de bolnavi psihic ce nu suporta nici un lucru legat de Biserica: nici rugaciunea, nici stropirea cu apa sfintita, nici mirosul de tamaie etc. Cunosc cazuri cand bolnavi de epilepsie, aflandu-se intr-o stare disforica (rautacioasa, agresiva), au incercat sa smulga crucile de la pieptul celor din familie, au avut o atitudine profanatoare fata de icoane si fata de alte lucruri sfinte. Acest comportament era insotit de injuraturi, racnete, amenintari.Nu o data am observat ca debutul bolii psihice a survenit atunci cand cineva din familia celui in cauza a inceput sa se ocupe cu metode oculte de "tratament", cu magie, vrajitorie. Am observat, de asemenea, dezvoltarea unei patologii psihice la copii dupa sinuciderea tatalui sau a mamei. Faptul ca intre parinti si copii exista o foarte stransa legatura spirituala este binecunoscut de multa vreme. Se stie ca, atunci cand parintii fac pacate grele, cand nu se pocaiesc si nu se indreapta, copiii sufera deseori, iar cateodata se si imbolnavesc psihic. Experienta mea practica m-a facut sa ajung la concluzia urmatoare: la majoritatea covarsitoare a copiilor nascuti din relatii extraconjugale apar diverse devieri psihopatologice sau comportamentale. In articolul sau "Boala psihica: pedeapsa sau cruce?" mitropolitul Antonie Bloom scrie: "In scrierile Sfantului Ioan din Kronstadt exista un pasaj care ne poate pune pe ganduri, dar care nu poate fi dat deoparte. Pomenind de bolile sufletesti, Sfantul scrie ca sunt suflete pana intr-atat de fragile, ca s-ar sfarama de grosolania si de cruzimea lumii inconjuratoare - si Domnul ingaduie ca intre ele si lume sa se lase perdeaua bolii psihice, ca sa le fereasca de ceea ce le-ar putea distruge integritatea. Iar indaratul acestei perdele sufletul se maturizeaza si se transforma, si omul creste. Acest pasaj mi-a ramas intiparit in memorie, pentru ca am vazut eu insumi asa ceva.Cu multi ani in urma, cand inca eram medic in Franta, mi s-a cerut sfatul cu privire la un artist, in mediul nostru era un iconar de exceptie, care incepuse sa-si iasa din minti. Mama si sora lui faceau cum fac multi: nu voiau sa-l supere, si cand spunea ca simte miros de pucioasa, ele se prefaceau ca adulmeca aerul si spuneau: "Da, da, chiar asa..." - cand de fapt nu simteau nimic, fiindca nu mirosea a pucioasa. Cand boala a inceput sa progreseze, mi s-a cerut parerea. Cum am zis mai sus, pe atunci eram medic si am fost consultat in aceasta calitate. Mi-au zis: "L-am stropit cu aghiasma, s-a spovedit, i s-au facut molifte, maslu, a fost impartasit -dar nu s-a vindecat. Continua sa fie bolnav... Ce este de facut ?" Am raspuns atunci: "Trimiteti-l la spital ca sa ii faca electroterapie". Imi amintesc cu cata indignare mi s-a raspuns atunci: "Ce, esti necredincios ?! Crezi ca socurile electrice pot ce n-a putut face rugaciunea?! Dar daca lucreaza in el diavolul?!" Atunci am dat un raspuns sincer si provocator. Am zis: "Stiti, daca este a mijloc lucrarea diavoleasca, socurile electrice n-o sa-i faca diavolului nici un rau, dar pe om pot sa-l salveze..." Propunerea mea a fost intampinata cu mare nemultumire, dar bolnavul tot a trebuit dus la spital. In spitalul cu pricina lucram eu, si ca atare il vedeam in fiecare zi de la Dumnezeu. Nimeni nu putea intra in contact cu el... Dar apoi si-a venit dintr-o data in fire.Cand a iesit din spital vindecat multumita ajutorului medical, s-a dovedit ca se intamplase cu el ceea ce a spus Sfantul Ioan din Kronstadt. Iconarul inca neexperimentat, inca nematurizat deplin, desi foarte daruit, a iesit din spital ca iconar matur, cum nu fusese inainte". In majoritatea cazurilor de tulburare psihica exista si un "diagnostic" duhovnicesc. Granitele sunt aici foarte transparente. Inca ceva. Nu o data am avut prilejul sa vad oameni bolnavi psihic de multa vreme, la care cu mila lui Dumnezeu, pe masura imbisericirii, au disparut diferite manifestari greu de vindecat sau nevindecabile ale bolii. Rugaciunea, Sfintele Taine le-au modificat radical starea psihica. Dispareau idei delirante, halucinatii persistente. Ochii bolnavilor se limpezeau, incepeau sa se simta cu mult mai bine. In locul "mastii nebuniei", pe figura se rasfrangea pecetea duhovniciei. In lucrarea sa "Psihiatria si problemele vietii duhovnicesti", profesorul D. E. Melehov scria: "Sub influenta pacatului, sufletul omenesc viu, fara sa-si piarda constiinta, traieste simtamantul vinovatiei, al tristetii, al chinului si al necesitatii de a scapa de pacat. Omul credincios merge dupa ajutor la biserica, apeleaza la o persoana cu experienta duhovniceasca. El traieste durere si suferinta duhovniceasca, iar cateodata poarta si urmarile fizice ale pacatului. Prima sarcina a duhovnicului, ca si a psihiatrului credincios, este aceea de a pune "diagnosticul duhovnicesc", adica este neaparata nevoie sa stabileasca care componenta a suferintei omului are o cauza duhovniceasca nemijlocita si se poate supune tratamentului duhovnicesc. Trebuie stabilit totodata ce anume din suferintele lui reprezinta manifestare a unei boli sufletesti care isi are cauza in tulburari ale activitatii cerebrale sau a intregului organism, si ca atare cere competenta medicala...Sau, in fine, bolnavul are tulburari psihofizice ce reprezinta urmari indirecte ale pacatelor personale sau familiale, si atunci are nevoie de combinarea metodelor duhovnicesti de tratament cu cele psihiatrice. In asemenea cazuri, insanatosirea duhovniceasca poate duce la insanatosire psihiatrica si fizica". Iata inca o observatie duhovniceasca(Arhimandrit Sofronie Saharov, "Sfantul Siluan Athonitul")foarte importanta: "Vrajmasul a cazut prin trufie. Trufia este inceputul pacatului; in ea sunt cuprinse toate felurile raului: slava desarta, iubirea de slava, iubirea de stapanire, raceala, cruzimea, nepasarea fata de suferintele aproapelui; visarea mintii, lucrarea sporita a inchipuirii, expresia demonica a ochilor, caracterul demonic al intregii fizionomii, intunecarea, tanjala, deznadejdea, ura; invidia, deprimarea, la multi caderea in pofta trupeasca; nelinistea launtrica chinuitoare, neascultarea teama de moarte sau, dimpotriva, cautarea de a incheia cu viata si, in fine, lucru ce se intampla nu rareori, deplina nebunie. Iata semnele spiritualitatii demonice. Insa atata vreme cat ele nu se manifesta cu putere, raman nebagate in seama de multi"(Dr. Dimitrie Avdeev,preluare de pe cresinortodox.ro) va urma Last edited by Pelerin spre Rasarit; 11.06.2012 at 02:42:52. |
#20
|
|||
|
|||
Salut initiativa Pelerinului de a elabora, cu statornicie, acest topic pe care il gasesc cu totul folositor pentru zidirea noastra sufleteasca. Macar ca avem cateva repere adunate din Biserica preocupata cu adevarat de mantuirea sufletelor noastre.
Voi incerca sa ma alatur si eu Pelerinului, cu nadejdea ca fac un lucru potrivit si folositor si ca nu stanjenesc demersul initiatorului topicului. Deoarece biblioteca mea personala e undeva in Baragan iar eu sunt acum in Bucuresti, voi posta un fragment din singura lucrare pe care o port deocamdata cu mine: despre viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, de P. Dumitru Staniloae. Multumesc fratelui N.Priceputu ca mi-a pus la dispozitie aceasta carte pretioasa in care gasim repere limpezi si ferme ale gandirii si vietuirii patristice. Desi continutul cartii NU apartine, strict, perioadei din istoria Bisericii pe care o numim "patristica", prin persoana Sfantului Grigorie Palama, prin modul cum Sfantul isi desfasoara marturisirea, consider ca ne aflam in continuitatea vietii patristice si,practic, in duhul ei din miezul cel mai sfant. Deocamdata ma limitez la a selecta cateva paragrafe din prefata alcatuita de Parintele Staniloae. "Controversa isihasta a fost episodul cel mai important in istoria spiritualitatii ortodoxe dupa epoca patristica. Ea s-a produs prin ciocnirea scolasticii apusene, deplin cristalizata in veacul al XIV-lea, cu gandirea religioasa traditionala a Rasaritului si a prilejuit o ultima precizare a caracterelor doctrinei ortodoxe si a pozitiei ei fata de noua cugetare apuseana. Pe cat de mult este crescuta doctrina Sfantului Grigorie Palama din mediul rasaritean, teoretic si practic, pe atat de mult ii precizeaza ea si ii formuleaza acestui mediu notele caracteristice, asa incat astazi nu putem spune nimic SERIOS SI CONCRET despre ortodoxie fara a tine seama de doctrina acestui profund ganditor rasaritean. In controversa aceasta se infrunta mistica rasariteana, care afirma o cunoastere directa si duhovniceasca a lui Dumnezeu, cu rationalismul scolastic, care nu crede decat in ce descopera ratiunea deductiva din natura; mistica rasariteana care asteapta "indumnezeirea" omului sau unirea lui cu Dumnezeu prin harul necreat izvorator din fiinta dumnezeiasca, cu secularismul apusean care nu asteapta decat o imitare a lui Dumnezeu din partea omului prin sfortari proprii, neunindu-se acesta cu Dumnezeu printr-un har necreat, ci printr-unul creat care mentine deci pe om tot in izolare de Dumnezeu. Se refiefeaza spiritul Rasaritului care, cu doctrina lui despre DEOSEBIREA dintre fiinta si lucrarile dumnezeiesti, nu transforma prin cugetare pe Dumnezeu intr-o entitate abstracta, intr-un absolut de piatra lipsit de caracterele personale ale iubirii, milei, supararii, maniei, intr-un Dumnezeu care nu mai poate fi subiect ce primeste rugaciunile, ci doar obiect de speculatie fada." Last edited by ioan cezar; 11.06.2012 at 12:55:01. |
Thread Tools | |
Moduri de afișare | |
|
Subiecte asemănătoare | ||||
Subiect | Subiect început de | Forum | Răspunsuri | Ultimele Postari |
Viata Sfantului Simeon cel Nebun dupa Hristos | Nestiut | Generalitati | 4 | 10.04.2014 20:58:59 |
Mihai Viteazul - o viata inchinata lui Hristos | mirelat | Biserica Ortodoxa in relatia cu alte confesiuni | 23 | 25.09.2013 04:44:16 |
Dogmatica Patristica Ortodoxa | myself00 | Generalitati | 7 | 10.09.2012 20:23:37 |
Despre trupurile inviate in patristica | Mihnea Dragomir | Sfinti Parinti (Patrologie) | 99 | 29.05.2012 15:09:59 |
Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos Calea, Adevarul si Viata | tatolivia | Intrebari utilizatori | 0 | 09.10.2011 16:10:56 |
|