Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

[RappY]

Post triplu că mi s-a șters un post în altă parte și s-a readus numărul posturilor la 666.

Se vede că ăsta-i thread blestemat, în Postul Mare în thread de rugăciune se face apologia satanei spunându-se ba că nu există, ba că e de fapt omul, ba că e spirit dar nu e rău! Lucrare satanică.

[Demetrius]

În prealabil postat de CristianR

în ce a constat Căderea în păcat - și ulterior în moarte - a lui Adam și a Evei?

N-am încheiat să spun, deși s-a subînțeles, că viața lor a devenit păcătoasă doar ca urmare a poruncii, a faptului că au devenit conștienți de Dumnezeu și prin călcarea poruncii ei au greșit de 2 ori: o dată pentru neascultare și încă o dată pentru că devenind conștienți de viața duhovnicească ei nu s-au putut înfrâna de la cea trupească din cauza ”rutinei”. Moartea trupească nu poate fi evitată nicicum, insă prin neînfrânare ei au acontat-o și pe cea duhovnicească.

9. Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,(1Cor6,9)

[Mihailc]

Altfel de meditații pe maginea rugăciunii lui Efrem Sirul (asta fiindcă ştiu că, printre participanții la această discuţie cam dezlânată, există cel puțin o persoană care înţelege şi se bucură )

https://www.youtube.com/watch?v=m40oZDwJT9Q

[CristianR]

Foarte binevenită postarea ta, Mihai – mă bucur tare mult să te reîntâlnesc, iată, după atâta vreme.

Chiar doream un prilej de a ieși din divagațiile pe care le-am întreținut cu Demetrius - nu lipsite de importanță, dar neavându-și neapărat locul aici – pentru a aprofunda rugăciunea aceasta atât de cuprinzătoare și transformatoare pentru oricine și-o asumă.

Iar tâlcuirea lui Olivier Clément este atât de binevenită, mai ales pentru noi, mirenii, care putem găsi cu ajutorul ei modalități de a o aplica – înțelegând – chiar și în lumea alienată în care ne ducem zilele. Dar care poate fi totuși trezită din alienarea ei în măsura în care noi înșine ne trezim.

[CristianR]

iar pentru a finaliza, dragă Demetrius, discuțiile adiacente privitoare la sursa răului și a păcatului în omenire, cred că o bună modalitate ar fi să citim cu atenție amândoi comentariul la Romani al Sf. Ioan Gură de Aur – pe care cu această ocazie l-am descoperit și eu și pe care îl găsesc pe deplin edificator: Omilia XIII

[Demetrius]

În prealabil postat de CristianR

Foarte binevenită postarea ta, Mihai – mă bucur tare mult să te reîntâlnesc, iată, după atâta vreme.

Chiar doream un prilej de a ieși din divagațiile pe care le-am întreținut cu Demetrius - nu lipsite de importanță, dar neavându-și neapărat locul aici – pentru a aprofunda rugăciunea aceasta atât de cuprinzătoare și transformatoare pentru oricine și-o asumă.

Iar tâlcuirea lui Olivier Clément este atât de binevenită, mai ales pentru noi, mirenii, care putem găsi cu ajutorul ei modalități de a o aplica – înțelegând – chiar și în lumea alienată în care ne ducem zilele. Dar care poate fi totuși trezită din alienarea ei în măsura în care noi înșine ne trezim.

Deși nu pentru asta a fost deschis topicul(recunosc), temele ”nu lipsite de importanță” le-am extras totuși din chiar linkul topicului.

Mulțumesc pentru linkul Sf. Ioan Gură de Aur.

[Demetrius]

În prealabil postat de CristianR

Dragă Demetrius, aici m-ai pierdut. Sunt suficiente locuri în Scriptură care îl identifică pe diavol ca ființă spirituală creată de Dumnezeu, pe care n-am vreme să le caut. Însă aduc ca argument însăși căderea protopărinților din Rai, care a fost provocată de o ispită venită nu din ei înșiși, ci din afara lor. Acolo spune clar că șarpele i-a ispitit - iar la Apocalipsa 12 acesta este identificat cu diavolul...

Mai aduc un răspuns referitor la ”diavolul” din noi:

13. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.
14. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.
15. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte.(Iac1,13-15)

[forever...]

În prealabil postat de Mihailc

Altfel de meditații pe marginea rugăciunii lui Efrem Sirul (asta fiindcă ştiu că, printre participanții la această discuţie cam dezlânată, există cel puțin o persoană care înţelege şi se bucură )

https://www.youtube.com/watch?v=m40oZDwJT9Q

Hristos a înviat!

Deși rugăciunea lui Efrem Sirul este specifică postului mare, am văzut abia acum acest link și am ascultat prima parte, din care am extras mai jos un fragment.

„Duhul trândăviei, al deznădejdii, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie! Există o cale, Tu ești Calea. Dar pe această cale sunt obstacole care definesc condiția noastră fundamentală de ființe păcătoase, cea de care Iisus le-a amintit celor care voiam s-o ucidă pe femeia adulteră. Trândăvie nu este clinofilia lui Oblomov, nici lenevirea din diminețile noastre de vacanță, trândăvie înseamnă uitarea despre care asceții spun că este păcatul de căpetenie. Uitarea - adică neputința de a se uimi de a se minuna sau, pur și simplu, de a vedea. Lipsa treziei - un soi de somnambulism al agitației sau al inerției, niciun alt criteriu în afara utilității, rentabilității, raportului calitate – preț. În agitația interioară și exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment amenință să vină peste celălalt, pentru alții agenda prea goală, violența și drogurile, slabe sau puternic. Faptul de a nu mai ști că celelalte există într-o interioritate la fel de profunde ca și a mea, de a nu mă mai opri cuprins de emoție la auzul unei melodii, sau la vederea unui trandafir. de a nu mai da slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru ele, pentru că totul mi se cuvine... Când nu îmi pasă când totul este înrădăcinat în taină și că taina locuiește în mine, când uit de Dumnezeu și de creația Lui, când nu mai știu să mă accept ca o creatură cu destin veșnic, când uit de moarte și de ceea ce i-ar putea urma.”

M-a „uimit” și m-a bucurat interpretarea conform căreia trândăviea este de fapt uitarea de Dumnezeu, lipsa uimirii... Despre uimire am găsit referințe și într-o carte, prea grea pentru mine („Isaac Sirianul — asceză singuratică și milă fără sfârșit”, Sabino Chialà), din care am reținut acest unic lucru - uimirea ca treaptă a cunoașterii.

De asemenea, nu vedeam „grija de multe” ca „deznădejde”, ci mai degrabă ca agendă prea încărcată, că tot e menționat mai sus și acest sindrom.

Altfel spus, mulțumesc pentru link și mă întreb ce putem „savura” în această perioadă, a Penticostarului? Cum stați cu bucuria?

[forever...]

În prealabil postat de CristianR

iar pentru a finaliza, dragă Demetrius, discuțiile adiacente privitoare la sursa răului și a păcatului în omenire, cred că o bună modalitate ar fi să citim cu atenție amândoi comentariul la Romani al Sf. Ioan Gură de Aur – pe care cu această ocazie l-am descoperit și eu și pe care îl găsesc pe deplin edificator: Omilia XIII

Hristos a înviat!

Și acest link este de studiat.

Fiindcă vorbim despre păcat, mă gândesc că este trist când încercăm să îl „vopsim”, reformulând faptele cu termeni eufemistici sau nevrând să îl recunoaștem ca atare, dar este la fel de trist și greu să nu ne putem ridica din cădere... Sau să ne simțim vinovați, deși, tehnic, ne-am spovedit și am primit iertarea.

Scuze pentru divagație!

[Demetrius]

În prealabil postat de forever...

Hristos a înviat!

Și acest link este de studiat.

Fiindcă vorbim despre păcat, mă gândesc că este trist când încercăm să îl „vopsim”, reformulând faptele cu termeni eufemistici sau nevrând să îl recunoaștem ca atare, dar este la fel de trist și greu să nu ne putem ridica din cădere... Sau să ne simțim vinovați, deși, tehnic, ne-am spovedit și am primit iertarea.

Scuze pentru divagație!

Adevărat a înviat!
Nu mi se pare divagație.

Nu suntem vrednici de iertare dacă ne-am spovedit formal, tehnic, iar dacă folosim tehnica vopsirii și a omiterii cu atât mai puțin, ci e nevoie în plus de hotărârea de a nu mai repeta păcatul, care face parte din spovada vrednică de iertare.

Apelarea la vopsirea și reformularea faptelor... seamănă mai mult cu o ”camuflare” a păcatului, nu cu o spovadă, cu un ”strigăt mut” al conștiinței care este amuțită de subconștientul EGO-ului, care nu vrea să se pocăiască și de aceea folosește bidineaua pentru că iubirea de sine e mai mare decât durerea greșelii.

După părerea mea e mai ușor să nu mă ridic din cădere și mai comod, pentru că ridicarea seamănă cu voința porcului de a se dezlipi de noroiul drag naturii lui, ceea ce nu este natural deloc; este la fel de greu pentru ființele raționale doar ocazional(orgolioase).