Iubirea, bucuria, libertatea

[forever...]

Psalmul 'La raul Babilonului'

La utrenia Duminicii Fiului Risipitor se adauga si se canta Psalmul 136:

"La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.
Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: “Cântați-ne nouă din cântările Sionului!“
Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.
Adu-ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: “Stricați-l, stricați-l până la temeliile lui!“
Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă.
Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră".

Care este înțelesul psalmului "La râul Babilonului" cântat în Postul Mare?

Psalmul acesta este o miscatoare icoana a omului cazut in robia pacatului si a izbavirii lui. Cel robit de patimi este instrainat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca si Fiul risipitor, in Babilonul cel intunecat si in robie. „Canta si aici din cantarile Sionului“, porunceste diavolul. „Bucura-te si in pacat, slaveste-ma si pe mine, cum slaveai pe Dumnezeu“. Dar cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain? Cantarea Domnului rasuna numai impreuna cu El si in casa Lui, numai cand suntem cu El si implinim poruncile Lui. In robia pacatului insa, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stapanirea tiranului care ne robeste. Cum sa te bucuri savarsind pacatul? Adevarata bucurie numai in casa parinteasca se afla; numai in Sion putem canta „cantarea Domnului“.

Juramantul grozav al evreilor: „Sa-mi intepeneasca mana cea dreapta si sa mi se lipeasca limba de cerul gurii“; sa devin adica, neputincios cu mainile si sa-mi amuteasca limba daca te voi uita, Ierusalime, ne indeamna sa nu uitam niciodata de Domnul, oricat de cumplita ar fi robia noastra si instrainarea in care ne-a dus pacatul; numai Ierusalimul sa fie inceputul bucuriei noastre; numai in Domnul sa se bucure inima noastra!

Fericit este cel ce loveste de piatra pruncii fiicei Babilonului! Caci daca sunt omorati din fasa, pruncii babilonesti nu mai ajung mari, ca sa te robeasca. Aceasta, talcuiesc Parintii, inseamna sa omoram patimile din fasa, de la inceput, sa nu le lasam sa creasca; sa le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenita rugaciune si nu vom mai fi luati in robia babilonica a patimilor. (Parintele Cleopa Ilie)

Părintele Serafim Rose spune ca in aceste cuvinte ale psalmului, noi, creștinii ortodocși, Noul Israel, ne aducem aminte că suntem în exil. Dacă pentru ortodocșii ruși, alungați din Sfânta Rusie, acest psalm are un înțeles special, pentru creștini, în general, psalmul semnifică faptul că suntem străini de această lume, că dorim întoarcerea la adevărata noastră casă, raiul. Pentru noi, Marele Post este un prilej de înstrăinare dăruit de Mama noastră, Biserica, pentru a ne întări amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne merităm această înstrăinare, și, de altfel, avem nevoie de el datorită păcatelor noastre. Doar prin nevoința înstrăinării, pe care o realizăm prin rugăciune, post, pocăință, tocmai în această perioadă, putem cugeta la Sionul nostru.

“De te voi uita, Ierusalime“

Slabi și uitători, deși suntem în mijlocul Postului Mare, totuși trăim ca și cum Ierusalimul nu ar fi existat pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduși de frivolitățile „acestei lumi străine“ și neglijăm slujbele și disciplina Bisericii care ne reamintesc de adevărata casă. Mai mult decât atât, ne iubim chiar răpitorii noștri – căci păcatele noastre ne țin captivi mai mult decât orice răpitor – și petrecem zilele postului în lene, deși ar trebui să ne pregătim pentru a întâlni răsăritul Soarelui Noului Ierusalim, Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Încă mai este timp; trebuie însă să ne amintim de adevărata noastră casă și să ne plângem păcatele care ne-au înstrăinat de casa noastră. Să punem la inimă cuvintele Sf. Ioan Scărarul: “Înstrăinarea este îndepărtarea de toate, pentru ca gândul să fie făcut nedespărțit de Dumnezeu. Înstrăinarea este iubitoare și lucrătoare a plânsului celui fără de încetare.“ Înstrăinați de Rai, trebuie să devenim înstrăinați de lume, pentru a putea nădăjdui în întoarcerea noastră. Putem face aceasta dacă vom petrece aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, participarea la slujbele Bisericii, în lacrimi de pocăință, în pregătirea pentru plina de bucurie Sărbătoare de la finalul acestei perioade de înstrăinare; iar prin urmarea acestor lucruri în aceasta vale a plângerii, să ne pregătim pentru și mai marea Sărbătoare când Domnul nostru se va întoarce să Își ia credincioșii săi în Noul Ierusalim, din care nu va mai exista înstrăinare, căci este veșnic. (Părintele Serafim Rose)

Parintele Al. Schmemann marturiseste ca Psalmul "La râul Babilonului", cântat în Postul Mare, este Psalmul instrainarii. El era cantat de evrei in captivitatea lor babilonica, pe cand se gandeau la orasul sfant al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cantecul omului atunci cand realizeaza indepartarea sa de Dumnezeu si, realizand aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodata deplin satisfacut de nimic in aceasta lume cazuta, care prin structura si vocatie este un pelerin al Absolutului.Acest Psalm va fi cantat inca de doua ori, in ultimele doua Duminici, inainte de inceperea Postului. El ne infatiseaza Postul insusi ca pelerinaj si pocainta – ca reintoarcere”.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

[Ioan_Cezar]

"Scoală-te ca un puternic! Rupe-ţi legăturile! În tine este puterea dezlegării, ca şi puterea legării.
Aşa mă mustră pururea, în adâncul sufletului, sfânta ştiinţă..."
(Sfântul Efrem Sirul - "Plânsul de luni seara")

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Pentru ceea ce îmi face bine, am întâlnit un alt termen: "a se lipi" :-)
"Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine mă va sprijini dreapta Ta." (Ps. 62, 8)
"Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Sionului." (Ps. 72, 27)
...

"Cei mai mulţi dintre atenienii prezenţi l-au abandonat pe Pavel, însă Sfântul Dionisie Areopagitul, dimpreună cu alţii, l-a urmat. Iată ce spun Faptele Apostolilor: "Iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul" (Faptele Apostolilor 17:34). S-au "alipit" de Sfântul Apostol, l-au urmat şi au fost iniţiaţi în cele mai adânci taine ale teologiei revelate. Aş dori ca în continuarea acestei cuvântări euharistice să mă refer succint la acest verb, "alipindu-se", şi să vedem ce sens i se potrivea Sfântului Dionisie Areopagitul. Consider că este necesar acest lucru, pentru că are multe implicaţii în realitatea contemporană.

Faptul că Sfântul Dionisie Areopagitul s-a "alipit" Apostolului Pavel nu poate fi interpretat negativ, ca o "alipire" exterioară care sfârşeşte în cultul persoanei, ci este o ucenicie în Tainele Împărăţiei Cerurilor, este în fapt o întrepătrundere (perihoreză) a persoanelor şi ipostasurilor, care nu conţine nicidecum elementul unei alipiri exterioare care neagă însăşi libertatea. Apostolul Pavel l-a învăţat pe Dionisie Tainele Împărăţiei Cerurilor, i-a transmis Tradiţia, care Tradiţie nu este numai o cunoaştere a istoriei, nu este numai memorie istorică, ci este renaştere duhovnicească. I-a transmis harul, succesiunea şi binecuvântarea apostolică şi a devenit Episcopul Atenei. Acest lucru îl în vedem şi în scrierile atribuite Sfântului Dionisie Areopagitul. Ştiu bine că din punct de vedere filologic ştiinţific se afirmă multe despre aceste scrieri, însă un lucru este sigur, că teologia pe care o întâlnim în aceste scrieri este identică cu teologia din Epistolele Apostolului Pavel, care este cu adevărat teologia Bisericii. Şi acest lucru nu poate fi ignorat de nici un cercetător teolog.

Astfel, două sunt motivele care demonstrează că "alipirea" Sfântului Dionisie Areopagitul faţă de Apostolul Pavel nu era o stare de dependenţă afectivă. Un motiv în acest sens este că acest "alipindu-se" presupune "renaşterea" duhovnicească. Şi ştim bine din teologia noastră ortodoxă că renaşterea nu are de-a face cu stări ale omului pătimaş. Omul pătimaş este caracterizat de individualism şi de căutarea fericirii individuală, este caracterizat de faptul că se află sub puterea simţurilor şi a raţiunii, însă cel care renaşte în Hristos, aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, se eliberează de sub tirania plăcerii şi durerii, iese, potrivit Sfântului Grigorie Palama, din legăturile tiraniei simţurilor şi ale raţiunii, se eliberează, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nisa, din sclavia tunicilor de piele, se eliberează, adică, de stricăciune şi moarte. Prin urmare, trăieşte libertatea. Este definitoriu cuvântul Apostolului Pavel: "cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El" (I Corinteni 6:17). Şi, desigur, acolo unde există Duhul Domnului, acolo, cu adevărat, este trăită libertatea.

Al doilea motiv care arată că "alipirea" Sfântului Dionisie Areopagitul nu era una de tip sentimental şi nici o negare a libertăţii sale este faptul că Apostolul Pavel nu încuviinţa asemenea stări bolnave. Dumnezeiescul Apostol era un om întreg, unul care s-a ridicat mai presus de toate cele create şi a urcat până la al treilea cer, a intrat chiar şi în Rai, un asemenea om nu ar fi putut vreodată să întreţină schisme şi stări şi forme ale omului căzut, nu ar fi putut să favorizeze schisme şi dezbinări. Acest lucru este dovedit de modul cum s-a confruntat cu stările schismatice din Biserica Corintului. Creştinii de acolo, influenţaţi de situaţii şi mentalităţi seculare şi de patimi personale, se dezbinaseră în bisericuţe. Un creştin zicea "eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa" (I Corinteni 1:12). Erau şi unii care afirmau "iar eu sunt al lui Hristos" (I Corinteni 1:12). Apostolul Pavel nu încuviinţează asemenea stări, de aceea scrie: "Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?" (I Corinteni 1: 13). Şi mai jos caracterizează aceste stări drept "trupeşti". Scrie: "Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti? Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi" (I Corinteni 3:4-5). Este important de subliniat aici că Dumnezeiescul Apostol numeşte schismele şi dezbinările "trupeşti", ca unele ce sunt lipsite de Duhul Sfânt."

(I.P.S. Hierotheos Vlachos)
http://www.pemptousia.ro/2014/10/ucenici-si-partizani/

[forever...]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

"Scoală-te ca un puternic! Rupe-ţi legăturile! În tine este puterea dezlegării, ca şi puterea legării.
Aşa mă mustră pururea, în adâncul sufletului, sfânta ştiinţă..."
(Sfântul Efrem Sirul - "Plânsul de luni seara")

Dacă aş fi putut, sau dacă aş putea încă, acum cât lupta nu a încetat, să mă scol precum un puternic!!!

Citisem însă în Sfântul Macarie Egipteanul, într-o carte despre pocăinţă, faptul că noi nu putem avea nimic dacă nu cerem de la Hristos. Nimic nou: "Fără mine nu puteţi face nimic!"

Atunci, care să fie înţelesul plânsului Sfântului Efrem Sirul? Acela de a nu înceta să ne rugăm pentru a primi iertarea, pocăinţa...

Un articol foarte frumos care merita citit in contextul topicului http://www.crestinortodox.ro/predici...ui-150143.html

[stefan florin]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Un articol foarte frumos care merita citit in contextul topicului http://www.crestinortodox.ro/predici...ui-150143.html

asa este, un articol foarte frumos

[ioan67]

Andrei Plesu semnaleaza de curind in "Dilema" existenta unei "pietre de poticnire" pe tema libertatii.
A citit careva articolul? Cum vi se pare?

Printre altele am aflat din text ca termenul grecesc pentru "ispita" este "peraismos" care inseamna si proba, punere la incercare, confruntare cu limita proprie.

Ar reiesi din articol un inteles anume cum ca, desi Domnul ne fereste de caderea in ispita, precum Il rugam, totusi ispita vine tot de la Domnul "ca jertfa de Sine in grija pentru functionalitatea autentica a libertatii omenesti".

Him... Ma simt ispitit (de Domnul? de domnul Plesu?) sa imi pun niste intrebari acum legat de gandul acesta al maestrului. Dar ma tem ca o sa si raspund la ele...:)

[Demetrius]

În prealabil postat de ioan67

Andrei Plesu semnaleaza de curind in "Dilema" existenta unei "pietre de poticnire" pe tema libertatii.
A citit careva articolul? Cum vi se pare?

Printre altele am aflat din text ca termenul grecesc pentru "ispita" este "peraismos" care inseamna si proba, punere la incercare, confruntare cu limita proprie.

Ar reiesi din articol un inteles anume cum ca, desi Domnul ne fereste de caderea in ispita, precum Il rugam, totusi ispita vine tot de la Domnul "ca jertfa de Sine in grija pentru functionalitatea autentica a libertatii omenesti".

Him... Ma simt ispitit (de Domnul? de domnul Plesu?) sa imi pun niste intrebari acum legat de gandul acesta al maestrului. Dar ma tem ca o sa si raspund la ele...:)

E cat se poate de logic, si omeneste, si duhovniceste, ca transcendenta/virtutea/apocalipsa/mantuirea sa fie demonstrata, nu inchipuita, cum ne 'invrednicim'(pacalim) noi aici, pe forum, pe timp de pace.
Fara demonstratie acestea nu exista.

Domnul este ocupat sa ne dea puterea de a lupta si de a rezista impotriva ispitelor, iar appoi, totdeauna apoi, va trebui s-o dovedim.
Asadar, oricand vine ispita, noi deja am primit inainte puterea de a o evita, dar noi de cele mai multe ori respingem puterea si, ca sa nu cadem ne rugam sa nu ne ispiteasca, asta fiind singura garantie ca sa nu cadem.

13. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda. (1Cor10,13)

De aceea pe noi ar trebui sa ne bucure ispita.

[ioan67]

As face distinctia dintre "nu ne ispiti" si "nu ne lasa sa cadem in ispita".
A lua contact cu ispita e una, caderea e alta.
Omul care lupta, ajutat de Dumnezeu, nu cade. Ori, de cade cumva, grabnic se ridica.
In acest sens cred ca zicem rugaciunea iar nu in primul (acela temator, evitant).

*
Imi amintesc acum un vers, l-au scos jocurile asociative ale memoriei dintr-un vraf vechi, sa tot fie vreo 40 de ani de cand am citit un poet grec care spunea cam asa:
Departe/ in puterea oceanului...

Cum e sa fii prins in puterea Oceanului?....
Departe, inca...

Cum e puterea omului pe langa puterea oceanului?
Oamenii obisnuiesc insa sa strabata oceanele, marile, desertul...
Nu merg pe ape, ce-i drept, cu pasul. Dar isi construiesc mijloace ca sa faca fata puterii oceanului, sa nu cada. Sa ramana asadar vii si nevatamati, in ciuda teribilei puteri a Oceanului si a departarii, deopotriva.
Oamenii vor si adeseori reusesc sa ajunga cu bine acasa...
Sunt liberi sa faca asta. Sunt liberi sa isi impreuneze puterile limitate, insignifiante comparativ cu ale Oceanului, cu alte surse de putere care sa le sporeasca sansa de reusita.

Deci a nu cadea in ispita e a face fata cu bine ispitei, a nu fi dus/pierdut in puterea ispitei... E a invinge, a triumfa, a izbandi impreuna cu o putere superioara tie si altora.
Nu este a fi scutit de ispite, de incercari.

[forever...]

Articolul d-lui Pleşu, apărut in Dilema veche, nr. 649, 28 iulie - 3 august 2016

Cuvîntul „ispită“ a ajuns să nu aibă decît o conotație negativă. Ispita nu e, pur și simplu, unul dintre cele două apeluri (egale ca intensitate) ale unei alternative. E apelul necurat, înșelător, distructiv. E partea de întuneric, componenta de „capcană“ a alternativei. Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător. Binele e, prin definiție, discret: nu vrea „să‑ți ia mințile“, să te îngenuncheze prin evidența calității sale. Înțeleg. Dar atunci „libertatea“ mea e șchioapă: am dinainte o pîine gustoasă, dar comună, „pîinea cea de toate zilele“ și, pe celălalt taler, un mirobolant tort de cofetărie pariziană. Sigur, pot avea „modestia“ să aleg pîinea (cu condiția, ar spune maximaliștii, ca doar „modestia“ să‑mi dicteze alegerea și nu vreo pasiune a mea – vinovată – pentru pîine. Adică să aleg fără plăcere, fără să fiu „ispitit“. După modelul kantian: numai ce faci din datorie e legitim moralmente; cum intervine „plăcerea“, meritul actului se evaporează…).

În acești termeni, libertatea noastră e libertatea de a alege între ceva pe care îl dorim, care ne atrage, și ceva pe care nu‑l dorim neapărat, ceva care, deși ne apare ca valabil, ne lasă oarecum indiferenți. Apostolul Pavel a rezumat această situa*ție într-o formulă celebră: „Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvîrşesc“ (Romani, 7, 19). Cu alte cuvinte, între ceea ce vreau și ceea ce fac apare o fractură chinuitoare: de vrut, vreau (rațional) binele, dar prefer (prin înclinație) să fac răul. „Vrutul“ e „neispititor“, în vreme ce „nevrutul“ mă cheamă perfid, mă trage spre el, împotriva voinței mele! Bine, dar asta înseamnă că sînt defect: una vreau și alta fac. Ceea ce e bun mă lasă rece, ceea ce e rău îmi încinge tălpile. În formularea apostolului, „după omul cel lăuntric mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar în mădularele mele o altă lege (subl. mea, A.P.) văd că se luptă cu legea minţii mele şi rob mă face legii păcatului, care este în mădularele mele“ (Romani, 7, 22-23). Carevasăzică, există, în „statutul nostru creatural“, un „dat“ al diviziunii, o „fatalitate“ structurală a conflictului interior: sîntem locuiți de două „legi“ aflate în război (cf. și Galateni, 5, 17): legea „duhului“, dumnezeiască, și legea trupului, veșnic recalcitrantă. Problema este că, deși, în principiu, „trupul“ e slab și duhul e tare (Ev. după Matei, 14, 38), în imediat trupul prevalează. Ca să fie domolit e nevoie de o „suplimentare“ a părții duhovnicești prin Duhul Sfînt (Efeseni, 3, 16). Ajungem, astfel, la problema harului, în care nu ne aventurăm, deocamdată, de teama unor “poticniri“ încă și mai primejdioase.

Totul, pe fundalul conștiinței că sîntem „după chipul și asemănarea“ celui care ne-a creat. În aceste condiții, putem accepta că trupul nostru e un sediu al răului? Nu, căci „Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El“ (1 Corinteni, 12, 18), „ca să nu fie dezbinare în trup“ (Idem, 12, 25). Ba mai mult: aflăm că „…pe cele ce ni se par că sînt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie“ (Idem, 12, 23-24). Ca să nu mai spunem că ne aflăm în spațiul unei credințe al cărei ax este „Întruparea“, adică coborîrea lui Dumnezeu în toate ale omului, mai ales în trupul care îi este, astfel, templu. Lucrurile se complică. Să zicem că, totuși, în „legea trupului“ s-a strecurat un vierme, o strîmbătate care trebuie doborîtă, anulată, „rectificată“. Ce arme avem la îndemînă? Bunul-simț răspunde, pripit: mintea, înțelepciunea, înzestrările noastre netrupești. Dar cuvintele Apostolului nu dau nici acestor „mădulare“ șanse necondiționate. „Unde este înţeleptul? unde este cărturarul? unde este întrebătorul acestui veac? Oare n-a arătat Dumnezeu drept nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ (Idem, 1, 20). Avem de-a face, așadar, cu șubrezenii ale alcătuirii noastre care privesc și „carnea“, mereu hărțuită de ispite malefice, dar și apetențele cărturărești, inteligența, cunoașterea de tip lumesc, incapabile de „nebunia“ adevăratei înțelegeri. Și iată-ne din nou ajunși la problema harului, pe care nu îndrăznim încă să o luăm în piept…

Mărturisesc că, de-a lungul acestor considerații, m-am simțit, mereu, în pericol. Unul conjunctural (dogma „instituționalizată“ și vînătorii de eretici care lucrează cu anateme, „corectitudini teologico-politice“, „cum îți permiți?!“, „habar n-ai!“, „iadul o să te mănînce!“) și unul intim („de ce fac «dialectică» pe socoteala Absolutului?“, „de ce nu mă resemnez să creditez taina în termenii ei proprii și vreau să o «sistematizez» cu mintea mea cea proastă?“). Dar ceva îmi spune că limbajul de lemn și gîndirea gata-făcută nu sînt pe placul lui Dumnezeu. Că pietatea superficială, evlavia gesticulatorie, ortopraxia nu-i ajută, de fapt, decît pe cei care și-au vîndut interogativitatea vie, pe o poliță de asigurare în Rai. Că credința nu e o formă de suficiență dăscălitoare, ci o căutare însoțită de încredere, dar și de tulburare, un risc asumat, o neliniște. E o trufie să cred asta? Poate. Caz în care sper să mă ierte Dumnezeu. Mă consolez cu gîndul că, măcar, nu dormitez confortabil, în zona „căldicelului“. Prefer fierbințeala rece a căutării.