Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nimic nu este întâmplător pe pământ, nimic nu se face fără pronia lui Dumnezeu! Noi ne împotrivim proniei divine şi cârtim, aşa cum face un copil când mama sau tatăl îi taie voia. Şi el reacţionează din egoism şi din încăpăţânarea care se vădesc din cererea lui. Poate să şi plece de-acasă şi să-i ocărască pe părinţii lui, pentru că nu i-au făcut voia.
Când aveţi o suferinţă, o ispită, o strâmtorare sufletească, trupească, economică, fie că este boală, fie că este ispită, sau orice alt rău, îngenunchiaţi şi rugaţi-vă, cerând să se facă voia lui Dumnezeu şi nu voia voastră. Şi Dumnezeu, Care îngăduie ispita, oferă în acelaşi timp omului şi mijlocul prin care poate s-o depăşească.
Durerea îşi exercită lucrarea ei şi asupra sfinţilor, ca să înmulţească slava lor în Ceruri, datorită răbdării pe care ei o arată! Dar de multe ori, sfinţii suferă şi ca să fie pildă altor oameni, aşa cum s-a întâmplat cu mult-încercatul Iov, cu Sfânta Singlitichia, şi cu atâţia alţi sfinţi.
Avva Efrem Filotheitul

[cristiboss56]

Ispita îl folosește pe tot omul. Căci dacă pe un Pavel îl folosește, astupa-se-va toată gura și vinovată va fi lumea înaintea lui Dumnezeu. Nevoitorii sunt ispitiți, ca să-și sporească bogăția lor; cei leneși, ca să se păzească nevătămați; și cei ce dorm, ca să se pregătească de deșteptare; cei depărtați de Dumnezeu, ca să se apropie; cei ce sunt aproape, ca să rămână aproape, cu îndrăzneală; Fiul, care n-are exercitiu (în chivemiseala facerii), nu primește bogăția casei Tatălui Său, ca să se ajute din ea. Deci, de aceea Dumnezeu mai întâi încearcă pe om, și-l ispitește − după aceea, îi arată Harul. Slavă Stăpânului, cela ce prin doctorii amare ne aduce o desfătătoare sănătate.
(Sfantul Isaac Sirul)

[cristiboss56]

Cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.

Prin rugăciune, prin rugăciune şi răbdare. Este înPateric*o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?”. „De şapte ani”, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.

Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.

(Părintele Cheorghe Calciu )

[cristiboss56]

"I nainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă Golgota spre Înviere!”
Sfântul Ierarh Nectarie

[forever...]

În prealabil postat de cristiboss56

"I nainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă Golgota spre Înviere!”
Sfântul Ierarh Nectarie

Ştiam că acest fragment aparţine părintelui Galeriu... Mai puţin important... Să ne amintim însa să nu fugim de Cruce, fără care nu avem parte de Înviere!

[cristiboss56]

În prealabil postat de forever...

Ştiam că acest fragment aparţine părintelui Galeriu... Mai puţin important... Să ne amintim însa să nu fugim de Cruce, fără care nu avem parte de Înviere!

Probabil ca Părintele a citat acest fragment din cele scrise de Sfântul Nectarie , dar important este cum bine ai spus , "SĂ NU FUGIM DE CRUCE , FĂRĂ DE CARE NU AVEM PARTE DE ÎNVIERE ".
Amin !

[cristiboss56]

Arată-mi postul tău prin lucruri

din “Omilii si cuvantari”
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
Prin care, vei zice?
De vei vedea sărac, miluieşte-l; de vei avea vrăşmaş, împacă-te cu el ; de vei vedea pe prietenul tău sporind, nu-l zavistui ; de vei vedea femeie frumoasă, trece-o cu vederea.
Şi nu numai gura să postească, ci şi ochiul, şi auzul şi picioarele, şi mâinile şi toate mădularele trupului nostru.
Să postească mâinile curăţindu-se de răpire şi de lăcomie.
Să postească picioarele, depărtându-se din căile ce duc la priveliştile fărădelegii.
Să postească ochii, învăţându-se să nu caute niciodată la feţe frumoase, nici să iscodească cele străine. Că hrană a ochilor este privirea. Dacă privirea va fi păcătoasă, vatămă postul şi răstoarnă toată mântuirea sufletului, iar de va fi după lege, împodobeşte postul.
Foarte necuviincios este, ca prin post, să ne oprim de bucate şi chiar de cele îngăduite, iar cu ochii să ne înfruptăm şi de cele oprite.
Nu mănânci carne ? Să nu mănânci nici, dar nici cu ochii să nu pofteşti.
Să postească şi auzul. Iar post al auzului este a nu primi grăiri de rău şi clevetiri, că zice: „Auz deşert să nu primeşti”.
Să postească şi gura de cuvinte de ruşine şi de ocară. Că ce folos este când ne depărtăm de carne de pasăre şi de peşte, iar pe fraţi îi mâncăm şi îi muşcăm.
Cel ce grăieşte de rău a mâncat carnea fratelui şi a muşcat trupul vecinului.
Pentru aceasta şi Pavel a îngrozit, zicând : „Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi” (Galat 5, 15).
Nu ai înfipt dinţii în carne, dar ai înfipt grăirea de rău în suflet, stricând numele cel bun al aproapelui. Nenumărate rele ţi-ai pricinuit şi ţie şi aceluia, şi multor altora. Că şi pe cel ce a auzit l-ai făcut mai rău, clevetind pe aproapele. Şi de va fi păcătos, se face mai trândav, aflându-te tovarăş al păcatului. Iar de va fi cu fapte bune se ridică spre mândrie şi se trufeşte, pentru căderea altora, nălucind lucruri mari pentru sine. Şi pe lângă toate acestea a vătămat obştea Bisericii, că cei ce aud nu clevetesc pe cel ce a greşit, ci ocările lor se îndreaptă asupra tuturor creştinilor.
Nu vei auzi pe cei necredincioşi când zic : Cutare este desfrânat ! Ci lăsând pe ai lor, pe toţi creştinii îi clevetesc. Şi astfel ai adus pricină de a se huil numele lui Dumnezeu. Că precum de vom petrece lăudat, se slăveşte numele lui Dumnezeu, tot aşa de vom petrece în păcate se huleşte şi se ocărăşte numele Lui.
Apoi pe cel ce l-ai clevetit l-ai ruşinat, şi în acest chip mai neruşinat l-ai făcut, vrăşmaş şi pizmiaş făcându-ţi-l. Iar pe tine te-ai făcut vinovat pedepsei, căci ai vorbit lucruri care nu te privesc.
Şi să nu-mi spună cineva că atunci grăiesc de rău când spun minciuni, iar nu când grăiesc adevărul.
Chiar de vei spune adevărul prin clevetire, vei avea vină. Că şi fariseul acela a clevetit pe vameş spunând adevărul, dar aceasta nu l-a îndreptat. Spune-mi oare vameşul nu era vameş şi păcătos ? Arătat este tuturor că da. Dar pentru că fariseul l-a prihănit, a pierdut toate.
Voieşti să îndreptezi pe fratele tău ? Lăcrimează, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, ia-l deosebit şi îndeamnă-l, sfătuieşte-l, roagă-l.
Aşa şi Pavel făcea, căci zice : „Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă smerească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut” (II Cor. 12, 21). Arată dragoste către cel ce a greşit încredinţează-l că, aducându-i aminte de păcat, porţi grijă de el, iar nu-l vădeşti.
Apucă-i picioarele şi sărută-i-le, nu te ruşina dacă voieşti cu adevărat să-l vindeci. Asemenea şi doctorii fac, căci de multe ori roagă şi sărută pe bolnavi, ca să primească doctoria cea mântuitoare. Fă şi tu aşa. Arată preotului rana ; lucrul acesta este a celui ce poartă grijă, a celui ce are milă.
Şi nu numai pe cei ce grăiesc de rău, ci şi pe cei ce aud pe alţii grăind de rău, îi sfătuiesc să-şi astupe urechile şi să urmeze proorocului care zice : „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe acela l-am izgonit” (Ps. 100, 6).
Zi către vecinul tău : De ai pe cineva ca să-l lauzi şi să-l vorbeşti de bine, deschid urechile ca să primesc laudele, iar de voieşti să vorbeşti de rău, închid intrarea cuvintelor, căci nu sufăr să primesc gunoi şi noroi.
Ce dobândă primesc să ştiu că cutare este rău ?
Dimpotrivă, mare vătămare este lucrul acesta şi paguba cea mai de pe urmă.
Zi către vecinul tău : Să purtăm grijă de cele ale noastre, cum vom da seamă de greşalele noastre, iar iscodirea aceasta s-o folosim la viaţa noastră. Ce îndreptare şi iertare vom avea, când pe cele ale noastre niciodată nu le luăm în minte, iar pe cele străine aşa cum de-adinsul le iscodim ? Şi dacă ar trece cineva şi s-ar uita în casa ta, cercetând cele dinlăuntru, face un lucru urât şi plin de ruşine, aşa şi cercetarea celor străine este un lucru al mojiciei celei mai de jos.
Şi lucru de râs este că astfel de viaţă având clevetitorul şi nepurtând grijă de ale sale, când spune cuiva ceva din cele ascunse, îl roagă pe acela şi îl jură ca nimănui să nu mai spună, prin aceasta arătând că a făcut un lucru vrednic de prihană. Şi dacă-l rogi şi-l juri pe acela căruia i-ai spus cuvântul, să nu-l mai spună la altul, dovedit este că nu ai încredere în el şi mai bine era să nu-l fi spus lui. De ţineai cuvântul erai în siguranţă. După ce l-ai vândut, de ce mai porţi de grijă să nu se răspândească. De voieşti să nu iasă cuvântul la altul, nu-l spune la nimeni. Iar după ce ai vândut altuia păzirea cuvântului, de prisos mai juri pe cel căruia i l-ai spus ca să-l păzească.
Dulce este a grăi de rău, vei zice. Cu adevărat dulce este a nu grăi de rău. Cel ce a grăit de rău, este îngrijorat, presupune, se teme, se căleşte, îşi muşcă limba şi tremură ca nu cumva să audă alţii cuvântul şi să-i vină vreo primejdie, pentru că a pricinuit vrajbă.
Iar cel ce ţine cuvântul, este fără de grijă şi cu multă dulceaţă trăieşte, căci zice : „Auzit-ai cuvânt? Să moară la tine” (Înţ. Is. Sirah 19, 10).
Ce înseamnă „să moară la tine” ? Să-l stingi, să-l bagi înlăuntru şi să nu-l laşi să iasă afară, nici puţin măcar. Iar mai bine este să te sileşti ca nici să superi pe cei ce grăiesc de rău pe alţii. Şi dacă vei primi cândva, bagă-l înlăuntru, omoară ceea ce ai auzit, dă uitării, ca să fii asemenea cu cei ce nu au auzit şi cu multă pace şi linişte vei petrece viaţa aceasta.
De vor vedea vorbitorii de rău că ne întoarcem de la ei, vor înceta şi ei acest obicei rău, îşi vor îndrepta greşala şi apoi vor petrece viaţă lăudată, iar pe noi ne vor avea ca pe nişte mântuitori ai lor şi ca pe nişte făcători de bine.
Precum a grăit de bine şi a lăuda este începutul prieteniei, aşa şi vorbirea de rău şi cleveteala este începutul şi pricina vrajbei, a urâciunei şi a nenumărate rele. Nu din altă pricină am căzut în nepurtarea de grijă de cele ale noastre, ci din a iscodi şi a cerceta cele străine. Este cu neputinţă omului grăitor de rău şi iscoditor al vieţilor altora, să poarte grijă vreodată de petrecerea sa. Şi fiindcă toată osârdia lui o cheltuieşte la iscodirea altora, de nevoie este ca toate cele ale lui să rămână fără cercetare şi fără de nici o purtare de grijă.
Plăcut lucru este când toată stăruinţa noastră o cheltuim la purtarea de grijă de cele ale noastre şi la judecata păcatelor noastre. Şi numai astfel vom putea spori, Iar când totdeauna grijeşti de cele străine, când vei purta de grijă de răutăţile tale ?
Deci să fugim, iubiţilor, să fugim de vorbirile de rău, cunoscând că acestea sunt prăpastie diavolească şi pânditură a vicleşugului, diavolesc. Diavolul ne îndeamnă ca să nu purtăm griiă de cele ale noastre pentru ca să ne facem mai cumplite răspunsurile şi învinuirile la înfricoşata judecată. Şi nu numai lucru acesta este cel mai rău, că vom da seamă atunci pentru cele ce am vorbit, ci şi păcatele noastre în acest fel mai grele le facem, lipsindu-ne astfel de orice cuvânt de îndreptare.
Şi cel ce cercetează cu de-amănuntul cele străine, nu va dobândi niciodată iertare.
Nu pentru păcatele sale, numai pentru greşalele noastre ne va hotărâ Dumnezeu pedeapsă, ci şi pentru cele străine, adică când vorbim de rău pe fratele nostru. De aceea a sfătuit Dumnezeu, zicând : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Mt. 7, 1).
Şi precum omul cel blând, iubitor de semeni şi iertător îşi micşorează păcatele sale, aşa cel mânios, crud şi neiertător îşi măreşte păcatele sale. Deci să izgonim din gura noastră toată grăirea de rău, ştiind că şi cenuşă de vom mânca, nici un folos nu vom dobândi din această aspră petrecere, dacă nu ne vom depărta de acest obicei.
Că nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies. De va mesteca cineva noroi, fiind tu de faţă, oare nu ocărăşti şi cerţi pe cel ce face unele ca acestea ? Fă la fel şi cu grăitorul de rău.
Că mirosul cel urât ce iese din mestecarea noroiului nu împunge aşa tare membrana creierului celor ce aud, precum împunge putoarea păcatelor străine şi viaţa necurată, mâhnind şi tulburând sufletul celor ce aud.
Să ne depărtăm dar, de grăirea de rău, de cuvintele de ocară, de hulă şi nici pe vecinul, nici pe Dumnezeu să nu-L vorbim de rău.
Că mulţi din vorbitorii de rău la atâta turbare au ajuns, încât de la clevetirea semenilor şi-au ridicat limba lor asupra Stăpânului. Şi cât de mare este răul acesta, vedem din lucrurile cele ce acum ne-au ajuns.

[cristiboss56]

Bancurile, de asemenea, sunt vorbire deşartă, căci nu aduc niciun folos. Este un râs zadarnic, fără vreo bucurie duhovnicească. Râsul în hohote şi nepăsarea apar atunci când în suflet nu există frica de Dumnezeu.
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

[cristiboss56]

Nobletea duhovniceasca
Crestinii au datoria, dupa porunca Domnului, sa devina sfinti si desavarsiti. Desavarsirea si sfintenia se intiparesc adanc mai intai in sufletul crestinului, iar de acolo isi pun pecetea asupra gandurilor, dorintelor, cuvintelor si faptelor sale. Astfel Harul lui Dumnezeu, care se afla in suflet, se manifesta si in purtarea exterioara.
Crestinul este dator sa se poarte fata de toti cu noblete. Din cuvintele si faptele sale sa se raspandeasca Harul lui Dumnezeu, care salasluieste in sufletul sau, astfel incat sa se faca aratata viata sa sfanta si sa fie slavit Numele lui Dumnezeu.
Cel care este masurat in cuvinte, este masurat si in fapte. Cel care isi cerceteaza cuvintele pe care urmeaza sa le spuna, isi cerceteaza si faptele pe care urmeaza sa le savarseasca si niciodata nu va trece peste hotarul bunei si virtuoasei purtari.
Cuvintele insuflate de Har ale crestinului au intotdeauna delicatete si noblete. Acestea sunt cele care dau nastere dragostei si aduc pace si bucurie. Dimpotriva, vorbirea in desert naste ura, vrajmasii, suparari, certuri, tulburari si razboaie.
Asadar, totdeauna sa avem noblete. Niciodata sa nu iasa din gura noastra cuvantul rau, cuvant care nu este dres cu Harul lui Dumnezeu, ci totdeauna cuvinte bune care vadesc nobletea cea intru Hristos si starea noastra sufleteasca buna.
Sfantul Nectarie al Pentapolei

[cristiboss56]

"Vă spun că pentru orice cuvânt în deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit." (Matei 12, 36-37). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Mt. XXIV, 35)
Mulți tânjim după liniște, tăcere și introspecție, căci prea multă gălăgie avem permanent împrejur. Zumzet, rumoare, libertate de exprimare înțeleasă ca drept la vorbă goală, la a spune ce te taie capul fără a-ți lua răgazul de a reflecta la consecințele ireversibile ale cuvintelor tale. Vezi că vorbeşti neîntrebat! Ai vorbit şi tu când trebuia să taci! Dacă tăceai, filosof rămâneai! – sunt sintagme pe care până și copiii au început să le înțeleagă și să le folosească frecvent. Sfântul Isaac Sirul spune: "Cuvântul este unealta lumii acesteia, iar tăcerea este secretul veacului viitor". Înțelepciunea populară a validat o expresie similară:
tăcerea este de aur, iar vorbirea este de argint.
Dumnezeu este Cuvântul. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (In. I, 1) „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. CXLVIII, 5) „ Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps. XXXII, 6) Dumnezeu Cuvântul porunceşte întregii creaţii cum să se aşeze în timp şi în spaţiu, fiecare lucru după felul şi după rostul său. Cuvântul dă sens vieţii, dă sens creaţiei întregi, dă sens şi finalitate întregii existențe umane și materiale. Cuvântul este putere, armă cu două tăișuri, bumerang, binecuvântare și blestem. Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare.” (Colos. IV, 6)
Așadar, să nu ne aflăm în treabă de dragul de a vorbi. Pălăvrăgeala este sinonimă cu a vorbi vrute și nevrute, verzi și uscate și cere unul sau mai mulți interlocutori mediocri și superficiali. Un dialog al surzilor, căci nici între ei nu se ascultă cu adevărat. Fie vorbesc unul peste altul, fie se socotesc unul pe celălalt drept palavragiu. Politicos este a lăsa pe cineva să termine ce are de spus, dar ce facem cu un nesfârșit monolog fără cap și fără coadă? O încercare timidă de a întrerupe firul incoerent printr-o expresie de genul, dacă îmi permiteți sau
scuzați-mă, părerea mea este că…, probabil nu va fi auzită ori va fi ignorată cu seninătate.
În Caracterele , Teofrast, elev al lui Aristotel, face portretul palavragiului: "Așezându-se alături de un necunoscut, începe prin a face elogiul soției sale ; povestește apoi ce-a visat azi-noapte și ce-a mâncat la prânz, în amănunt; după care, din vorbă în vorbă, declară că oamenii de astăzi sunt cu mult mai prejos decât cei de demult; că s-a scumpit grâul, că orașul e năpădit de străini, că, începând din aprilie… marea devine din nou navigabilă; că n-ar strica să plouă nițel, pentru recolte, și că el personal își va semăna pământul la anul; că se trăiește tot mai greu… apoi continuă declarând: "Ieri am luat un vomitiv" și întrebând "Astăzi ce zi să fie oare?" Dacă
îl rabzi, nu mai scapi de el niciodată".
De aceea, se ruga psalmistul David:
"Pune, Doamne, straja gurii mele și ușa de îngrădire împrejurul buzelor mele" (Psalmi 140, 3). De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd și, auzind, nu aud, nici nu înțeleg. Și se împlinește cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea". (Mt. XIII, 13-14) De altfel, dialog provine din grecescul "διαλογος" și înseamnă "prin cuvânt". “Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. V, 37)
Titu Maiorescu, în Revista Contemporană face anamneza beției de cuvinte: Cuvântul, ca şi alte mijloace de beţie, este, până la un grad oarecare, un stimulent al inteligenţei. Consumat însă în cantităţi prea mari şi mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze şi să-şi piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realităţii, el devine un mijloc puternic pentru ameţirea inteligenţei… Simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfățișează treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparație cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte. În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit şi întrebuinţarea cuvintelor seci; atunci tonul gol al vocalelor şi consoanelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele curg într-o confuzie naivă şi creierii sunt turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici. Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenţei : pierderea oricărui şir logic, contrazicerea gândurilor puse laolaltă, violenţa nemotivată a limbajului. (sursa )
La acestea se adaugă obositoarele ticuri verbale, dezarticulările, abundența detaliilor nesemnificative, deschiderea de paranteze în paranteze pierzându-se firul epic sau logic . Cei inteligenți numesc asta prostie. Cei puțin înzestrați cu inteligență, aflați implicit în incapacitate de a identifica aceste situații și de a se autocorecta, se scaldă cu plăcere în acest haos mental . Aceștia cad primii în capcana demagogiilor de orice fel, a insinuărilor, a acuzelor gratuite, adeseori împropriindu-și-le cu îngâmfare, căci
prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul . Nu lipsește din tristul peisaj bomboana de pe colivă: tonul strident, ridicat, însoțit de împroșcare cu onomatopee și salivă.
"Iată și corăbiile, deși sunt atât de mari și împinse de vânturi aprige, sunt totuși purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăște vrerea cârmaciului. Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei ." (Epistola Sf. Ap. Iacov, Cap.III, 4 - 6)
Toate disfuncțiile enumerate anterior provin din încăpățânarea de a vorbi cu orice preț, chiar dacă nu avem cu adevărat ceva de spus. Vorbim ca să umplem timpul, ca să fugim de singurătate, de frică, de moarte. Fie că batem apa în piuă pe regrete zadarnice (cum ar fi fost dacă, ce bine era dacă …), și nu cu scopul de a trage vreo învățătură, ci doar pentru a ne plânge de milă, fie că insistăm până la paroxism pe enumerarea stărilor noastre de rău: mă doare, mi-e frig, mi-e cald, mi-e foame, mi-e rău etc. Nu sfatul interlocutorului ne interesează, nu deschidem și mintea împreună cu gura pentru a găsi vreo soluție, ci ne place să ne descărcăm pe cine apucăm, găsindu-ne la sfârșitul zilei mai triști, mai săraci sufletește, cel puțin la fel de bolnavi. Petru Creția spune: Vorba fără de rost are, firește, rostul ei. Ceea ce nu te poate împiedica să nu prețuiești concizia ca pe una dintre cele mai rare eleganțe ale spiritului și să însetezi după ea.
Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte . Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ. Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă (…).
Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească. ( Pr. Petroniu Tănase )