Starea harica a primului om

[caliopie]

Chipul; Avem ceea ce pe Dumnezeu îl defineşte, un cap, două mâini, două picioare, adică corpul omenesc pe care îl vedem zilnic la noi şi în jurul nostru.
Asemănarea; nemurirea Domnului, şi noi o avem acum, dar într-o formă puţin schimbată. Dacă la creare, omul era nemuritor ( viaţa lui Adam nu era limitată, nu se aştepta ca după ceva timp; 90, 100 de ani să moară, ci era veşnic şi el), acum trebuie să trecem prin procesul acesta de „viată” pământească şi apoi să intrăm în „nemurire”. Ce s-a întâmplat la noi (oamenii) de nu mai avem această stare primară?
Atotştiinţa lui Dumnezeu; Şi Adam avea această oportunitate ( vedem din faptul că el a pus nume la toate animalele pământului), dar trebuia să o desăvârşească, trebuia să o treacă print-un proces de încredere, de fidelitate, dacă vreţi, faţă de Creator şi astfel să câştige prin „munca” lui atotştiinţa desăvârşită a Domnului (munca lui Adam = ascultarea de ceea ce i-a spus Domnul în rai).
Să nu cunoască oboseala, boala, tristeţea, gelozia, durerea sufletească şi toate celelalate stări negative pe care omul le are, ca drept pedeapsă, după căderea în păcat a lui Adam.
Toate aceste atribute ale lui Dumnezeu ( atotştiinţa, nemurirea, de a nu cunoaşte ce înseamnă a fi bolnav şi celelalte), le avea şi Adam, dar într-o formă primară, de început, care trebuiau educate, formate şi acest lucru era posibil numai şi numai sub povăţuirea directă şi subliniez cuvântul directă, a lui Dumnezeu.
Aceasta este starea NATURALĂ a omului, cu toate atributele care le-am enumerat mai sus, aşa trebuia să fie omul în ziua de astăzi. Ce s-a întâmplat de am pierdut toate aceste oportunităţi, de s-au schimbat şi acum trebuie să trecem şi să trăim o viaţă care uneori este foarte mizeră şi în totală nefericire?
Toate aceste lucruri s-au întâmplat în viaţa omului datorită unui singur motiv şi anume, NEASCULTAREA omului faţă de Dumnezeu, neascultarea conştientă a omului faţă de Dumnezeu. S-a întâmplat cel mai mare rău posibil pentu om, pierderea LEGĂTURII DIRECTE cu Dumnezeu. Nu se putea rămâne într-o formă de armonie, a omului cu Dumnezeu, prin ceea ce s-a întâmplat. „Necurăţia omului” nu putea rămâne în armonie cu „Curăţia Domnului”, cu starea perfectă, sfântă a lui Dumnezeu.
Înainte de căderea lui Adam în păcat, omul era într-o stare fizică şi psihică mult mai ridicată, era într-o stare cu oportunitatea de perfecţiune, de a fi perfect. Putea să-şi prevadă mult mai clar şi mai limpede, intr-o formă mult mai conştientă, acţiunea faptelor lui. De aceea şi pedeapsa neascultări este atât de grea şi anume, reducerea cu mult a capacităţilor omului ( fizice şi psihice), cu alte cuvinte denaturarea lui. Dacă eram nemuritori, acum suntem la fel (nemuritori), dar trebuie să gustăm şi moartea trupului, ca după aceea să intrăm în nemurire şi cu trupul alături de suflet. Trupul a mâncat mărul în rai, trupul suferă moartea, dar ce este mai rău este că şi sufletul a subscris la această stare ( de dorinţă de moarte ) şi se întâmplă destul de des acest lucru.
Restabilirea omului la starea primară ( înainte de căderea în păcat a lui Adam), acum, se face prin mari sacrificii, cu mari eforturi.
Dacă atunci (Adam), nu făcea altceva decât să-şi educe calităţile pe care le avea nealterate, acum omul trebuie să-şi educe firea că este mai folositor lui să facă binele, să urmeze binele, decât să facă răul. Omul, după căderea în păcat face mult mai repede răul decât binele. Cu mare uşurinţă lucra la desăvârşirea lui, după căderea în păcat cu greu mai înţelege să facă acest lucru.
Şi după ce firea omului conştientizează că îi este mai util să urmeze binele ( ceea ce nu este deloc uşor ), urmează practic, educarea firi lui spre desăvârşirea dumnezeiască.
Şi care sunt aceste mijloace? Care este această educaţie pe care omul o urmează?
Nu este altceva decât ceea ce bunul Dumnezeu i-a dat lui Moise pe muntele Sinai, ceea ce ne-a lăsat Mântuitorul prin cuvintele Evengheliei, ceea ce ne-au lăsat Sf. Apostoli prin epistoliile care le-au scis, prin cuvintele Sf. Părinţi scrise de-a lungul timpului şi anume; Îndemnul la rugăciune. Prin rugăciune, omul vorbeşte cu Dumnezeu şi intră în acea stare primară pe care o avea înainte de căderea în păcat. Deci, de ce trebuie să ne rugăm?
Trebuie să ne rugăm pentru ca să intrăm (într-un fel spus ) în starea noastră naturală ( şi nu vreau să sune ca un fel de hipnoză sau altceva de genul acesta) şi pentru a ne educa firea noastră care înclină mai mult spre delăsare, spre nerugăciune, că trebuie să tindă spre normalitate. Când ne rugăm, nu facem altceva decât să demonstrăm că vrem să fim în starea aceea de dinainte de cădere în păcat, în starea noastră firească, normală, omenească cu alte cuvinte.
Îndemnul la milostenie, la iubirea aproapelui este iar o demonstraţie că vrem să fim părtaşi stării omeneşti naturale.
Când postim demonstrăm acelaşi lucru. Prin post, nu facem altceva decât să ne educăm firea noastră (trupul şi sufletul). Este unul dintre mijloacele necesare pentru a ne ţine din frâu firea aceasta nebună, a noastră şi spre a o canaliza în direcţia firească, omenească ( aceea de dinainte de cădere în păcat), dumnezeiască. Prin post, trupul slăbeşte şi astfel dorinţele lui, stările lui „normale” scad în intensitate şi este mai uşor de controlat. Acum şi aici apare posibilitatea sufletului de a triumfa în faţa trupului. Sufletul se poate ruga mai uşor atunci când trupul este slăbit, face milostenie mai multă, de ce? Pentru că rugându-se mai mult, este atins mai des de Duhul Domnului şi astfel este cuprins de compasiune, de iubire ( această stare Îl defineşte pe Dumnezeu) faţă de semenii lui.
Postul, împreună cu celelalate fapte bune nu fac altceva decât să ne asigure că trăim încă din viaţa aceasta starea de fericire de după moartea trupească. Prin exersarea acestor fapte bune şi prin lupta pe care o ducem spre înplinirea lor, că este o luptă a noastră, de fapt, demonstrăm Domnului că ne pare rău de căderea firii noastre şi că dorim, reţineţi, NE DORIM să trăim din nou acea stare nealterată.
Trăirea în starea perfectă încă din viaţa aceasta ( dacă ajungem la sfinţenie ) sau după moarte, nu se datorează faptului decât numai şi numai MILOSTIVIRII şi IUBIRII lui Dumnezeu faţă de om. Prin lupta pe care o ducem noi ( educarea firii noastre de a-şi dori să facă binele şi urmarea lui prin înplinirea poruncilor lui Dumnezeu), nu facem altceva decât să demonstrăm că ne dorim starea primară pierdută pe care a avut-o Adam în rai. Asta nu înseamnă că o şi avem, că starea aceasta vine în mod automat la noi. Şi aici apare , dacă vreţi, cea mai mare minune, IUBIREA DOMNULUI FAŢĂ DE CREAŢIA LUI. Văzând efortul pe care-l depune omul în viaţa lui şi cu aceasta şi dorinţa de a fi lângă El, îi dărueşte- reţineţi- dăruieşte dar nu într-un mod de cadou (poftim cadoul sau premiul ), ci de conlucrare, de posibilitate, de oportunitate de a avea , din nou, starea de fericire deplină, să simtă că are din nou posibilitatea de a fi sigur de mântuirea lui şi astfel, la asemănarea perfectă cu Dumnezeu. Numai în condiţiile acestea se înplinesc cuvintele Evangheliei că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Din iubirea aceasta a lui Dumnezeu faţă de creaţia Lui, prin răbdarea şi compasiunea Domnului faţă de noi, omul trebuie să înveţe şi să urmeze aceste exemple. Mai mare exemplu de urmat nu avem decât prin ceea ce a făcut Dumnezeu cu noi. A văzut că nu L-am ascultat, dar ne-a iertat şi ne-a dat din nou posibilitatea, prin Iisus Hristos, să restabilim ceea ce am pierdut. De cele mai multe ori nu ascultăm nici de învăţătura Mântuitorului şi facem tot ceea ce credem noi că ne este mai bine, şi dacă revenim ne iartă din nou, de ce? Pentru că ne iubeşte şi vrea să fim lângă El. Să urmăm exemplu Lui şi astfel v-om fi OAMENI.
Prin post ( nu o cură de slăbire ), prin rugăciune ( nu ceva mecanic ), prin toate celelalte fapte bune şi mai ales prin mila Domnului, ne putem atinge scopul final, mântuirea sau restabilirea.

[odin]

`Chipul; Avem ceea ce pe Dumnezeu îl defineºte, un cap, douã mâini, douã picioare, adicã corpul omenesc pe care îl vedem zilnic la noi ºi în jurul nostru. `


Chipul lui Dumnezeu in noi NU se refera la niste caracteristici fizice (Dumnezeu nu are trup), ci la calitatea de persoana pe care o purtam - cu tot ce implica aceasta calitate - ratiune, sentiment, vointa. Dumnzeu ne creaza dupa chipul lui, adica persoane, putand stabili astfel o relatie constienta intre noi, dar mai ales cu el - Persoana.