O situatie disperata...

[AlinB]

Deci sfaturi care le poate primi de pe un topic crestin: medicamentatie, fie ea si "naturista" recomandata ca ("homeopata" - nu stie diferenta dar nu stie si multe altele, asa ca sa-l scuzam) si tratamente (pretins) miraculoase pentru cancer.

Eu nu inteleg, care e rostul unui duhovnic atunci cand nu ai credinta (si nadejdea) crestina?
Nu inteleg de ce orice preot care spovedeste este numit "duhovnic" cand evident, nu stie care e cu adevarat starea duhovniceasca a fiilor sai duhovnicesti si nu se ingrijeste din timp de ea ca pe ultima suta de metri si mai putini sunt cei care pot face minuni.

Ai o sansa fantastica, sa stii cand urmeaza sa mori - lucru de care multi nu au parte, moartea ii prinde pe nepregatite in diverse mizerii, ai timpul necesar pentru indreptare si urmeaza sa te intalnesti cu Hristos si sa petreci vesnic cu El - asta sa fie motiv de depresie?

Vedeti voi, oameni ca astia, ca si voi, au trait toata viata la limita necredintei, chiar daca, aparent si exterior, aveau unele din faptele ei.

Dar nu stiu asta, pana nu ajung in pragul mortii. Si atunci, de cele mai multe ori, este prea tarziu, ogorul neingrijit da roadele lui.

Si mergem noi si vrem sa-i vorbim despre intalnirea cu Hristos. Si nu gasim decat o voce tremurand de indoiala si cuvinte goale de traire.

Si atunci ce facem..debitam platitudini zicand ca ajutam.

[CristianR]

În prealabil postat de AlinB

Eu nu inteleg, care e rostul unui duhovnic atunci cand nu ai credinta (si nadejdea) crestina?

O mare suferință duce adesea la deznădejde. De aceea cred că cel mai important este să nu fie lăsată singură în suferință. E nevoie de mângâiere, de milă, de iubire; să simtă că mai sunt oameni cărora le pasă cu adevărat, că mai este cineva pe lumea asta pentru care persoana și, implicit, mântuirea ei să conteze.
De aceea, bluester, cred că ceea ce poți face este să te rogi cu inima îndurerată, ca Dumnezeu să-ți dea multă milă pentru această femeie atât de greu încercată. Să o mângâi e tot ce poți face. Filosofia mă tem că nu e de folos în cazul ăsta.

[AlinB]

Marea suferinta fiind care, dupa tine?

Suferinta fizica de obicei intervine ceva mai la sfarsit si se trateaza, nu mai e ca acum jumatate de secol cand saptamani intregi tipai ca in gura de sarpe.
Si daca ideea a cateva luni de suferinta e o perspectiva nasoala, cum ar fi o vesnicie in felul asta?

[CristianR]

În prealabil postat de AlinB

Marea suferinta fiind care, dupa tine?

Pierderea soțului întâi. Apoi perspectiva morții, care pentru cineva care nu are multă credință este, dacă nu înspăimântătoare, cel puțin deznădăjduitoare.

Nu cred că are importanță dacă suferința este justificată în mod obiectiv, dacă sunt motive reale sau nu.

Oricât de subiective ar fi motivele de durere, singurul mod în care poți ajuta un om la necaz este să trăiești împreună cu el necazul lui.

Dacă el simte că viața lui devine iad, ceea ce poți face este să cobori și tu în iadul lui, ținându-l de mână și rugându-te ca să nu fii și tu cuprins de deznădejde și de frică.

[Mihnea Dragomir]

Pesemne ca femeia respectiva nu isi da seama care este cea mai importanta etapa din viata: ultima, intotdeauna ultima. Este etapa cand totul poate fi pierdut si totul poate fi castigat. Armageddon-ul fiecaruia dintre noi, in functie de care ne plasam in echipa invingatoare sau in echipa invinsa. Este meciul care poate fi pierdut intr-un singur fel in mod sigur: refuzand sa-l jucam.

Daca o fi vreun spirit pozitivist-experimentalist, poate ca o lista de experiente la limita vietii poate ajuta. De la "Life after life", celebra carte a doctorului Moody incoace, s-au scris tomuri despre asta. Sa nu uitam ca incertitudinea e cea care provoaca groaza: teama de moarte este o teama de necunoscut. Poate ca are nevoie sa-i fie prezentate si dovedite elemente de certitudine asupra a ce urmeaza in cea mai importanta etapa a vietii ei.

[Mihailc]

În prealabil postat de bluester

Mihailc: Ea locuieste in Constanta

Sugestie: întrucât suntem la începutul Postului Mare şi tot creştinul dreptmăritor este nerăbdător să înmulţească faptele bune, iată o mană cerească pentru binevoitorii din Constanţa.

Deschide tu un cont de email unde să-ţi scrie cei care vor să se implice în ridicarea din deznădejde a doamnei respective. Fiecare poate să facă ceva folositor, cu condiţia să iasă din lenevire şi nepăsare.

Mă gândesc la un grup de sprijin care să ofere suport constant, prin rugăciune şi implicare concretă. Bunătatea lui Dumnezeu în credincioşii Săi este o "filozofie" convingătoare pentru un suflet deznădăjduit.

[Carina Laura]

Am trecut si eu printr-o situatie asemanatoare...parintele din parohie ne-a zis in biserica pe la finele lui 2013 ca este o doamna, bolnava de cancer,care are nevoie de rugaciune, ne-a indemnat sa o mai vizitam, sa-i mai ducem cate ceva de mancare..avea 2 baieti, de 18 si 24 ani. M-am apropiat repede de ea...am simtit-o ca pe o mama, mama pe care n-o am langa mine aici, in It. Ea, la momentul in care am inceput s-o vizitez, era oarecum "invatata" deja de catre parintele lucrurile esentiale...era deja pe o cale in care incepea sa-si accepte soarta. Avea cancer la ficat, si pana in punctul de care va povestesc, facuse deja tratamente si terapii care esuasera, vreme de aproape 2 ani. Adica, spre deosebire de d-na de care povestesti, ea a avut timp de lupta...Ortodoxa era, dar nu foarte practicanta, pentru ca venea din Republica Moldova, si-mi povestea ca ei aveau bisericile inchise, au crescut fara...a aflat mai multe de-abia in cei 2 ani de boala de la parintele nostru. Nu stiu cum a facut parintele si ce i-a zis, dar atunci cand avea momente de teama, de durere ca-si lasa copii tineri, ca nu-i va vedea casatoriti si toate celelalte dureri...traind deja in spiritul nadejdii in vesnicie, o intaream spunandu-i ca daca rabda Dzeu ii va ierta pacatele, ii va face parte de Rai, si de acolo isi va putea ajuta copiii cu rugaciunea , mai mult decat ar face-o ca o simplu, pe pamant...si se linistea. Mi-e greu sa gasesc cuvinte..era o impletitura intre disperare si nadejde...Uneri zice...mergem cu Dumnezeu inainte...alteori plangea, ma intreba de ce, de ce...inspre final avea dureri mari, mai facea si atacuri de panica, dar facea tratament. Ultimele 3 luni au fost cele mai grele...Mergeam la ea cat de des puteam, apoi au luat-o intr-un spital pt cei care erau pe moarte...mergeam si acolo, si nu doar eu..faceam pe randuri..toata parohia ne-am mobilizat, vreo 10-15 familii mergeam pe rand, le mai faceam mancare baietilor, ca ea sa nu-si faca griji de nimic...Il placeau florile, si mereu ii cumparam, uneori ni le dadea parintele pe cele aduse la biserica de oameni...A primit boala si suferinta cu atata demnitate...Si ne zambea mereu..Slabise asa mult, avea momente de delir, uneori nu ma cunostea...dupa cateva zile ma lua in brate si-mi zicea fetita mea...se ruga pt noi sa ne dea Dumnezeu un bebe...Imi era rusine sa-i vorbesc despre moarte...dar ea imi zicea, imbracati-ma cu cutare lucru...faceti cutare lucru...in ultima saptamana avea dureri mari...si zicea Doamne, nu mai pot, nu mai pot, scarnea din dinti si ma strangea de mana....voia sa coboare din pat, sa mearga la baie pe picioarele ei...dar ea nu mai avea putere deloc..si plangea deznadajduita...imi era teama sa nu-si piarda increderea in Dzeu, sa nu I se intoarca impotriva acum la final, ultimele trei zile n-a mai fost constienta....ii faceau morfina continuu...sufla greu, luung, si din cand in cand gemea...O tineam de mana si stiam ca ma simte langa ea, era gheata toata, cand gemea ii mai ziceam sa aiba nadeje, ii mai ziceam rugaciuni..Faceam cu schimbul cu alte doaua doamne, ca sa nu ramana singura, nu se stia cat poate dura pana se duce, baietii erau la munca... In ultima zi, simteam efectiv moartea in camera, uneori mi se facea frica tinand-o de mana si ma retrageam pe un scaun, mai departe de pat...apoi o priveam si nu voiam s-o las...ma gandeam ca oricat de mare o fi frica mea..ea e in fata mortii si eu trebuie macar s-o tin de mana...A murit cand eu nu eram... Le-am fost aprope baietilor, ne-am ocupat noi cei din parohie de tot...Nu stiu ce viata a avut inainte decat in linii mari, dar stiu ca pentru demnitatea, smerenia si nadejdea cu care si-a primit boala, Dumnezeu i-a daruit un coltisor de rai. La cateva luni, fiul cel mare, care mereu o relatie serioasa a cunoscut o fata, cu care e si acum, eu am un bebelus de 8 luni azi, pe care i l-am dus la mormant sa-l vada, asa cum i-am promis, baiatul cel mic a terminat scoala si vrea sa continue studiile in Anglia, asa cum se sfatuise cu ea, toata parohia o trece pe pomelnic, si periodic facem parastase pentru ea, singurul regret e ca baietii nu au ramas apropiati...i-am promis ca le vom fi alaturi copiilor...am incercat , i-am cautat de cateava ori...ei fiind tineri insa nu ne-au mai cautat...nici parintele nu insista. Eu voi fi aici oricand vor avea nevoie...
Ce sa zic....roaga-te pentru ea, prezinta-i o noua lume, viata vesnica, povesteste-i toate lucrurile in care noi ortodocsii credem...poaveste-i despre Rai si ajut-o sa-si faca din aceste ultime luni bagajelul pentru vesnicie..Daca nu stie deja, spune-i despre tot ce ne invata biserica...ca viata pamanteana e testul nostru, e lupta de intoarcere la Dumnezeu...Si intreab-o, poate e de acord s-o viziteze si alti oameni, si asa, poate se schimba ceva... Daca ii cunosti duhovnicul si iti permiti vorbeste cu dansul...trebuie sa puteti s-o ajutati cumva.
Doamne ajuta!!!

În prealabil postat de Mihailc

Sugestie: întrucât suntem la începutul Postului Mare şi tot creştinul dreptmăritor este nerăbdător să înmulţească faptele bune, iată o mană cerească pentru binevoitorii din Constanţa.

Deschide tu un cont de email unde să-ţi scrie cei care vor să se implice în ridicarea din deznădejde a doamnei respective. Fiecare poate să facă ceva folositor, cu condiţia să iasă din lenevire şi nepăsare.

Mă gândesc la un grup de sprijin care să ofere suport constant, prin rugăciune şi implicare concretă. Bunătatea lui Dumnezeu în credincioşii Săi este o "filozofie" convingătoare pentru un suflet deznădăjduit.

Da. Sper ca nu aberez, cum fac eu de obicei, dar ma gindesc ca doamna despre care este vorba in acest topic trebuie sa fie ajutata prin intilniri de rugaciune, discutii/studii, la nivelul posibil in situatia data, despre Biblie si Biserica, introducerea, cit mai agreabila, calda, sincera, omeneasca, in lumea credintei, sustinere emotionala oricind si in orice fel. Nu stiu daca am exprimat clar ce vreau sa spun. Eu sint din Bucuresti, si oricum un tocilar trancanitor si inept, dar pe froumul acesta sint oameni al caror mental si suflet sint poleite cu aur vesnic. Am avut onoarea sa cunosc, aici in Buc si nu numai, o parte din ei.
Dumnezeu sa o ajute pe roaba Sa sa treaca cu bine acest pas si sa stea de-a dreapta Facatorului nostru al tuturor! Amin.

[Misuar]

În prealabil postat de AlinB

Deci sfaturi care le poate primi de pe un topic crestin: medicamentatie, fie ea si "naturista" recomandata ca ("homeopata" - nu stie diferenta dar nu stie si multe altele, asa ca sa-l scuzam) si tratamente (pretins) miraculoase pentru cancer.

Eu nu inteleg, care e rostul unui duhovnic atunci cand nu ai credinta (si nadejdea) crestina?
Nu inteleg de ce orice preot care spovedeste este numit "duhovnic" cand evident, nu stie care e cu adevarat starea duhovniceasca a fiilor sai duhovnicesti si nu se ingrijeste din timp de ea ca pe ultima suta de metri si mai putini sunt cei care pot face minuni.

Ai o sansa fantastica, sa stii cand urmeaza sa mori - lucru de care multi nu au parte, moartea ii prinde pe nepregatite in diverse mizerii, ai timpul necesar pentru indreptare si urmeaza sa te intalnesti cu Hristos si sa petreci vesnic cu El - asta sa fie motiv de depresie?

Vedeti voi, oameni ca astia, ca si voi, au trait toata viata la limita necredintei, chiar daca, aparent si exterior, aveau unele din faptele ei.

Dar nu stiu asta, pana nu ajung in pragul mortii. Si atunci, de cele mai multe ori, este prea tarziu, ogorul neingrijit da roadele lui.

Si mergem noi si vrem sa-i vorbim despre intalnirea cu Hristos. Si nu gasim decat o voce tremurand de indoiala si cuvinte goale de traire.

Si atunci ce facem..debitam platitudini zicand ca ajutam.

Unde scrie ca medicamentele sunt miraculoase? De cand se impart medicamentele intre miraculoase si nemiraculoase?

[ioana5760]

În prealabil postat de bluester

De vreo cateva saptamani, sunt martor la o situatie destul de grava, iar eu nu stiu ce as mai putea face, de aceea va rog, daca puteti, sa ma ajutati cu niste sfaturi sau sugestii. Am o cunostinta care se afla intr-o depresie profunda. Ea este in varsta si bolnava de cancer mamar. In urma cu 4 luni, sotul ei a murit - iar acest lucru a fost inceputul depresiei sale. Nu are copii, iar rudele sale apropiate nu au grija de ea si nici nu prea o viziteaza. De curand, a aflat de la medicul ei oncolog ca mai are 7 luni de trait. Nu vrea ca rudele ei sa afle aceasta veste proasta. De fiecare data cand ma duc sa o vizitez, ea plange in continuu, imi spune ca nu vede vreun motiv pentru care sa mai traiasca si ca are multe ganduri de sinucidere; imi zice ca nu ii este frica de moarte. Am incercat s-o ajut, atat cat am putut: am purtat nenumarate discutii de natura filosofico-religioasa, am incercat sa o conving ca sinuciderea nu este o optiune buna, am indemnat-o sa se roage mai mult - dar parca toate vorbele trec pe langa ea. Totodata, ea a discutat si cu duhovnicul ei...dar din nefericire, nu prea se vad efectele pozitive.

Eu nu stiu ce as putea sa mai fac. Odata cu trecerea timpului, observ cum depresia ei devine tot mai intensa, iar trupul ei se degradeaza accelerat. Nu o sa pot sa o vizitez saptamanal, facultatea ma impiedica sa fac acest lucru; si imi este teama ca nu cumva ea sa faca vreo prostie. Singurele cuvinte de incurajare pe care i le mai pot spune sunt: "rabdare" si "curaj"; dar de fiecare data imi raspunde: "ce rost mai are sa continui ?".

Cred ca ii este frica de zilele in care nu se va mai putea descurca singura. Cine va veni sa o ingrijeasca cand nu se va mai putea ridica din pat?