Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[anna21]

În prealabil postat de N.Priceputu

Am crezut că am răspuns de mai multe ori la întrebarea asta. Tocmai de aceea e duhovnicesc, pentru că nu e o luptă propriu-zisă pentru supremaţie, ci e o luptă purtată cu tine însuţi, dar şi oglindindu-te în celălalt. Ea, soţia, este o oglindă permanentă a acţiunilor tale. Poţi să scoţi din ea ce-i bun sau, din contră, ce-i rău. Şi dacă nu scoţi ce-i bun, eşti îndreptăţit să te întrebi dacă tu însuţi eşti bun? Interacţiunea foarte strânsă pe care o ai cu soţul nu te lasă, de multe ori, să-ţi formezi o imagine prea bună despre tine, te ajută să te schimbi, să te pocăieşti....

Aceasta idee a oglindirii in celalalt eu nu reusesc sa o inteleg (desi am gasit-o in multe locuri). Dimpotriva, gasesc ca sotul meu este extraordinar de diferit de mine si rar, foarte rar gasesc in el vreun ecou a ceea ce zic sau fac...
Am observat ca uneori suntem nemultumiti de celalalt pt ca nu se suprapune peste o imagine ideala creata in mintea noastra.
Am vazut acest lucru cand sotul l-a pedepsit pe copil pt ca nu a actionat cum a crezut el ca este "bine". Dar copilul nu procedase nici rau. Pur si simplu era modul lui particular de a se raporta la o situatie. Eu as fi procedat altfel, dar nu era un motiv sa cert copilul.
Apoi am inteles ca si eu certam uneori copilul pt ca nu facea lucrurile asa cum vroiam eu.
Si am inceput sa identific apoi multe situatii in care noi, parintii, NU reuseam sa intelegem ca fiul nostru este diferit de mama si tata. Aveam asteptarea (inconstienta, uneori) ca el sa procedeze exact cum am fi procedat noi (desi nici noi nu suntem identici, alta discutie) si-l "judecam" nedrept.

Ceea ce vreau sa arat este ca avem tendinta sa-l comparam pe celalalt cu un etalon din mintea noastra, iar daca nu coincide, devenim nemultumiti. Dar nu putem sub semnul intrebarii propriile noastre criterii.

Cele mai multe conflicte izbucnesc in familia mea din cauza ca fiecare nu lasa celuilalt sansa sa fie el insusi.
De ex. daca sotul meu este stresat cu serviciul, eu am pretentia sa lase problemele la usa, ca tot nu poate schimba nimic acasa.. Iar daca nu poti face nimic, nu are rost sa te consumi in loc sa te bucuri de familie, copii.. Oricum copiii cresc repede, momentul sa stai cu ei este intotdeauna ACUM.
Pai daca as verbaliza aceste ganduri cred ca sotul ar divorta instant pe motiv ca sunt egoista, infantila, atat de superficiala incat nu reusesc sa inteleg niciodata gravitatea situatiei, in plus dau dovada si de lipsa de respect fata de munca lui etc etc etc...
Pe de alta parte si eu am ideile mele fixe, pe care nu poate nimeni sa le combata si precis il scot din sarite ..
Si mai avem doi copii total diferiti si caposi de la care putem invata despre inflexibilitate (de ex. daca cel mic se pateaza pe haine, o pata oricat de mica, face scandal pana il schimbam... Nu pare mare lucru, dar devine enervant sa schimbi un copil de patru-cinci ori in timpul micului dejun, mai ales daca esti grabit sa pleci undeva. Dar este imposibil sa schimbam ceva!) Ce pretentii putem avea sa schimbam pe celalalt, cand ne este f greu sa educam un copil sau cand ne este aproape imposibil sa facem ceva in privinta propriilor defecte (in fericitul caz ca le constientizam).

Cred ca este important sa realizam ca exista mari diferente intre oameni, iar noi riscam sa judecam pe ceilalti dupa criterii personale si arbitrare. Mai ales daca stam in casa cu ei si nu ne place ca nu pun dopul la pasta de dinti sau arunca gunoiul pe langa cos etc..

Evident ca exista si cazuri in care celalalt este in erori grave, in pacate, patimi, in situatii care-i pericliteaza sanatatea fizica sau mentala... Dar nici in aceste situatii nu-l putem schimba daca el nu-si doreste acest lucru.

[iana]

În prealabil postat de ioan cezar

O afirmatie pe care eu o consider demna de luat in seama. Cu totul de mare importanta imi pare.
Mult as vrea sa exemplific un pic, pornind de la aceasta afirmatie, ilustrind prin modul cum traim noi in familie acest aspect. Voi vorbi de fapt despre mine, deoarece nu i-am cerut ingaduinta sotiei sa vorbesc despre ea si nici nu se cuvine sa vorbesc in numele ei.

Primul lucru pe care tin sa-l spun este acesta: razboiul cu noi insine are un caracter aparte atunci cand suntem sot si/sau sotie, tata si mama. Anume, am descoperit ca e foarte important sa iau in calcul pe aproapele meu (omul din familie) cand port acest razboi (cand ma nevoiesc etc.). Pocainta mea nu poate fi rupta de nevoile membrilor familiei.
Iata exemple, situatii de viata pe care le-am trait cu durere, gresind mult:
a) Ma rog pana dupa miezul noptii, cu ravna; fac treaba buna, sunt multumit foarte, in sinea mea... Insa, cand intru in camera il gasesc pe Tudor cu ochii rosii de nesomn, rasfoind un Rahan... (al catelea oare?) Imediat ma supar, dau sa il cert, dar imi spune: "Te-am asteptat tati, mi-ai promis ca imi citesti o poveste inainte de culcare.." (Imi vine sa intru in pamant, realizez ca nevointa mea a fost rupta de nevoile copilului meu si ca mi-am incalcat promisiunea fata de el. Dau cu toata rugaciunea de pamant. Asa nu!, imi spun... Apoi il rog pe Tudor sa ma ierte si, dupa cateva vorbe de mangaiere, adormim imbratisati... M-a iertat puiul, tot el...)
b) Imi fac o lista de prioritati, un program de mers la slujbe, de spovedanie etc. Ma pun pe treaba. Totul merge brici. Apoi, intr-o seara, sotia imi aminteste ca aveam program de mers in parc cu copiii (a trebuit sa mearga tot ea, cu amandoi), ca trebuia sa cumpar pampers pentru Maria, ca avea nevoie de doua zile sa mearga o ora la jogging (ea practica jogging de vreo 15 ani), ca nu am fost la sedinta cu parintii la gradinita (a fost tot ea), etc. etc. Hopa! M-am rupt de familia mea si m-am nevoit frumos, dar am intrat in conflict cu rolul meu de tata si sot. Cum rezolv?
c) Descopar cateva lucruri neplacute despre mine insumi, ma tin la pocainta, devin treptat imbufnat, mohorat, ma inchid in mine, zi dupa zi... Incrancenat, caut sa ma indrept, in imaginatia mea... Sotia imi comunica bland: nu ai vrea sa iti tunzi un pic barba si parul, sa te ingrijesti cumva, ca ai un aspect cam neplacut, nici copiilor nu le place cum arati... Primul meu gest: ma infurii, sar ca ars... cum adica?, eu ma lupt aici cu toti dracii din mine si tu nu apreciezi de loc? Iti arde de barba si de par? etc. etc.... Ea se intristeaza, se inchide, ofteaza... Eu plec trintind usa... Unde sa merg? In bar sau in parc? In bar nu mai merg, slava Domnului, mai bine merg in parc si mai fac o ora de "Doamne, Iisuse...", zic eu victorios. Si vai, asta si fac! Apoi, efectul, totusi, al rugaciunii (!!!), ma intorc acasa si imi cer iertare. Eu am gresit, iarasi... Andra se inveseleste! Imi rad barba, plec la frizer. Doar Maria plange, speriata, cand ma intorc ras si tuns, spunindu-si probabil in mintea ei de bebelus: "Unde e tati al meu, barbosu...?"
d) Am nevoie de ajutorul sotiei, sa fie adica intelegatoare cu mine, sa ma sustina in lupta mea cu defectele mele. Si imi pare ca nu o face, dimpotriva, parca dinadins ma ispiteste... Asta ma face sa imi pierd cumpatul, sa o consider parca dusmana... Si ii reprosez multe... Ea se uita la mine ca la un nebun, eu vad asta si ma infurii... Scandalul e gata. De ce ma impiedici sa port razboiul meu sfant, care e pentru binele nostru, al copiilor blabla, blabla, baubaubau. Ea plange. Eu... ma infurii si mai tare. Din fericire, ma smulg si reusesc sa ajung la Sfantul Maslu. Apoi se indura Domnul si de Spovedanie. Vin acasa infrant si lamurit: iar am comis-o. Doamne, cat sunt de idiot! Cum oare ma suporta femeia si copiii mei?...

Si tot asa, fratilor si surorilor, tot asa...
Deci: razboiul cu noi insine risca sa devina jihad nebunesc cata vreme nu il integram cu intelepciune in contextul mai larg al nevoilor familiei noastre, unde suntem iubiti si unde invatam mereu, bob cu bob, sa iubim.

Dumnezeu sa ne dea intelepciune. Si duhovnic bun, multrabdator!... AMIN+

Referitor la exemplele pe care le-ai dat, este minunat faptul ca te-ai trezit de fiecare data. Cadem, ne ridicam. Oare cati dintre noi facem asta?! Cati suntem in stare sa ne ridicam si sa nu ramanem cazuti in "ridicarea" in care credem ca ne aflam?

În prealabil postat de anna21

Aceasta idee a oglindirii in celalalt eu nu reusesc sa o inteleg (desi am gasit-o in multe locuri). Dimpotriva, gasesc ca sotul meu este extraordinar de diferit de mine si rar, foarte rar gasesc in el vreun ecou a ceea ce zic sau fac...

Păi asta nu exclude diferenţa. Este oglindă nu în sensul că este la fel, ci că în el (ea) văd efectul faptelor mele rele sau bune, că dacă îi fac un bine îmi va răspunde cu bine (şi viceversa) şi, mai ales, că îmi va arăta scăderile, defectele, egoismul, păcatele pe care eu nu vreau să mi le văd.

[Yasmina]

Eu am niste prieteni care vor sa divorteze deoarece unul dintre ei este vadit nemultumit de dezordinea creata de celalalt in casa.Adica totul,dar pana la dezordine si curatenie!
Ciudat!
O alta prietena la lucru(care are mania plantelor ca si mine)spune ca sotul ei o ameninta mereu cu aruncarea plantelor sau cu disparitia lui,caci dupa judecata lui sunt prea multe la numar...

Unde este acceptarea celuilalt cu bune si rele?
Cata superficialitate,unde sunt adevaratele probleme existentiale?
Ori aceste casnicii au erodat din alte varii motive insa frustarile ies la suprafata prin diverse bagatele?

[anna21]

În prealabil postat de N.Priceputu

Păi asta nu exclude diferenţa. Este oglindă nu în sensul că este la fel, ci că în el (ea) văd efectul faptelor mele rele sau bune, că dacă îi fac un bine îmi va răspunde cu bine (şi viceversa) şi, mai ales, că îmi va arăta scăderile, defectele, egoismul, păcatele pe care eu nu vreau să mi le văd.

Nu intotdeauna primesti bine pt bine. Si nici rau pt rau.
(Oamenii se tem de conflicte si este destul de probabil sa primesti bine pt rau).
Ba chiar etapa cea mai "buna" din relatia noastra a fost cea in care eram atei amandoi. Nu ne certam cu anii. Prietenii ne considerau cuplul ideal (si chiar eram). Pana am inceput sa merg la biserica.
(Aveam intr-o carte dezvoltata ideea cu oglindirea.. Caut maine)

[AlinB]

În prealabil postat de Yasmina

Eu am niste prieteni care vor sa divorteze deoarece unul dintre ei este vadit nemultumit de dezordinea creata de celalalt in casa.Adica totul,dar pana la dezordine si curatenie!
Ciudat!
O alta prietena la lucru(care are mania plantelor ca si mine)spune ca sotul ei o ameninta mereu cu aruncarea plantelor sau cu disparitia lui,caci dupa judecata lui sunt prea multe la numar...

Unde este acceptarea celuilalt cu bune si rele?
Cata superficialitate,unde sunt adevaratele probleme existentiale?
Ori aceste casnicii au erodat din alte varii motive insa frustarile ies la suprafata prin diverse bagatele?

Cand oamenii n-au probleme reale, improvizeaza.
Sau poate de fapt problema reala este ca s-au plictisit unul de altul si cauta pretexte.

[Yasmina]

În prealabil postat de AlinB

Cand oamenii n-au probleme reale, improvizeaza.
Sau poate de fapt problema reala este ca s-au plictisit unul de altul si cauta pretexte.

Imi par niste motive puerile oricum,cat si exigenta dusa la maxim.

[anna21]

În prealabil postat de AlinB

Cand oamenii n-au probleme reale, improvizeaza.
Sau poate de fapt problema reala este ca s-au plictisit unul de altul si cauta pretexte.

Crezi?
In cazul cu plantele cred ca mesajul lui ascuns este "te preocupa mai mult plantele decat ceea ce-mi doresc eu". Vrea atentie, poate.

[romanbun]

Si eu spun cu tarie ca aceasta discutie este interesanta. Viata de familie este foarte complexa si in scurtul timp cat suntem langa cei dragi am dori sa fie ca-n rai. Din ce am observat eu unele din asa-zisele defecte sunt de fapt calitati duse prea departe: mania curateniei sau ordinii in casa este la o persoana cu calitati de a fi curata, ordonata, dar le exagereaza. Ne lipsesc din educatie comunicarea nonviolenta, educatia emotionala, simtul negocierii si altele care ne-ar face intai noua si apoi si celorlalti viata mai usoara.

[fallen]

În prealabil postat de AlinB

Poate nu e tocmai valabil in contextul asta.

Uite, cineva i-ar putea spune ca asta nu e se aplica in orice situatie.

De ex. nu esti maritata dar convietuiesti cu un tip care este ateu si la limita caracterului, nu te poti casatori cu el ca e varza dar nici nu il poti parasi ca si tu esti varza, induri si crezi ca faci ceea ce trebuie cand de fapt totul e gresit cap-coada.

Asta nu se poate termina bine ca nu are cum, aici anna21 are dreptate.

Pe de alta parte si ea este intr-o situatie particulara care a obligat-o la o anumita pasivitate (sentimentala?) vizavi de celalalt.

Este constienta de situatia lui dar si de neputinta ei asa ca a preferat sa reduca asteptarile la minimum si sa trateze problemele sprituale celuilalt mai mult cerebral decat afectiv-sentimental.
Stie ca nu poate deschide un razboi pentru ca il pierde din start, stie ca nu poate avea sperante ca ar durea (daca mai are ce).
Cine stie, poate mai are si alte abordari pasiv-active si poate in cazul ei particular, asta e cea mai buna atitudine insa cred ca tocmai experienta propie o face incapabila sa inteleaga ceea ce vrea sa comunice N.Priceputu.

Oamenii acopera o infinita paleta de personalitati, atitudini, temperamente, etc.

Anna21 are o anumita experienta, glykys alta, N. Priceputu alta - cine trece prin ceva asemanator sau a vazut ceva asemanator sau simte asemanator, poate sa inteleaga despre ce vorbeste.

Diferenta fundamentala este ca el probabil inca mai are legatura aceea sufleteasca de la inceput fata de sotia sa, in ciuda problemelor si conflictelor.
O mai are si lupta pentru ea, iar asta doare si te mai face uneori si sa gresesti mai mult decat este cazul.
Dar macar relatia este inca vie, afectiv vorbind.

Nu stiu ce prefera fiecare dar cred ca e mai buna deacat o abordare extrem-rationala cu orice sentiment reprimat la maxim.

Imi cer scuze, ai dreptate, nu aveam de ce sa ma bag in discutia deschisa de dl. N, dar initial am fost si eu ca si tine putin uimita de faptul ca si dlui, familist convins si cu experienta intampina dificultati.
Apoi am gasit de cuviinta sa-l incurajez pe "romanbun" care pare sa fie mai la inceput de drum, dpdv spiritual. Poate nu trebuia sa dezvalui ce mi-a spus duhovnicul, intr-adevar, m-am gandit si eu. Fiecare are situatia lui, nu seamana una cu alta, nu stim noi ce-i in casa omului.
Dupa parerea mea, sper sa nu se supere, cred ca Glykys vorbeste mai mult dpdv idealist despre casnicie, nu zic ca n-are dreptate, dar nu cred ca vb din propria experienta.
Pe Anna n-o inteleg prea bine de ce considera ca unii trebuie sa "suporte", iar altii nu. Nu e vorba ca ar avea vreun merit aia care rabda, bravo lor celor care se descurca cu propriile puteri, dar e vroba si de niste sentimente investite pe care nu le poti arunca la gunoi.
Si acum, pe bune, are cineva o viata perfecta? Ar trebui sa fim multumiti ca ne avem unul pe altul si un acoperis deasupra capului, si pe Dumnezeu care ne are in paza.