Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Viata monahala > Preotul
 
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 25.10.2018, 01:00:36
Iorest Iorest is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 04.08.2016
Religia: Ortodox
Mesaje: 847
Implicit Primejdia sufletească a slujirii în Biserică fără cercetare prin spovedanie

O situație reală care dă de gândit cu privire la importanța cercetării prin spovedanie a vieții de către slujitorii altarelor.

E din cartea „Nesfinții Sfinți și alte povestiri” – arhimandrit Tihon Șevkunov , ed. Egumenița 2013:
„Ce s-a întâmplat în lumea duhovnicească în acest timp ( pag. 187-193)
[…]„Ce este întâmplarea ? De ce cade cărămida în capul unui anume trecător, al unuia dintr-o mie ?
Asemenea cugetări profunde frământă omenirea de mii de ani.

Odată cuviosul arhimandrit Onufrie de la Lavra Sfintei Treimi și duhovnicul lavrei, arhimandritul Kiril, mi-au încredințat să îl ajut să traverseze în Caucaz, în munți, acolo unde se nevoiau deja de mulți ani în ilegalitate monahi-pustnici pe unul dintre călugării lavrei, ierodiaconul Rafail ( Berestov).

Era un monah foarte micuț, de statura unui copil, fără barbă, cu glas subțirel și era naiv întocmai ca un copilaș.
Vorbind în șoaptă, ca un complotist, părintele Rafail mi-a mărturisit că era nevoit să fugă în munți, având binecuvântarea părintelui Kiril, pentru că se lupta de unul singur cu ecumenismul. Pe rama de la ușile chiliei sale bătuse în cuie o foaie de caiet, pe care scrisese:
„Rușine ecumeniștilor!!!”

Nici eu nu simțeam nicio atracție față de ecumenism și de aceea m-am hotărât să-l ajut, deși mă îndoiam destul de tare de realitatea marelui pericol care plana asupra părintelui ierodiacon. Și încă așa de mare, încât trebuia să fugă din mănăstire.

„Cu siguranță mă vor pune sub urmărire, ca să mă închidă într-o cazemată! ” mi-a mărturisit în șoaptă Rafail. Vorbea cu înflăcărare, în metafore, într-un stil elevat.
Și sincer vorbind, nici în cazemată nu credeam prea mult. Cui îi trebuia un ierodiacon mititel ?

[…]Ortodocșii din Suhumi aveau felurite locuri de muncă, de aceea chiar în ziua următoare am aflat că miliția din Suhumi primise directiva de a aresta un „infractor primejdios”, pe ierodiaconul Rafail, care intenționa să treacă în ilegalitate, care desfășura activități antisovietice și ducea un mod de viață parazitar.

M-am mirat foarte tare că acele presimțiri pline de îngrijorare ale mititelului părinte Rafail s-au adeverit.

[...]Dar oricum ar fi fost plecarea în munți trebuia amânată. Ne-am sfătuit cu egumenul Adrian de la Pecerska care se afla în Suhumi în vizită la fiii săi duhovnicești și ne-a spus să așteptăm până ce vigilența miliției va slăbi.

Nouă celor trei – începătorului Alexandru Șevțov, academistul Constantin și mie ne convenea destul de mult acest lucru. O săptămînă întreagă nu am făcut decât să ne scăldăm în mare și să ne bronzăm la soare până când în cele din urmă, această trândăvie strigătoare la cer l-a adus pe stăpânul casei, părintele Grigorie, într-o stare de iritare și de nemulțumire.

[…]Odată, sculându-ne cu noaptea în cap ne-a declarat solemn că distracția pentru trândavi s-a terminat. Se găsise, în sfârșit și pentru noi de lucru.
[...]Diaconul ne-a dus la o casă de cărămidă, pe jumătate distrusă, pe care o cumpărase în ajun cu un preț de nimic și ne-a poruncit să dărâmăm cu grijă acele ruine, pentru ca din cărămizi să se poată construi o bucătărie de vară.

Am dărâmat o parte din zid, apoi am desprins cărămidă cu cărămidă, le-am curățat de cimentul vechi și uscat și le-am aranjat cu grijă pentru a fi încărcate în mașină.

[...]În toate cele cinci ore am dărâmat posomorâți un zid înalt și am făurit un munte întreg de cărămizi curățate. Era insuportabil de cald. Eram transpirați, iar praful de la ciment ne ardea pielea din cap până în picioare.

[...]După ce mi-am potolit setea, m-am grăbit să mă așez în singurul loc unde era umbră, sub un zid pe jumătate dărâmat.
În locul acela încăpea un singur om și m-am dus îndată acolo.

Însă fericirea mea nu a durat prea mult căci m-a strigat diaconul și vrând-nevrând, a trebuit să părăsesc locul acela răcoros.
Nu mai țin minte ce mi-a poruncit părintele Grigorie să fac, un lucru mărunt, dar, când m-am întors iarăși la umbră era deja acolo în culmea fericirii academistul Constantin.

[...]Diaconul Grigorie, văzând că iarăși trândăvim, a început a mârâi:
„Dar ce faceți acolo ? Stați la răcoare ? Trebuie să încărcăm repede cărămizile! I-am plătit șoferului doar pentru un ceas. Și nu am degând să-i dau din cauza voastră încă trei ruble!”

Așadar, ne-am urnit încet-încet, cu supunere, să împlinim porunca.
Iar părintele Grigorie s-a dus la zidul acela și s-a așezat mulțumit la umbră.
Mai departe totul s-a petrecut într-o clipă .

Noi trei căram cărămizi în camion când, deodată, a răsunat un bubuit asurzitor.
Și când ne-am întors, deasupra locului unde tocmai se așezase părintele Grigorie, am văzut ridicându-se un nor gros de praf.

Se prăbușise pe neașteptate zidul. Ne-am apropiat în fugă și ca printr-un văl întunecat l-am zărit în norul acela de praf pe sărmanul diacon acoperit de un morman de cărămizi sparte.

Pe mine m-a uimit banda de pe capul lui: se prefăcea sub ochii noștri din albă în roșu-aprins. Era ca în filmele cu comandanții roșii și prima întrebare care mi-a venit în minte a fost: „Cine a reușit să-l bandajeze atât de repede ?

Și, dându-ne seama imediat că basmaua cu care părintele Grigorie își legase părul se îmbiba cu sânge, ne-am repezit spre el.
Părintele diacon era în stare de inconștiență. Ne-am apucat să-l scoatem de sub cărămizi, iar șoferul camionului a plecat în grabă după salvare.

Doctorii au venit după o jumătate de ceas și examinându-l pe părintele Grigorie, ursuzi, au început să mormăiască, zicând că era foarte grav, și l-au dus îndată la operație.
După tot ce s-a întâmplat, părintele Grigorie a zăcut opt luni prin diferite spitale, a suportat câteva operații, dar mult timp nu a mai putut nici să slujească, nici să revină la starea de dinainte.

În seara aceea, Constantin, Alexandru și eu ne-am pus întrebarea :
De ce tocmai părintele Grigorie s-a aflat sub zidul acela în momentul în care el s-a prăbușit ? .
Doar fiecare dintre noi chiar dacă pentru scurt timp, stătuse, totuși sub el. .
De ce s-a dărâmat tocmai peste diacon ?

Și ce s-a întâmplat în lumea duhovnicească, încât îngerii noștri păzitori ne-au îndepărtat cu orice preț din locul acela periculos ?

Sau tot ceea ce s-a petrecut a fost pur și simplu o întâmplare ?”
Întrebările acestea ne nelinișteau atât de tare, încât am plecat după răspuns la părintele Adrian.

Părintele a căzut pe gânduri, apoi a spus:
„Nu pot să răspund la întrebarea voastră. Vă pot spune doar (iar acest lucru nu îl știu de la taina spovedaniei, deci nu e un secret) că părintele Grigorie slujea deja de câțiva ani la Sfânta Liturghie fără să spovedească.
Și eu și preoții de la biserica lui i-am spus de mai multe ori că acest lucru se va sfârși rău. ”


Dar părintele Grigorie doar dădea din mână, zicând: „. Nu este obligatoriu. Mă voi spovedi mai încolo.” Și tot amâna spovedania. Iar eu mă așteptam să se întâmple cu el vreo nenorocire.
Cu asemenea lucruri nu este de glumit.

[...]Așa s-a sfârșit povestea aceasta. Am trecut peste șuvoiul năvalnic lucrurile părintelui Rafail și luându-ne rămas-bun, am plecat înapoi, chibzuind pe drum:

Pentru ce anume apăruseră deodată în viața noastră acei munți, acei oameni noi și toate acele întâmplări neobișnuite ?[/...]”

Sursa: „Nesfinții Sfinți și alte povestiri” – arhimandrit Tihon Șevkunov , Egumenița 2013, pag. 187-193.
__________________
„Că s-a întărit mila Lui peste noi și adevărul Domnului rămâne în veac.” Ps.116, v.2.

Last edited by Iorest; 25.10.2018 at 01:02:45.
Reply With Quote
 

Tags
slujire spovedanie cleric

Thread Tools
Moduri de afișare