Cum ajung la Tine, Doamne?

În prealabil postat de Tomita

Eram copil si mi-am dorit intr-o zi mult inghetata dar nu aveam bani si nu am spus la nimeni.
Peste jumatate de ora un vecin mi-a oferit inghetata desi nu mi se mai intamplase asa ceva niciodata. Coincidenta era cam mare. M-am gandit: mi-a stiut Cineva gandul.Ma ducea mami la biserica si incet-incet am mai invat cate ceva numai ca a ma apropia prea mult de Dumnezeu nu a fost nicodata o prioritate. Am zis ca o sa am o familie si servici si 2 copii si am sa ma duc duminica la biserica dar mai mult de atat nu vedeam.
Planurile au cam inceput sa se spulbere si am inceput si eu sa imi doresc altceva si acum parca am intrat in ceata...ar trebui sa fiu mai optimista...parca nu ma pot apropia mai mult (de fapt m-am si indepartat pentru ca nu am tinut post) si nici n-am vreo idee cum se pot aranja lucrurile mai bine.
Stiu doar ca faptul de a renunta la multe obiective/dorinte si incercarea mea de a indrepta lucrurile pentru ca am analizat din punct de vedere crestin situatia m-au transformat vizibil intr-o persoana ceva mai buna si asta sper sa nu se schimbe..mai am mari progrese dar rezultatul "apropierii de Dumnezeu" e modul meu de a fi (ceva mai atenta la ce spun, mai atenta la cei din jur si mai afectata de neputintele noastre)...numai ca nu prea reusesc sa raman pe "linia de plutire" (daca exista asa ceva).

Mi-a plăcut întâmplarea cu îngheţata şi gândurile tale cele bune :-) Dumnezeu să îţi vină mereu în întâmpinare!

[Hartford]

Pe mine necazurile m-au apropiat de Dumnezeu si inca ma apropie si mai tare.

În prealabil postat de Hartford

Pe mine necazurile m-au apropiat de Dumnezeu si inca ma apropie si mai tare.

Vă doresc să aveţi bucuria rezolvării problemelor şi alte multe bucurii, care de asemenea să vă apropie de Dumnezeu!

Sănătate pentru toată familia să vă dea Dumnezeu şi Maica Domnului!

[Mosh-Neagu]

"Necazurile"... Intre teorie si practica e o prapastie adanca, sau un simplu suspin. Necazurile ne calesc, sau ne trimit in ghearele disperarii, iar de aici si pana la "Imbratisarea mortii", mai e o chestiune de clipe mai putin binecuvantate... Nu-i usor sa accepti un necaz care ti se pare nedrept. De obicei te revolti, te eschivezi, faci apel la toate cunostintele de rang inalt, iar ultimul lucru care iti mai vine in minte, dupa ce toate celelalte s-au si te-au epuizat, este acela de a-ti pleca genunchii in rugaciune. Atunci plangi singur, te caiesti pentru ce-ai facut si promiti sa te schimbi daca vei fi iertat si viata isi va recapata cursul de altadata... Si pe nesimtite, viata isi reia cursul, iar tu deja nu-ti mai amintesti cum era cand erai disperat, constrans sa faci compromisuri dureroase... Si ajungi nu numai sa nu mai pleci genunchii in rugaciune, dar nici macar sa mai multumesti pentru sansa care ti s-a mai dat...
"Cum ajung la Tine, Doamne?" Singur, nimeni nu ajunge. Iar noi VREM sa fim lasati de capul nostru. Visam sa ne mantuim, dar "duhul lumii" ne copleseste. Intotdeauna vrajmasul va pune in rationamentul nostru un "daca", pe care in percepem ca un obstacol de netrecut. Iar asta fiindca ne dedicam atat de putin din timpul nostru, in rugaciune curata. Practic, vrajmasul dispune de timpul unei intregi zile, cand ne poate aduce in fata ochilor imagini dintre cele mai inselatoare. Ca sa ai un dialog cu Dumnezeu, trebuie sa "te rupi" de cele lumesti, sa cobori in adancul sufletului tau si sa intelegi ca totul este efemer, doar Dumnezeu e vesnic; nimic nu ne apartine... Nici macar propria noastra viata!...

Moshule, ma ispiteste finalul postarii tale...:)
Si uite: eu cred ca relatia mea cu Dumnezeu este vesnica. Precum imi e si viata, intrucat eu cred ca este imposibil sa mor. Oamenii nu mor niciodata, sunt convins de asta, sunt sigur Moshule. Sufletul este nemuritor. Dumnezeu nu isi omoara fapturile, nici nu ii lasa sa piara. Calea lor va pieri (poate), lucrurile lor vor pieri (mai degraba), dar fiinta lor nu va pieri, ci se va indumnezei sau se va intuneci. Pentru vecie.
Mai cred ca viata mea imi apartine. Mi-a daruit-o Dumnezeu si stiu ca niciodata nu mi-o va lua inapoi. Pentru ca un gentleman nu isi retrage darul niciodata. Iar Domnul nostru este Gentleman, iti reamintesc.

Esti oare dispus sa acorzi vreun credit acestor convingeri ale mele?
Eu nu prea pot sa accept finalul postarii tale, oricat m-as sili, deoarece suna deznadajduitor, sa ma ierti...

Oamenii sunt fiinte create pentru vesnicie. Ce fel de vesnicie dobandeste fiecare, asta deja e alta poveste...:)

Si eu am coborat in adincul sufletului meu, mai exact am fost coborit acolo (si de fapt, daca ai fost cumva coborat, dus prin vazduhurile dinlauntrul omului, stii ca e vorba despre o clipa anume cand coborarea devine spontan inaltare, spre uimirea ta totala, desi procesul incepe intr-adevar cu o coborare...), de multe ori si am gasit exact cum spuneam: ca sunt nemuritor. Acum ma preocupa doar ce fel de om nemuritor devin eu. Asta e singura problema. Ce fel de om nemuritor. Om-intuneric sau om-lumina? Tertum non datur.
Stiu ca Dumnezeu vrea sa devin lumina vesnica. Toata Biserica mi-a spus-o, mereu. (Pentru ca Ea, Biserica, tocmai cu asta se ocupa: faureste luminatori. De cand se naste pruncul, din clipa Botezului, germinatia unui nou luminator a si inceput, mai tainic sau mai explicit.) Si mai stiu ca acelasi lucru voieste sa devii si tu. Si orice om. Dar cine dintre noi oamenii se va invrednici de asta, cine va deveni un luminator, iaca asta nu mai stiu... Post binecuvantat, Moshule! AMIN+

[iosif]

E uimitor prin cate cai se poate apropia Domnul de noi. Cu adevarat El ne stie gandul si daca gandul nostru e bun si vrem cu adevarat sa_L cunoastem Se daruieste pe Sine celui ce-L primeste cu smerenie.

Ma bucur de aceste postari.

Dorinta mea de a-L cunoaste pe Domnul s-a nascut de la o cruciulita. Tinand in mana o cruciulita, am observat ca seamana cu crucea de pe turla bisericii pe care tocmai o aveam in fata. De acolo a pornit totul, toata curiozitatea. A urmat in adolescenta o perioada de cercetare : citiri, intrebari, catehisme, literatura religioasa, vietile sfintilor, Sfanta Scriptura, Sfanta Liturghie.

M-a insotit mult o rugaciune scurta si sincera: "Doamne, ajuta-ma sa Te cunosc".

Mi-am dat seama si imi dau seama ca fara a_I cere Domnului darul cunoasterii, nu putem ajunge la o cunoastere profunda. "Cereti si vi se va da", dar toate cererile sa aiba legatura cu prioritatea vietii noastre: "Cautati MAI INTAI Imparatia Cerurilor".

"Doamne, sporeste-ne credinta" au spus Apostolii care vedeau minuni, cu atat mai mult suntem noi indreptatiti sa spunem rugaciunea aceasta zilnic, noi care nu ne-am invrednicit de darul Apostolilor de a vedea minunile Domnului.

Oare ce va iesi din rugaciunea aceasta sincera si zilnica : "Doamne, sporeste-mi credinta!"???

La intrebarea aceasta vom putea raspunde dupa ce vom spune rugaciunea cu inima curata si aprinsa de dorinta de a_L cunoaste pe Domnul si de a crede in El cu toata fiinta.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de ioan cezar

Moshule, ma ispiteste finalul postarii tale...:)
(...)Acum ma preocupa doar ce fel de om nemuritor devin eu. Asta e singura problema. Ce fel de om nemuritor. Om-intuneric sau om-lumina?

Iaoane, aveam sufletul mahnit inainte sa-ti citesc mesajul, dar tu mi-ai adus zambetul pe buze. N-o sa te contrazic, nu fiindca nu vreau, dar iata ca de cand am intrat, tot incerc sa termin si sa merg la "ale mele" care ma asteapta, fiindca mai e si munca de facut, nu numai vorbarie... Eu totusi consider ca singurul lucru care imi apartine intr-un fel, este "talantul". Care-o fi ala, ma tot chinui sa-l descopar... O vaga idee am eu, dar ma tem ca o fi si acolo un fel de inselare...
Nu, Ioane, viata mea nu imi apartine si nu am nici un drept asupra ei. Toate apartin lui Dumnezeu, inclusiv copiii nostri. Iar viata, viata aceasta de pe pamant e un simplu tranzit, o calatorie, un test. "Dincolo", nu mai e "grija"... Nu se poate compara. Cand eu vorbesc de "viata", nu indraznesc sa ma gandesc la "cea vesnica"... NU STIU NIMIC. Aici am fost trimis; cu ce ma infatisez la final... La finalul cui, Ioane? Al vietii, nu-i asa? Care... nu ne apartine...

În prealabil postat de iosif

Oare ce va iesi din rugaciunea aceasta sincera si zilnica : "Doamne, sporeste-mi credinta!"???

La intrebarea aceasta vom putea raspunde dupa ce vom spune rugaciunea cu inima curata si aprinsa de dorinta de a_L cunoaste pe Domnul si de a crede in El cu toata fiinta.

Ce va iesi? Eu cred ca un foarte puternic scut de aparare impotriva oricaror ispite...

[iosif]

Tu iti dai doar cu parerea sau spui asta pentru ca ai practicat rugaciunea respectiva indelung?

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de iosif

Tu iti dai doar cu parerea sau spui asta pentru ca ai practicat rugaciunea respectiva indelung?

M-ai pus in incurcatura... O sa-ti raspund asa: Cere-i lui Dumnezeu, orice, iar daca iti este de folos, negresit vei primi. In acest caz, daca ceri sa-ti sporeasca credinta, aceasta vei si primi. Intr-o credinta sporita, harul lui Dumnezeu se apropie foarte mult de sufletul omului si astfel cand ispitele vin sub diverse forme, putem mult mai lesne sesiza eventualele capcane. Nu intotdeauna, fiindca se pare ca uneori Dumnezeu chiar ingaduie sa fim inselati, pentru ca in constiinta noastra, starea de pacatosenie sa aiba "obiect".
Daca eu am practicat? Nu prea... Spre rusinea mea, sporirea credintei era mai la coada listei, iar cu ani in urma nici nu era inclusa in vreo lista...

În prealabil postat de iosif

Nu putini si-au pus aceasta intrebare existentiala. Multi dintre ei au aflat raspunsul, multi nu l-au aflat.Ce v-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu?

A trecut timp de cand rataceam ca o oaie pierduta,lasata-n voia nebuniei ei.Nu aveam nici cea mai vaga intentie,nici cel mai mic imbold,nici cea mai slaba dorinta sa-l caut pe Dumnezeu.Nu facusem nimic in viata mea care sa ma indreptateasca sa cer acordarea milei Lui.Absolut nimic.Cu atat mai putin mi-as fi dorit sa aud ce are de spus sau sa fac ceea ce ne-a cerut.Daca ar fi fost o samanta buna pusa-n mine,fie si intro clipa nestiuta,aceea samanta era demult ingropata.O parte din acesta atitudine inca exista in mine.Imi aduc aminte ziua cand am simtit nevoia sa-l caut,cum nu simtisem niciodata in toata viata mea.O zi ca oricare alta, fara nimic,aparent, special in ea, fara mari despicate, rugaciuni precum tunetul sau revelatii cutremuratoare.Ca si cum ai fi dormit mult timp si te scoli brusc,te speli cu apa pe fata si vezi ca a rasarit soarele.Nu stiu nici macar azi ce a fost atat de deosebit in aceea zi dar nimic nu a mai fost precum inainte de atunci.A trecut ceva timp dar inca retraiesc cu sufletul aceea zi.Cred ca a fost mila si dragostea Lui,nimic altceva.Cel putin din partea mea nu era nimic altceva,eram mort in pacate,cum spunea Apostolul Pavel.Doar cine chiar a trait in pacate si a fost readus la viata intelege ce a vrut sa spuna Pavel.Daca nu te trezesti nu ai cum sa vezi cum erai,spre ce te indreptati.Poate mi-as fi dorit ca intoarcerea mea la Dumnezeu sa fi fost intr-un mod mai conventional,care sa nu ma faca sa-mi pun atatea si atatea intrebari.Dar EL a hotarat altfel si desi mi-as fi dorit foarte mult,enorm,sa spun ca o meritam,ca facusem si eu ceva bun,nu pot spune asta.Multi oameni de-a lungul timpului mi-au dat diferite explicatii pentru acel moment.Altii mi-au spus ca ma inselam,ca era doar o iluzie.Unii mi-au spus ca a fost un miracol cu unul ca mine.Eu cred ca doar Dumnezeu stie raspunsul si nici un om nu poate sti toate judecatile Sale.

Nu am putut niciodata sa-i multumesc asa cum ar fi trebuit,nu am putut niciodata sa traiesc asa si-ar fi dorit EL.Spectrul acestui posibil esec ma urmareste permanent,parca am ezitat sa prind cu toata puterea si dorinta mana ce mi-a intins-o.Parca mi-a fost frica de drumul plin de spini ce se arata in fata.Poate vroiam si drumul stramt dar si mersul fara Cruce-n spate.Cu toate acestea,in ciuda acestor aspecte care l-ar indreptati pe orice om la o judecata aspra impotriva mea,mila Lui nu a incetat niciodata sa-mi fie alaturi.Nu stiu de ce,poate inca mai asteapta putin cu toporul judecatii pus la radacina mea.Trec zile si nopti si nu aduc rod,decat poame mediocre,moarte,superficiale.Nu stiu de ce ne iubeste atat,sunt putini intre noi care sa inteleaga o farama din acesta dragoste,iar eu nu ma numar printre ei.Dar singurul lucru pe care-l stiu este ca intr-o zi ca oricare alta dragostea Lui m-a ridicat din impietrire.Care au fost motivele,de ce pe mine si de ce atunci nu stiu sa spun.Cel mai mult ma urmareste ideea ca exista posibilitatea infioratoare sa nu raspunzi la o dragoste atat de mare dar imi spun ca daca a existat o asemenea dragoste capabila sa te ridice din morti si daca chiar vrei sa o cauti,cu siguranta nu te va parasi niciodata.

Cred ca a fost si este inca o sansa data,la fel cum da fiecaruia,intr-un anumit mod,asa cum numai judecata Lui o poate face,stiind cat de diferiti suntem ca oameni,ca personalitate,dar avand pentru fiecare o zi si o chemare la EL.Depinde de fiecare ce va face apoi,eu mai am mult de lucru si ramine de vazut daca aceea zi imi va sta la Judecata-n fata sau va fi frumosul tarm de pe care am plecat in cautarea Imparatiei.