Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[tabitha]

'' Povara''

Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul.
Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei.
I-am spus:
– Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
– Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.
Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:
”Nu este povară, este fratele tău!”

[cristiboss56]

Cu adevarat de retinut :
<<Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:
€Nu este povară, este fratele tău!€ >>

[cristiboss56]

Fântâna lui Iacov este singurul loc de pelerinaj creştin-ortodox de pe teritoriul Samariei. Fântâna are o adâncime de 35 de metri. Un călugăr grec care o supraveghează oferă pelerinilor însetaţi din apa ei proaspătă şi rece.
Fântâna a fost săpată de Iacov pe pământul cumpărat de la fiii Hemor (Emmor) Heveul (Facere 33, 18). Nomazii obişnuiau să aibă sursa lor proprie de apă spre a nu fi dependenţi de locuitorii aşezărilor lângă care îşi stabileau corturile.
Aceasta este fântâna la care a întâlnit-o Hristos pe Femeia Samarineancă în drumul din Ierusalim spre Galileea (Ioan 4, 4-42); de aici, al doilea nume dat de arabi fântânii: Bir es-Samarieh.
Datorită faptului că la fântâna lui Iacob, Iisus vorbeşte despre apă vie, comunitatea creştină din această regiune a folosit apa acestei fântâni pentru săvârşirea Botezului.
Conform unor mărturii din veacul al IV-lea, la fântâna lui Iacob exista o bisericuţă construită. De atunci, ea a fost recunoscută ca loc de pelerinaj creştin. Bisericuţa a fost arsă în timpul revoltei samarinenilor din anul 485 şi a fost refăcută în secolul şase de către Împăratul Iustinian. Dar, a fost din nou distrusă în urma invaziei persane şi a celei arabe, care i-a succedat.
La sfârşitul secolului XIX, Patriarhia Ierusalimului a cumpărat terenul şi a început construcţia unei biserici pe temeliile bisericii mai vechi. Din lipsă de fonduri, lucrările s-au oprit în timpul primului război mondial, dar au fost încheiate în ultimii ani.

[cristiboss56]

În primăvara anului 1939, mitropolitul Nicolae Balan, ascultând dorinţa lor de a deveni monahi, i-a trimis în Sfântul Munte Athos pe tinerii diaconi Zian (Arsenie) Boca şi Serafim Popescu „ca să deprindă călugăria de acolo” după cum spunea mai târziu părintele Arsenie. Cei doi părinţi s-au aşezat la chilia romaneasca Sfantul Ipatie de lângă mănăstirea Vatoped.
Părintele Serafim avea să stea pentru şase luni în Sfântul Munte. În acest timp a fost povăţuit de părintele Antipa Dinescu de la schitul Prodromu.
În cele trei luni petrecute în Muntele Athos a avut parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr, pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu. În acest răstimp părintele Arsenie a lucrat la treptele ce coboară spre Peştera Sfântului Athanasie Athonitul din apropierea Schitului românesc Prodromu. Drept răsplată a primit binecuvântarea de a copia Filocalia de la Prodromu. Părintele Arsenie a încredinţat aceste manuscrise părintele Dumitru Stăniloae, care le-a tradus şi publicat ceva mai târziu la Sibiu sub forma primelor patru volume ale Filocaliei româneşti.
Despre experienţa trăită în Sfântul Munte, părintele Arsenie a mărturisit într-o scrisoare trimisă unui călugăr: „(…) dacă însă preţuiţi grădina Maicii Domnului mai mult decât orice altă ocrotire, mai răbdaţi puţin pe loc, şi rămâneţi în Sfântul Munte, – că eu unul în locul vostru n-aş ieşi de acolo – îmi cam pare rău că n-am rămas şi eu acolo (…)”.

[cristiboss56]

Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea un copil.
Când părinții lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae și se ruga.
Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.
Într-o zi după serviciu, părinții erau ocupați cu menajul. Geamurile de la balcon erau deshise. Copilul a ieșit pe balcon și privea în jos, la copiii care se jucau și râdeau în curte. A vrut și el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - și a sărit de la etajul al patrulea.
S-a adunat multă lume.Toți strigau: "A căzut un copil!" Părinții au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băiețelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în brațe:
- Feciorașule, cum de-ai rămas în viață?
- Bunicuțul m-a prins, a urmat răspunsul.
- Care bunicuț?
- Cel din geamantanul bunicuței.
Au venit acasă.
- Bunicuțo deschide geamantanul!
Ea își păstra în taină credința, însă atunci a fost nevoită să se descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:
- Acest bunic m-a prins.
Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)

[cristiboss56]

Constantin Polihroniu, un înalt funcționar de stat, vreme de vreo două ceasuri s-a rugat plângând înaintea raclei Cuviosului Ioan Rusul. Era îmbrăcat în pijamale și un taxi îl aștepta la ușa de miazănoapte a Bisericii. După ce a sfârșit convorbirea sa tainică cu Cuviosul, a pornit cu pași rari, târându-și papucii pe pardosea, și s-a îndreptat spre ieșire.
L-a oprit un preot al Bisericii și l-a întrebat de ce a plâns atâta vreme, de ce nu era îmbrăcat cum se cuvenea și a venit în biserică cu pijamale și dacă… dorea să-i dea cameră la hotel să se odihnească puțin.
- Nu, Părinte, a răspuns acela. M-a odihnit pentru mulți ani Sfântul, acest doctor mare și făcător de minuni pe care-l slujiți. Astăzi dimineața, soția mea a venit la Spitalul „Evanghelismos” să mă vadă. Au trecut mai mult de zece ani de când nu am mai stat în picioare, așa cum mă vedeți stând acum. Într-un an o suferință a sistemului nervos și o boală ce am avut-o m-au adus la o infirmitate, încât mi-am pierdut funcția. Am ieșit la pensie pe caz de boală și am umblat prin spitale, pentru că în al doilea an aveam mai mult de 80% paralizie la extremitățile inferioare. Paralizia, starea psihologică rea, ieșirea prematură din activitățile vieții, m-au adus la decădere fizică, aproape de moarte.
Astăzi dimineață, însă, femeia mea a venit la spital, m-a aflat dormind, dar nu m-a trezit, ci s-a așezat pe un scaun lângă patul meu. Pentru câteva secunde a luat-o somnul. Și vede, în somn fiind, că în salonul alăturat avea loc vizita medicilor, printre care era un medic străin necunoscut. Atunci ea se apropie de el și-l întreabă:
- Domnule doctor, sunteți străin? Vă văd pentru prima oară în acest spital. Vă rog, veniți în salonul alăturat unde se află bărbatul meu paralizat de mai bine de zece ani. Medicii mi-au spus adevărul, că-l voi pierde pe bărbatul meu. Îmi voi pierde sprijinul meu. Va muri soțul meu. Veniți, domnule doctor, să-l vedeți, să-i dați curaj, să ne spuneți ceva și Dvs.
- Mergi, doamnă, și așteaptă că voi veni să-l văd pe soțul tău!
- Bine, domnule doctor, dar spuneți-mi numele Dvs. ca să-l știu.
- Mă numesc Ioan Rusul, i-a răspuns acela.
Atunci a sărit deodată de pe scaun și mă vede că mă chinuiam singur să mă ridic, sprijinindu-mă pe coate.
- Femeie, ajută-mă și tu! Cineva mă ține de subțiori și mă ridică. Ajută și tu!
M-am ridicat, am călcat pe pardosea, când hohotele de plâns ale femeii mele i-au adus lângă mine pe medicii și personalul ajutător al spitalului.
Medicul responsabil al spitalului, un creștin credincios, mișcat de povestirea femeii mele, mi-a spus:
- Domnule Polihronie, așa cum ești, nu încerca să-ți schimbi pijamalele, mergeți, luați un taxi de la intrarea Spitalului și mergeți la Spitalul duhovnicesc, la Biserica Sfântului Ioan Rusul, care se află în valea înverzită de la Procopi – Evia, unde se află Sfintele sale Moaște. Mergeți, spuneți-i marele vostru mulțumesc, după care să vă întoarceți să va fac ieșirea din spital, care, de data aceasta – desigur foarte rar – nu o va semna un medic, ci un Sfânt. Eu, ca creștin și ca medic, cred ceea ce am spus. Deasupra științei noastre este atotputernicia lui Dumnezeu și a Sfinților Săi.
Acestea ni le-a spus, Părinte. Dați-ne și Sfinția Voastră binecuvântarea Voastră. Acestea le-a spus, acestea le-am văzut la acel binecuvântat bărbat, care, cu lacrimi (iar pentru ca bărbații să plângă, trebuie ca ceva foarte serios să li se întâmple) spunea Sfântului un profund „mulțumesc”. „Mulțumesc”, pe care sunt bucuroși să-l spună toți bolnavii din spitale, din tot felul de așezăminte pentru bolnavi și azile pentru bolnavi incurabili, care așteaptă un Înger, un Sfânt sau pe Însuși Domnul să tulbure apele pentru ca să intre în această taină, care se numește vindecare minunată și care cu adevărat se săvârșește în anumite vremuri la bolnavii pe care Dumnezeu îi alege cu judecățile Sale, cu totul necunoscute nouă.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Staretul Chiliei Bunavestire, Schitul romanesc Lacu, Sfântul Munte Athos via Marturie athonita

[cristiboss56]

sursa: www.johnsanidopoulos.com


După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.
În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.
Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând: Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.
Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.
Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale … . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa. Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus: Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic…

[cristiboss56]

– Părinte Visarion, am auzit că atunci când mănăstirea te-a rânduit econom la metocul Mariana din Halkidikis, ai avut minunate descoperiri. Adică ai găsit o biserică şi l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător cu care ai şi vorbit. De aceea, dacă îţi aduci aminte şi dacă vrei, povesteşte-mi tot întocmai cum s-a petrecut, ca să le consemnez pentru a le afla şi cei mai tineri. De îndată ce Bătrânul Visarion a auzit aceste cuvinte, cu multă bucurie şi cu fericita sa simplitate, pe care o avea din fire, după ce mai întâi s-a gândit puţin încercând să-şi aducă aminte faptele săvârşite în urmă cu douăzeci de ani şi mai bine, m-a privit cu atenţie şi mi-a spus:
– Vrei să-ţi spun despre biserică?
– Da, spune-mi mai întâi despre biserică, i-am răspuns eu, şi după aceea povesteşte-mi tot ceea ce ţi s-a mai întâmplat.
– Frăţiorul meu, după cum ştii, în 1916 mănăstirea m-a rânduit econom aici şi, cât am putut, m-am îngrijit de treburile metocului. Însă aveam o mare mâhnire în suflet pentru că nu puteam merge în zilele bune, adică la marile praznice împărăteşti şi ale Maicii Domnului, la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie. Mă temeam să plec de la metoc în aceste zile, pentru că atunci se dădeau cele mai multe spargeri.
După ce a trecut Botezul Domnului şi am intrat în luna februarie, într-o seară, pe când măcinam la moară grâul oamenilor din Polighiros, pe la ora unu, am urcat sus la chilie. Am intrat în bucătărie, unde aveam o grămadă de lemne într-un colţ. Deodata, văd un bătrân cu părul şi barba albe. Stătea la foc şi se încălzea. M-am mirat de îndată ce l-am văzut şi am zis în sinea mea: „Dar când a venit acest bătrân de nu l-am văzut?” Cu toate acestea, l-am salutat cu inima bună, spunându-i:
– Bine ai venit, Gheronda! De unde eşti, dacă nu te superi?
– Uite, de pe aici, de prin apropiere.
– Nu ai găsit vreun călugăr aici? (Mă refeream la un oarecare argat mirean, pe nume Demostene).
– Nu, a răspuns el. Nu am găsit nici un alt călugăr aici.
Am început să discutăm, iar bătrânul m-a întrebat:
– Cum te descurci, Părinte Visarioane? Cum merg treburile?
– Slavă lui Dumnezeu, i-am răspuns. Merg bine. (În acea vreme aveam mult de lucru la moară). Ceva totuşi mă mâhneşte. Nu am biserică aici şi sunt nevoit să merg uneori la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie.
– Dar este şi aici biserica, Părinte Visarioane, mi-a spus bătrânul. De ce spui că nu există?
– Ce spui, Gheronda? Nu ştiu eu ce este aici şi ştii tu mai bine?
Dar bătrânul o ţinea pe a lui şi-mi repeta aceleaşi lucruri. Atunci l-am privit cu atenţie în ochi şi mi-am adunat mintea, mirându-mă şi intrebându-mă în sinea mea: „Ce-mi spune bătrânul acesta?”
– Gheronda, eu sunt aici de un an şi ştiu că nu este nici o biserică, iar tu îmi spui că este?
- Părinte Visarioane, tu nu crezi ceea ce-ţi spun. Însă eu te sfătuiesc să crezi, deoarece este voia lui Dumnezeu ca să se descopere biserică şi să o zideşti din nou. Nu fi necredincios faţă de cele ce-ţi spun!
După ce mi-a repetat de multe ori acest lucru, am început să cred şi l-am întrebat dacă mai are şi altceva să-mi zică, adică despre vreo vistierie, despre bani. Iar acela m-a încredinţat că voi afla multe lucruri.
– Dar ca să te încredinţezi şi mai mult de cele zise, mi-a spus el, după ce vei afla coloana Sfintei Mese, să nu mai sapi, ci să faci de trei ori semnul Sfintei Cruci cu metanii şi vei vedea că pământul care acoperă placă Sfintei Mese se va da singur la o parte, fără ca tu să-l atingi.
Când am auzit acestea, inima mi s-a umplut de bucurie şi i-am spus bătrânului:
– În seara aceasta vei rămâne aici să dormi; te voi găzdui aici.
– La ora aceasta unde să merg? Desigur că aici voi rămâne.
Dar în timp ce discutăm acestea, am auzit cum pietrele morii au început să se lovească între ele. Am înţeles că se terminase grâul, aşa că am coborât să pun altul. I-am spus bătrânului să mă aştepte, căci mă voi întoarce ca să-i pun de mâncare. După ce am aranjat moara, m-am întors sus la chilie ca să continui discuţia. Dar nu l-am mai aflat pe bătrân. S-a făcut nevăzut. Am început să strig, l-am intrebat pe Demostene, pe oamenii din Polighiros, dacă l-au văzut, dar nimeni nu-l văzuse.
A trecut acea noapte. A doua zi i-am spus totul lui Demostene, dar nici acela nu credea. Stăteam în cumpănă: să încep sau nu?
După ce a trecut aproape o săptămână, într-o noapte, în timp ce dormeam, am simţit cum mi s-a aşezat pe piept o greutate cam de cinci sute de ocale. Ce să-ţi spun, m-a cuprins o mare mâhnire şi frică. Mă aflam în această stare şi încercam să zic ceva, când, deodată, am auzit un glas spunându-mi: „De ce nu ai făcut ceea ce ţi-a spus bătrânul?”. Când am mai auzit şi acestea, ca să scap de acea mâhnire, am spus: „Mâine negreşit am să fac”. Apoi acel glas a spus: „A venit vremea rânduită, să nu mai amâni”, şi astfel m-am slobozit de acea greutate.
A doua zi dimineaţă, înainte de a se lumina bine de ziuă, am luat târnăcopul şi am început să sap în fata cuptorului, cuprins de frică din pricina acelei greutăţi pe care am simţit-o noaptea. Loveam cu putere şi adânc cu târnăcopul, aşa că m-a auzit femeia argatului. Mirându-se, a venit lângă mine şi m-a întrebat:
– Ce faci, părinte econom?
Eu însă nu i-am răspuns nimic, ci i-am făcut numai semn cu mâna să plece. După ce am săpat până la o adâncime de un metru, am aflat nişte cărămizi. Şi tot săpând aşa, am dat de zidurile bisericii. A venit şi Demostene şi am început să săpăm amândoi, până când am găsit coloana, după cum îmi spusese bătrânul. Atunci i-am spus lui Demostene:
– Acum vei vedea o minune. Voi face trei metanii şi semnul Crucii şi vei vedea cum pământul din jurul coloanei se va retrage singur.
Demostene însă nu a crezut. Atunci eu am făcut trei metanii şi semnul Crucii şi – o, minune! – vrrrr, dintr-odată tot pământul s-a retras. După ce a văzut una ca aceasta, Demostene a început să sape cu râvnă dumnezeiască şi cu credinţă. Iată, aceasta este povestirea despre biserică”.
Toate acestea Bătrânul Visarion mi le-a povestit plin de lacrimi din pricina emoţiei.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 91-96)

[cristiboss56]

Acelaşi frate mi-a spus altădată: „Odată am fost cuprins de râvna pentru viaţa ascetică şi mă gândeam să mă sui la Sfântul Iacov pentru câteva zile. Mintea mea nu se mai îndeletnicea cu nimic altceva decât cu acest gând. Dar, după cum se va vedea, Sfântului Ioan Botezătorul nu-i era pe plac una ca aceasta. Aşa se face că într-o noapte, pe când dormeam, m-am aflat deodată într-o cameră mare. La o oarecare depărtare de mine am văzut şezând nişte oameni. Atunci unul dintre ei s-a ridicat, a venit unde eram eu şi, apropiindu-se de mine, mi-a spus: – Nu la Sfântul Iacov! Nu! Este bine să rămâi la ascultarea pe care o ai.
– Ce să fac la această ascultare, de vreme ce nu mă pricep deloc? am întrebat eu.
– Te vei specializa..., mi-a spus acela din nou.
Peste puţin timp m-am trezit şi cugetam la acest vis sau vedenie sau ce-o fi fost ea, căci nu ştiu cum s-o numesc. Mă gândeam la înfăţişarea şi la mărimea gigantică pe care o avea acel om şi mă întrebam: „Cine să fie acesta? Şi cum de mi-a spus «Te vei specializa»?”
A doua zi la Liturghie, pe când stăteam în Paraclisul Maicii Domnului, am privit spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul şi m-am încredinţat că cel care îmi vorbise în vedenie a fost chiar cel care era pictat în această icoană. Atunci mi-am adus aminte şi de răspunsul părintelui meu duhovnic, ieromonahul Dositei, care, în anul 1934, când m-am spovedit şi i-am spus că mult doresc ca cealaltă vreme a vieţii mele să trăiesc ca un sihastru, mi-a spus: „Dacă va fi voia Sfântului Ioan Botezătorul, va fi şi asta”. Şi m-a lăsat astfel, fără să mai adauge nici un cuvânt.
Atunci mi-am spus în sinea mea: „De vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul nu-ţi încuviinţează această dorinţă, linişteşte-te, călugăre, şi nu mai ţine morţiş să se facă voia ta. Smereşte-te şi îndeplineşte-ţi cu acrivie şi cu dragoste ascultarea, mulţumind Sfântului Înaintemergător care, ca Prooroc, cunoaşte mai bine folosul sufletului tău şi se îngrijeşte pentru mântuirea ta”.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 128-129)

[cristiboss56]

La 18 februarie 1940, într-o zi de sâmbătă, au revenit în mănăstire cu vaporaşul bătrânii Visarion şi Grigorie de la Nikitis (Halkidikis), care au fost trimişi de către Sinaxa mănăstirii să aducă untdelemn în locul datoriilor pe care Dimitrie Kamburis şi alţii le aveau faţă de mănăstire. Însă, în loc de untdelemn, au adus Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul, ce fusese la biserica metocului nostru din Vozina. Aceasta icoană, de cincisprezece ani de când am părăsit metocul, a fost luată de sus-numitul Kamburis şi se afla în casa lui din Nikitis.
Toţi ai casei aveau mare evlavie la această icoană, deoarece evlavioasa soţie a lui Dimitrie, Verginia, a dobândit copii după ce s-a rugat înaintea ei, pentru că până atunci, vreme de mulţi ani, îi mureau pruncii atunci când îi năştea.
Fiindcă mănăstirea noastră pierduse orice nădejde de a mai organiza şi de a mai pune în funcţiune metocul de acolo, a hotărât ca bătrânii pe care i-am amintit mai sus să meargă ca să aducă negreşit icoana înapoi.
Dar să-l ascultăm pe Bătrânul Visarion, care mi-a istorisit întocmai tot ce s-a întâmplat:
– Ştii, fratele meu, câtă dragoste şi evlavie aveam la această icoană şi de câte ori m-am certat cu bătrânii ca s-o luăm din acea casă mirenească. Şi îi mulţumesc Sfântului Ioan că, în cele din urmă, a făcut să fie auzite cuvintele mele.
– Ştiu asta şi fără să-mi spui, dar cred că altceva ai vrut să-mi zici. Ce ţi s-a întâmplat?
– Aa, da! Ascultă-mă, fratele meu. Îţi aduci aminte că de aici, de la mănăstire, am plecat într-o vineri după-amiaza. Era ziua de 10 februarie, anul 1940. Am trecut cu vaporaşul pe la Monoxilitis, am mers la Develikia (metoc în Halkidikis), i-am văzut acolo pe tăietorii de lemne, apoi ne-am îndreptat spre Panaghia, adică spre Sfântul Nicolae. Toată ziua a plouat mărunt şi a fost foarte frig. Am ajuns la Panaghia (sat în Halkidikis) seara târziu şi, până să ajungem în Nikitis, la casa lui Dimitrie Kamburis, trecuse de ora unu noaptea. Ah, fratele meu, frigul îmi pătrunsese până în măduva oaselor. M-a cuprins un tremur şi au început să-mi clănţăne dinţii. Dumnezeul meu, păzeşte-mă! Pe lângă toate aceasta, a dat peste mine şi o diaree, încât nu apucam să ajung la closet. Ajunsesem până la deznădejde. Deodată mi-am adus aminte de icoana Sfântului nostru. Atunci i-am întrebat pe cei din casă:
– Unde îl aveţi pe Sfântul Ioan Botezătorul? Vreau să mă închin înaintea icoanei lui.
M-au dus înaintea camerei unde se afla icoana şi m-au lăsat acolo. Atunci eu am intrat şi, căzând în genunchi înaintea ei, i-am spus cu lacrimi: „Sfinte Ioane Botezătorule, mântuieşte-mă!” Şi, o, minune, fratele meu – mare este harul lui!, – îndată mi-a încetat durerea şi diareea şi m-am făcut cu desăvârşire bine. După ce am sărutat de multe ori sfânta icoana şi i-am mulţumit Sfântului din tot sufletul, m-am întors la ceilalţi. Când m-au văzut, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Sfântul Ioan. La început n-au crezut că m-am vindecat şi m-au întrebat:
– Ei, Părinte Visarioane, te-ai făcut bine? Chiar te-ai făcut sănătos?
– Da, le-am spus. Nu vedeţi că acum sunt bine?
Atunci când a venit ceasul să plecăm, fratele meu, şi am mers să iau icoană, ce să-ţi spun, părinte Lazăre? Nu simţeam ca icoana are vreo greutate. Era atât de uşoară, de parcă aş fi ridicat un pai. Ai fi spus că se săturase sărmana să mai stea acolo închisă, căci atunci când m-am apropiat s-o iau, mi s-a părut că ea singură a venit la mine.
Şi spunându-mi acestea, Bătrânul Visarion a izbucnit în plâns. Apoi a continuat:
– Celor din casă le-a venit foarte greu să se despartă de ea şi mă rugau să le las icoana, dar puteam să-i ascult? Atunci le-am spus: „Avem poruncă de la mănăstire să luăm icoană, altfel nu ne putem întoarce. Astfel a poruncit Sinaxa, de aceea vă rugam să nu ne mai mâhniţi cu rugăminţile”. Şi astfel, văzând că n-au încotro, s-au potolit.
(Astăzi, această icoană se află în iconofilakionul recent construit, în care se afla şi paraclisul închinat Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Aghioritul. Menţionăm că Sfânta noastră Mănăstire deţine încă două icoane făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan Botezătorul. Una, datând din secolul al XV-lea, se află în proschinitarul din spatele stranii arhiereşti și s-a izbăvit in chip minunat din focul care a prefăcut în cenuşă catapeteasma. Uneori răspândeşte bună mireasmă. Cealaltă icoană este din secolul al XVI-lea, aparţine Şcolii Cretane şi se află în proschinitarul de sub arhondaric).


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 110-114)