Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

“ Chipul cel mai vatamator pe care il poate lua egoismul , iubirea de sine, este urmarirea continua a faptelor altora si judecarea lor. Omul de astazi , din pricina multor sale preocupari politice si culturale ,ii ramane foarte putin timp pentru studierea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viata mistica a Bisericii, pentru cercetarea de sine si pomenirea mortii, care este adevarata filozofie, pentru dobandirea vietii vesnice, pentru mantuirea sufletului sau. Pe langa acestea mai sunt si mijloacele mass-media, care prin modul lor provocator imprima in mintea si sufletul omului imagini pacatoase, stiri, comentarii si informatii despre tot felul de teme si mai ales despre greselile si nereusitele, smintelile, si pacatele altora.
Si daca cineva are in vedere ca omul contemporan urmareste cu o atractie de nebiruit aceste programe, pierzand si putinul timp care i-a mai ramas si pe care ar fi putut sa-l foloseasca pentru cercetarea de sine, atunci se intelege de ce omul din zilele noastre se considera pe sine cinstit si ales in ochii celorlalti, in timp ce isi nesocoteste boala sa sufleteasca, indreptatindu-se pe sine in toate.
De aceea iscodirea celorlalti, cu cele trei forme ale ei ( clevetirea, judecarea si dispretuirea aproapelui) s-a transformat intr-o boala generala, care duce la racirea relatiilor dintre oameni, la impotriviri, ura, tinere de minte a raului si ,prin urmare, parasirea de catre harul dumnezeiesc. Clevetirea si judecarea aproapelui, desi par neinsemnate , totusi, asa cum impreuna-glasuiesc toti Parintii Bisericii, sunt unele dintre cele mai mari pacate, deoarece arata lipsa de dragoste fata de semeni si egoism. Sfantul Ioan Scararul spune:” Clevetirea este fiica urii. E o boala subtire, dar o lipitoare grasa, ascunsa si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii “ Iar judecarea aproapelui este rezultatul mai multor patimi. De aceea Sfantul Dorotei ne spune :” Nimic nu manie asa de mult pe Dumnezeu si nimic nu goleste asa de mult pe om si nu-l duce la parasireasa de catre Dumnezeu ca clevetirea, judecarea, dispretuirea aproapelui.”
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul se pronunta categoric: “ Cel ce iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a pus inceput pocaintei, nici cercetarii si cunoasterii pacatelor sale “ . Sfantul Nicodim Aghioritul accentueaza ca judecarea si defaimarea aproapelui atunci cand se transforma intr-o clevetire neintemeiata si in patarea cinstei aceluia , este una cu uciderea. Desigur, este o ucidere fara de osteneala si neprimejdioasa, deoarece se face de catre cei ce sed pe fotolii in saloane, spre deosebire, de uciderea trupului care de obicei aduce neliniste, urmariri penale si intemnitari. Faptul ca noi judecam pe altii arata ca suntem niste crestini nepasatori.
Hristos a spus :” Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura” ( Matei 7:2 ) De aceea singuri ne condamnam sufletul sa cada in aceleasi pacate si Il silim pe Dreptul Judecator sa ne judece cu aceeasi neindurare pe care si noi am aratat-o altora. Judecarea aproapelui este un pacat si mai mare, atunci cand ea inainteaza pana la osandirea clericilor.” Nu va atingeti de unsii Mei si nu vicleniti impotriva profetilor Mei “ ( Ps.104,15) este porunca lui Dumnezeu data noua prin gura proorocului David. Atragem atentia asupra gravitatii acestui pacat pentru a nu-l trata cu indiferenta atunci cand ne marturisim, socotindu-l a fi un lucru lipsit de importanta .
De cele mai multe ori pacatul ne incanta, deoarece nu constientizam ca pacatul inseamna despartire de Dumnezeu si moarte sufletesca; ca el arata nemultumirea noastra fata de dragostea pe care Ziditorul nostru ne-o daruieste cu imbelsugare, pentru a putea lupta impotriva lui cu mai multa hotarare. Nefericirea noastra nu o constituie nici bolile, nici foamea, nici nedreptatea oamenilor si nici toate celelalte suferinte ale surghiunului noastru in aceasta viata.
Adevarata noastra tragedie e pacatul. Numai aceasta ne goleste de harul dumnezeiesc, el chinuie intreg neamul omenesc, lipsindu-ne de dumnezeiasca infiere si de vesnica mostenire a Raiului. Daca insa inlaturam legaturile pacatului prin pocainta, ne slobozim de intristare si de neliniste si simtim inca din aceasta viata pamanteasca negraita desfatare a dumnezeiestilor bunatati. Chiar de am ajunge sa uram pactul si sa savarsim cu ajutorul harului dumnezeiesc, lucrarile virtutii, cu toate acestea atat cat va dura viata noastra de pe pamant, vom cadea in greseli.
De aceea , cu totii, fara nici o exceptie, avem nevoie mereu de spovedanie. Pocainta este hrana vietii duhovnicesti. Neincetata trezvie impreuna cu spovedania sincera si regulata ne inarmeaza cu putere in razboiul impotriva rautatii si ne chezuieste un sfarsit pasnic. Cel care se apropie regulat de aceasta Taina a pacii si a dragostei, cu adevarata pocainta si cu zdrobire de inima, nu se teme pentru iesirea lui din aceasta viata si nici pentru raspunsul pe care il va da in fata nemitanicului Judecator. Caci prin stergerea pacatelor sale si prin curatia inimii, aceasta s-a invesmantat in harul dumnezeiesc si asteapta sa se defateze in vesnicie de vederea Fetei lui Dumnezeu. Pacatele noastre oricare ar fi ele, nu sunt atat de mari incat sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu. (…) Numai lipsa de sarguinta, nepasarea si nehotararea pot sta ca niste piedici intre noi si Dumnezeu. Staruinta noastra in pacat ne indeparteaza de El si ne osandeste in iad, care inseamna lipsa lui Dumnezeu.
Daca moartea ne apuca inainte de a face pasul hotarator de a le marturisi, sub epitrahilul duhovnicului, pe toate cele care ingreuiaza sufletul nostru,atunci ne lepadam de mila lui Dumnezeu, imitam nepocainta diavolului si ne osandim pe noi insine in iadul cel vesnic, acolo unde focul Dumnezeirii, in loc sa ne insufleteasca, ne va arde; iar dragostea Lui, in loc sa ne fie pentru noi un izvor de bucurie, va fi o neincetata suferinta, pentru ca niciodata nu am putut sa o intelegem, sa o primim, sa o traim si astfel sa ne indumnezeim. Asadar, cat mai avem timp sa ne grabim, ca fiul risipitor, sa ne impacam cu Dumnezeu si Tatal nostru. Nu ne cere niciodata socoteala. Nu ne mustra si nici nu ne pedepseste, ci ne asteapta sa ne daruiasca iertarea pacatelor si odata cu ea pacea si bucuria in aceasta viata, iar in cea vesnica acele negraite bunatati pecare ni le-a pregatit de la “ intemeierea lumii” “. “ Iata acum vreme potrivita , iata acum ziua mantuirii “( II Cor.6,2 )

Fragment preluat din cartea: “Povatuire catre pocainta” – autor Arhimandrit Atanasie Anastasiu, Egumenul Sfintei Manastiri a Marii Meteore

[cristiboss56]

Cine osândeşte pe cineva nu îl laudă, ci îl mustră. Şi, pe cât de multe cuvinte rele spune la adresa lui, pe atâta se simte mai mulţumit. Astfel, târât în vorbirea de rău, el poate să ajungă până acolo, încât, cu limba lui, să înceapă să toarne foc şi pară deasupra jertfei sale. Puţin foc multă pădure aprinde. Pe această limbă care trebuie să slăvească pe Dumnezeu noi o întrebuinţăm ca să hulim şi să osândim pe aproapele. Osândirea e în cea mai strânsă legătură de rudenie cu clevetirea, pentru că adesea primeşte chipul acesteia. Noi osândim pe alţii în mod obişnuit din auzite, fără să fi văzut şi probat păcatul lor, deci clevetim. Cu clevetirea sa, cel ce osândeşte se aseamănă diavolului. Cuvântul diavol provine din limba greacă, iar în limba bulgară se traduce prin „clevetitor”. Dacă este aşa, poate osândirea cea rea a aproapelui să aibă ceva în comun cu virtuțile?!
Pe cât diavolul poate fi exemplu de virtute, pe atât osândirea poate să se socotească şi ea între virtuţi. Osândirea este expresie a nemilostivirii, a urii şi răutăţii faţă de aproapele. Şi oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni, după cuvintele Sfântului Ioan Teologul (I Ioan 3,15). Prin urmare, osândirea este ucidere de fraţi. Aceia care se îndeletnicesc cu ea nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor.
Cel ce osândeşte pe alţii singur mărturiseşte că-i lipseşte dragostea către aproapele. „Din ce altceva noi cădem în aceasta (osândirea), dacă nu din faptul că în noi nu este dragostea, spune Avva Dorotei, pentru că, dacă am fi avut dragoste, cu compătimire şi suferinţă am fi privit la neputinţele străine, după cum e spus: Dragostea acoperă mulţime de păcate (I Petru 4, 8)”. Dragostea nu gândeşte răul (I Corinteni 13, 5). Deci ea nu poate să osândească.
Dragostea toate le iartă. Nimic nu poate să-i slujească drept motiv de a vorbi de rău pe alţii. Ca să poţi osândi, trebuie să-ţi lipsească dragostea din inimă. Cel mai adesea, zavistia îndeamnă pe creştinii cu caractere slabe să osândească. Cine nu poate prin alt mijloc să înjosească vrednicia altuia începe să-i caute neputinţele şi faptele vicioase ascunse, ca să-l batjocorească în faţa oamenilor. Astfel zavistia, această patimă satanicească, primeşte oarecare mulţumire, hrănindu-se cu noroiul faptelor străine.
(Arhim. Serafim Alexiev, Nu judeca si nu vei fi judecat, Editura Sophia, p. 60-62)

[cristiboss56]

Mânia este amintirea urii ascunse, adică pomenirea răului. Mânia este dorinţa de a face rău celui care ne-a necăjit. Iuţimea este aprinderea de o clipită a inimii. Amărăciunea este simţământul neplăcut care a prins rădăcini în suflet. Întărâtarea este surpare a bunei aşezări şi ruşinare a sufletului. Mânia, asemenea grabnicei mişcări a roţii de moară, poate într-o clipită să sfărâme şi să nimicească grâul cel sufletesc mai mult decât orice altceva într-o zi întreagă. Drept aceea, se cade să luăm aminte cu osârdie la noi înşine. Mânia, ca o flacără înteţită de un vânt puternic, pârjoleşte şi pustieşte ţarina sufletească mai grabnic decât un foc mocnit. Precum o dată cu ivirea luminii se depărtează întunericul, de la buna mireasmă a smereniei piere toată amărăciunea şi mânia (Cuviosul Ioan Scărarul). Cine a aflat calea îndelungii răbdări şi a nerăutăţii, acela a aflat calea vieţii. Mai bine este a curma întărâtarea printr-un zâmbet decât a te înverşuna neîmblânzit.
Precum otrava năpârcilor, aşa sunt iuţimea şi pomenirea răului, fiindcă şi faţa o schimbă, şi gândul îl tulbură, şi vinele le slăbănogesc, şi pricinuiesc în om neajuns al puterilor spre săvârşirea lucrului său - iar blândeţea şi dragostea depărtează toate aceste neplăceri. Fii cu luare-aminte la tine însuţi ca să nu pună stăpânire pe tine iuţimea, întărâtarea, pomenirea răului, ce vor aduce tulburare şi neorânduială în viaţa ta, ci agoniseşte-ţi mărinimire, blândeţe, nerăutate şi tot ce este cuviincios pentru creştini, ca să duci o viaţă tihnită şi fără tulburare.
(Dr. Dimitri Avdeev, Nervozitatea, Editura Sophia, pg 32-33)

[cristiboss56]

Dragostea se naşte din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu şi nădejdea din răbdare şi îndelungă-răbdare; pe acestea le naşte înfrânarea cea atotcuprinzătoare; înfrânarea se naşte din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credinţa cea întru Domnul.
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute cugetări creştine, Editura Credinţa Strămoşească, 1998, p. 45)

[cristiboss56]

„Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Astfel descrie Apostolul Iacov cât de pierzătoare este mânia. În acelaşi chip ne vorbesc şi proorocii: „Bărbatul mânios nu are chip bun” (Proverbe 11, 25) şi „Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmi 6, 8). Iar Părinţii noştri insuflaţi de Duhul Sfânt accentuează cu tărie: „Bărbatul mânios chiar dacă va învia nu este bine primit”. Dacă Făcătorul şi Susţinătorul universului este blând şi smerit, închipuiţi-vă încununarea pervertirii şi a desfigurării: molecula creaţiei, omul, să fie vas al mâniei!
Ce altceva este mânia decât starea iraţionalului, locul distrugerii, partea şi firea diavolului, pierzania însăşi, în opoziţie cu Dumnezeu, Care este iubirea desăvârşită? Pricinile care provoacă patima mâniei sunt felurite, dar înrudite între ele şi interdependente, de vreme ce le leagă împreună, egoismul, interesul, şi în general iubirea de sine. Oriunde stăpâneşte distrugătorul individualism nu lipseşte nici umbra lui, care este mânia! Atotcuprinzătoarea iubire de sine se împarte în două, materială (trupească) şi duhovnicească (sufletească). Din pricina acesteia se întărâtă amândouă felurile de patimi, trupeşti şi sufleteşti.
De ce apare mânia? Întrucât îi este barată calea încrezutei iubiri de sine. În cei pătimaşi şi robiţi de patimile trupeşti, în care stăpânesc poftele iraţionale şi plăcerile, mânia este mişcată de frica privării satisfacerii acestora. Acelaşi lucru se întâmplă şi la cei robiţi de patimile sufleteşti, precum de iubirea de slavă, de egoism, de mândrie, de cinstiri, de promovări, de laude etc. Toate acestea sunt imboldurile şi uneltele mâniei, care ne desparte de iubirea desăvârşită şi de viaţa, Dumnezeu, şi ne găteşte loc în iad şi moartea, locul satanei!
Eliberarea şi izbăvirea ne-o arată Domnul nostru, Învierea şi Viaţa, învăţându-ne purtarea potrivită: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire” (Efeseni 4, 2), „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10, 24), „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel ce ia lucrurile tale nu cere înapoi” (Luca 6, 30), „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44), „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi să faceţi lor” (Matei 7,12), „Binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Romani 12,14).
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 41-43)

[cristiboss56]

După mine dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafață, formală, ipocrită, fără profunzime și dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în vecii vecilor. Cum ne vom da seama dacă avem dragoste adevărată? Ca să ne dăm seama, trebuie să ne cercetăm dacă îi iubim pe toti oamenii deopotrivă și dacă îi considerăm pe toți oamenii mai buni ca noi.
-Mi s-a răcit dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
-Seamănă puțina dragoste care ți-a mai rămas, pentru ca ea să încolțească, să crească, să rodească și să seceri dragoste. Apoi dragostea înmulțită pe care o vei secera o semeni din nou și încet- încet, îți vei umple hambarul, încât nu vei avea unde s-o pui, căci, cu cât semeni mai multă dragoste, cu atât se înmulțește mai mult. Să spunem că un țăran are un săculeț de sămânță, pe care o seamănă. Apoi adună rodul și umple un săculeț mai mare. Semănând apoi sămânța din acest săculeț, va umple un sac întreg. Iar când adună multă sămânță și o seamănă, va umple un hambar. Pe când dacă păstrează sămânța în săculeț și nu o seamănă, sămânța va face viermi. Trebuie să arunce sămânța în pământ ca să încolțească, să crească și să facă rod.
Tot asfel se întâmplă și cu dragostea. Dragostea ca să se înmultească, trebuie să o dăruiesti. Însă cel care nu dă chiar și puțina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânță, dar o păstează și nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul.
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruiesti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi mama dăruiește continuu copiilor ei, dar și primește continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragostea celorlalți numai pentru noi înșine și vrem ca toți să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste prețioasă ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu și nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.
Volumul V Patimi și Virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul (Editura Evanghelismos; București 2007)

[cristiboss56]

În Sfânta Scriptură se spune că pământul nostru va arde în ziua Înfricoșătoarei Judecăți, soarele se va întuneca, luna nu va mai reflecta lumina acestuia, iar stelele vor cădea (Matei 24, 29). Domnul va crea un pământ nou și un cer nou, iar omul va avea un trup înnoit, așa cum a avut Iisus după Înviere.
Țineți minte cum a trecut El prin ușile încuiate, a mâncat și a băut cu ucenicii?
Un astfel de trup înduhovnicit, înnoit vom avea noi toți. Nu vor mai fi boli și necazuri, ci o bucurie veșnică și deplinătate a vieții. Vor trece miliarde de ani și acesta va fi doar începutul pentru fericirea inimilor curate. Vor trece atâția ani și acesta va fi doar începutul chinurilor pentru cei căzuți, iar acestea nu vor avea sfârșit…
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

[cristiboss56]

Omul este compus din trup, suflet și duh. Ce este trupul este clar, dar care este diferența dintre suflet și duh? Să luăm o lumânare drept exemplu. Aceasta are un trup – ceara; fitilul, care ar fi sufletul, iar atunci când arde e ca și cum ar prinde duh, viață. Dacă nu arde, lumânarea nu are nici un preț. Numai dacă este aprinsă, aduce lumină și căldură. Este aprinsă înaintea Domnului și acesta este scopul ei.
Astfel, omul este din trup, suflet și duh. Domnul este Duh. În fiecare om este o parte din dumnezeiesc pe care o primește la Botez, în timpul Mirungerii cu harul Duhului Sfânt. Omul poate spori acest dar prin rugăciune, prin dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele și prin fapte bune. Poate însă să-l îndepărteze, să uite de el.
Atunci când omul nu merge la biserică și nu se roagă, el este o lumânare care nu a fost aprinsă. Un astfel de om este mort duhovnicește.
Omul este viu cu sufletul și cu trupul atunci când în el trăiește rugăciunea, harul viu al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt îl face viu și omul lucrează întotdeauna faptele bune. Viața lui ,,arde”, el slujește Domnului și trăiește întru slava Lui și, după ce a lucrat faptele bune, pleacă în lumea cealaltă. Acesta este scopul omului.
Domnul l-a creat pe om din pământ și a suflat asupra lui suflare de viață. Sufletul și duhul sunt respirația lui Dumnezeu.
Trebuie să ne asemănăm Domnului prin viață noastră, trebuie să fim chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu, fiind bun și sfânt, așteaptă de la noi tot bunătate și sfințenie.
Așadar întipăriți-vă în suflet, cât mai adânc, chipul lui Dumnezeu și veți fi cu adevărat fii ai Lui !
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

[cristiboss56]

Când plecăm de la biserică, de ce se întâmplă uneori ca harul să ne părăsească? Poate pentru că i-am deschis ușa să plece, așa cum se întâmplă cu căldura din casă. Părinții spun că doar dacă te uiți rău la fratele tău te părăsește harul.
Noi însă nu numai că ne uităm urât, ci ,,tăiem în carne vie” cu limba noastră.
Și după aceasta vrem să păstrăm harul? Despre ce har mai poate fi vorba?
Nu trebuie să ne mai supărăm pe aproapele nostru. Problema este că acest lucru îl poate învăța doar cel care a dobândit smerenia de la Domnul, iar smerenia începe cu ascultarea. Când vom fi smeriți ne va fi mai bine, sufletul ne va fi împăcat. Dar să știți că nimic nu se întâmplă de la sine. Trebuie să luptăm pentru a ajunge la această stare.
I-am spus unei maici: ,,Nu astepta ca toate să se întâmple de la sine. Trebuie să lucrezi, să-ti tai voia și patimile, să nu judeci pe nimeni si să nu fii supărată!”
Nu suntem străini, ci toți suntem una. Harul Domnului ne unește, deoarece toți alcătuim Trupul unic al lui Hristos, iar fiecare în parte suntem mădularele Lui. Este o mare bucurie pentru noi că suntem fiii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul nu i-a numit fii ai Săi pe îngeri, ci pe oameni. Iată ce minune mare! Domnul ne-a chemat la o viață fericită și veșnică. Așadar să fim credincioși Domnului, căci El ne duce pe calea minunată a mântuirii și să știm că pentru fiecare există o cale proprie către Acesta!
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

[cristiboss56]

Atunci când omul are doar elementul uman înlăuntrul lui, judecă omenește și face crime. Trebuie să se îndepărteze elementul uman, ca judecata să se facă dumnezeiască. Judecata lumească este judecată greșită. Câte nedreptăți nu se fac! De câte ori nu păcătuiește omul!
De aceea totdeauna să aduceți în minte gândul cel bun, ca să vă puneți în siguranță sufletul vostru. Omul este o taină ; nu poți ști ce face.
Odată la Paști, după Sfânta Liturghie a Învierii, am stat puțin la chilie ca să mâncăm brănză și ouă. Alături de mine stătea un monah care se ocupa cu căratul lemnelor. Îl văd că dă deoparte ceea ce i s-a oferit. ,,Mănâncă”, îi spun. ,,Bine, bine, voi mânca”, îmi spune. Îl văd după aceea, iar nu mânca. ,,Mănâncă – îi spun din nou, – astăzi e Pastile.” ,,Iartă-mă Părinte, îmi spune, eu când mă împărtășesc nu mănânc; voi mânca la ora 2 după amiază”.
Nemâncat din ziua dinainte, nu voia să mănânce înainte de 2 după amiaza. Vezi ce a făcut din evlavie? Și ceilalți poate l-ar fi considerat un simplu cărător de lemne.
Omul este o taină ! Și dacă te-ar pune să judeci, să te gândești : ,,Judecata aceasta este dumnezeiască, sau plină de patimă ?” Este adică dezinteresată, sau plină de interes ?
Să nu aveți încredere nici în voi înșivă, nici în judecata voastră.Atunci când cineva judecă are înlăuntru mult egoism.
Pe mine mă pun să judec un subiect și eu nu vreau, dar sunt nevoit s-o fac.
Și cu toate că judec dezinteresat și cu nepărtinire, când mă duc să fac rugăciune, nu simt acea dulceață ce o simt alte dăți.
Nu că mă mustră conștiința pentru ceva, ci pentru că am judecat ca un om. Cu cât mai mult se întâmplă asta atunci când judecata este greșită, sau are în ea îndreptățire sau criterii omenești. Judecata e un lucru mare. Judecata este a lui Dumnezeu. Este înfricoșător ! Nu are importanță dacă are dispoziție bună cel ce se află în poziția să judece. Important este ce scoate cu judecata lui.
E nevoie de mult discernământ. Firește, toți oamenii avem puțin discernământ, dar din păcate cei mai mulți dintre noi nu îl folosim pentru noi, ci pentru semenii noștri (ca să nu se… deosebească, adică să nu sporească).
Astfel îl întinăm cu judecata și osândirea și cu pretenția de a îndrepta pe alții, trebuind mai degrabă să avem pretenție numai de la noi înșine, că nu ne hotărâm să luăm nevoința duhovnicească în serios, și să tăiem patimile, ca să ni se elibereze sufletul și să zboare spre cer.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)