Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nici un cuvânt de rugăciune sinceră nu rămâne zadarnic înaintea lui Dumnezeu, ci aduce roadă bună, fiindcă rugăciunea curată este o mare putere care pleacă bunătatea lui Dumnezeu spre milă şi dărnicie. Adu-ţi aminte de Avraam, Moise, Ilie, Elisei, Daniel, Anania, Azaria şi Misail, de toţi sfinţii; câte minuni a făcut rugăciunea lor! Dacă sămânţa celui viclean, gândurile viclene, cuvintele şi faptele viclene pot rodi atât de mult şi să fie atât de puternice în oamenii vicleni, cu atât mai vârtos seminţele bunului Dumnezeu. Orice lucru bun nu rămâne zadarnic.
(Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 283)

[cristiboss56]

Să nu mire pe nimeni că eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime – despre care aflăm din ziare – sunt urmările deznădejdii. Nu este nici o patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.
Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. “Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!” zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: Mândria, Iubirea de Arginţi, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia şi Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) şi ele pricinuiesc moartea sufletului, adică osânda veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate.
Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.
Vrăjmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii.
Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, totul se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din “Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi, cari nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar ranele lor se cangrenează şi putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.
Şi anume sunt unii cari au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei.
Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane cari s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.
Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:
1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti, apoi,
2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înţelepciunea minţii, înşelăciunea.
3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi comuniştii,
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri sau cu pricinuiri),
6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),
7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,
8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,
9 . Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),
10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,
11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,
12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare
Ioan Iacob Hozevitul

[cristiboss56]

Mai fratilor, de ce oare nu iubim? De ce? Stam asa intamplator? Mergem in virtutea inertiei? Adica a venit ziua de azi, vine si ziua de maine. Dar auziti: veti fi obligati si certati si judecati – si eu si toti -, daca vorbim de rau in loc sa binecuvantam pe fratii nostri. Iata, acesta este lucrul de mare importanta: a nu vorbi de rau! Stiti ca parintele acela din Pateric, care era considerat mai lenevos in manastire, si imbolnavindu-se, a venit la el toata manastirea si cu staretul; si el era vesel. Si i-a spus staretul: „Esti vesel, frate, dar ai fost cam lenevut!” Si el a raspuns: „Asa este preacuvioase! Dar n-am vorbit de rau pe nimeni! N-am judecat! Si daca n-am vorbit de rau, Cel Care judeca ne-a spus: «Sa nu judeci, sa nu vorbesti de rau pe nimeni, ca nici Eu nu te judec pe tine!» Sa nu ma judece nici pe mine Hristos, ca nici eu n-am vorbit de rau pe nimeni!” Si stiti ce-a zis staretul? „Pace tie, fiule, ca si fara osteneala te-ai mantuit!”

Da! Pentru ca este o mare lupta interioara. Deci care este obiectivul? Sa ne biruim pe noi insine! Este o lupta interioara foarte mare: sa nu vorbesti de rau si sa iubesti! Da, este posibil!

Fratilor, cand a zis Hristos o vorba, totul este posibil! „Iubiti pe vrajmasii vostri!” (Matei 5,44). Nu este un lucru imposibil! A zis Hristos, deci este posibil! Dar ati incercat macar? Sau se stie numai din literatura sa iubesti pe vrajmasi? Ia incercati! O sa-mi spuneti: „Nu se poate!” Dar eu va raspund ca se poate. Si va raspunde Hristos ca se poate! Dar cum? Uite cum: incearca sa nu mai urasti pe vrajmasi! N-ai sa poti la nivelul zilei, nici poate la nivelul intregii vieti. Dar tu te lupti, te lupti si lupta asta este foarte harazita, foarte mult ajutata de harul lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

Oamenii au pierdut credinţa, fie pentru că au pierdut cu totul duhul rugăciunii, fie că nu l-au avut niciodată sau nu-l au încă; într-un cuvânt, pentru că nu se roagă. Stăpânul acestei lumi are toată libertatea să lucreze în inima acestor oa*meni; el se face stăpânul lor. Ei n-au cerut şi nu cer harul lui Dumnezeu (căci darurile lui Dum*nezeu nu sunt date decât celor care le cer şi le ca*ută), tot aşa şi inima lor, coruptă prin natură, se usucă, lipsită de roua dătătoare de viaţă a Du*hului Sfânt; în cele din urmă, le este atât de seacă, încât se aprinde şi arde din flacăra infernală a necredinţei şi a patimilor, iar diavolul ştie cum să stârnească patimile care îi întreţin acest teribil foc; el triumfă văzând ruina acestor fiinţe sărace, răscumpărate prin Sângele Celui Care a strivit cu picioarele puterea satanei.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti 2008, p. 46)

[cristiboss56]

INCETEAZA A MAI LUCRA DUMINICA !



De obicei, înainte de Vecernia Sărbătorii sau a duminicii încetează orice lucrare. Este mai bine să se lucreze mai mult în ziua de mai înainte de ajun, atunci când se poate rândui aceasta, şi să nu se lucreze după Vecernia ajunului.
Altceva este să facă cineva într-o sărbătoare sau duminică un lucru uşor, după amiaza, atunci cand este mare nevoie, dar şi acesta cu mare grijă. Mai demult şi ţăranii care erau la ogoarele lor, de îndată ce auzeau clopotul de Vecernie, îşi făceau Cruce şi încetau munca. La fel şi femeile ce stăteau acasă, se sculau, îşi făceau Cruce şi lăsau împletitul sau orice altceva lucrau. Iar Dumnezeu îi binecuvânta. Erau sănătoşi şi se bucurau… Acum au desfiinţat sărbătorile, s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de Biserică şi în cele din urmă tot ce scot din munca lor dau la doctori şi la spitale… Odată a venit un tată la Colibă şi mi-a spus: “Copilul meu se îmbolnăveşte adesea şi medicii nu pot afla ce are”. “Să încetezi să mai lucrezi duminica şi toate se vor schimba”, i-am spus. Şi într-adevar, n-a mai lucrat şi copilul lui s-a vindecat.
Întotdeauna le spun mirenilor să înceteze de a mai lucra duminicile şi sărbătorile, ca să nu-i ajungă nenorociri în viaţă. Fiecare îşi poate rândui treburile, astfel încât să nu le facă în duminici şi sărbători. Principalul este sensibilitatea duhovnicească. Dacă există sensibilitate, se pot afla soluţii pentru toate. Şi chiar de s-ar păgubi puţin din pricina unor schimbări ale treburilor lor, vor primi îndoită binecuvântare. Dar mulţi nu înteleg aceasta. Nu merg nici la Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie sfinţeşte. Dacă creştinul nu merge duminica la biserică, cum se va sfinţi? Din pacate însă, oamenii încet-încet merg înspre a nu mai respecta nici sărbători, nici nimic.

Pr. Paisie Aghioritul

[cristiboss56]

Smerenia, dacă e să vorbim de etimologia rusă a termenului, are ca rădăcină cuvântul mir, ce poate fi tradus atât ca lume, cât și ca pace. Ea începe din momentul în care intrăm în starea unei păci interioare: a împăciuirii cu Dumnezeu, cu conştiinţa şi cu oamenii a căror jude­cată o exprimă pe cea a lui Dumnezeu; este deci o împăcare, o împăciuire. În acelaşi timp, este o împăcare cu toate cir­cumstanţele acestei vieţi, e starea omului care, orice s-ar întâmpla, le primeşte ca din mâna lui Dumnezeu.

Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, Ed. Cathisma, București, 2007, p. 69

[cristiboss56]

Acolo unde Domnul ne pune, pentru motivele pe care El le cunoaşte, acolo se face mântuirea noastră. Şi mântuirea este (...) devenirea noastră întru fiinţă. Suntem pentru o scurtă durată aici pe pământ, precum am fost o scurtă durată în pântecele maicii. Am murit vieţii din pântecele maicii ca să ne naştem întru această viaţă, care este existenţă; nu este încă fiinţă. (...)
Deci, de la început devenirea noastră întru fiinţă este moarte. Ne învaţă Domnul oarecum să tăiem coarda asta ombilicală cu lumea prin despărţirea de lume. Şi atunci, moartea nu mai este nicicum tragedie, ci împlinire şi slavă şi, cum se spune în slujba de Rusalii, "mutare de la cele mai dureroase la cele mai bune şi la viaţă şi la împlinire". Şi trebuie depăşite, ne-a zis Domnul, nu dispreţuite, ci însuşite şi depăşite, toate cotingenţele astea trecătoare, căci zice Domnul iarăşi: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece". Adică, dacă tu, omule, vrei veşnicie, îţi arăt Eu de ce trebuie să te alipeşti: de cuvintele Domnului. El are veşnicia.
(Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail Noica, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, Editura Anastasia, 2004; p. 63-64)

[cristiboss56]

Dacă încetăm să iubim, încetăm să existăm. Fără Duhul Său nu putem trăi. Așa că dacă pre unul iubești și pre celălalt nu iubești, ceasta înseamnă că nu iubești pre nimeni. Înțelegi? Dumnezeu ne-a dat Dragostea, ochii, inima, totul…în acest scop. Mai întâi, pentru a iubi pre El dintru toată puterea sufletului nostru, cum se spune în cea dintâi poruncă, și apoi, de asemeni, pentru a nu ne simți diferiți de ceilalți, El adaugă: și pre aproapele tău ca însuți pre tine.
Cine sunt eu ca să zic: Dar cesta este rău, nu trebuie să-l iubesc. Celălalt, este un mincinos. Ce am eu în comun cu el? Ah, nu așa, fratele meu. Dragostea nu este așa. Dragostea iubește pre toți, așa cum Dumnezeu iubește pre toți, așa cum suntem, în ciuda stării noastre de păcătoșenie. Nu are El motive să nu iubească pre noi? Cu toate cestea, El facă să răsară sorele și preste cei răi și preste cei buni, și plouă și preste cei drepți și preste cei nedrepți.
(Extras dintr-un dialog cu Maica Gavrilia Papaiannis)

[cristiboss56]

De te rogi, de şezi, de umbli, de te culci, de gândeşti, vorbeşti, te bucuri, te întristezi, de eşti sănătos sau bolnav, de eşti acasă sau în ospeţie, pe uscat sau pe apă, fii sigur că Dumnezeu te vede limpede – cum nu se poate mai limpede! – că îţi cunoaşte gândurile, dorinţele, faptele, stările sufleteşti, în fiecare clipă a existenţei tale, îţi aude mai bine decât cu cel mai fin auz toate vorbele, îţi percepe toate mişcările sufletului, deşi nu are vedere şi nici auz, aceste organe omeneşti atât de complicate şi de aceea imperfecte (deşi nouă ni se dovedesc perfecte), fiind El Însuşi, în substanţa Sa, totul numai vedere (de aceea L-au şi numit grecii Theos) şi tot numai auz, mai bine zis, tot Lumină şi Vedere.
(Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 416)

[cristiboss56]

SF IOAN DE KRONSTADT - Pierderea credinţei



Oamenii au pierdut credinţa, fie pentru că au pierdut cu totul duhul rugăciunii, fie că nu l-au avut niciodată sau nu-l au încă; într-un cuvânt, pentru că nu se roagă. Oamenii au pierdut credinţa, fie pentru că au pierdut cu totul duhul rugăciunii, fie că nu l-au avut niciodată sau nu-l au încă; într-un cuvânt, pentru că nu se roagă. Stăpânul acestei lumi are toată libertatea să lucreze în inima acestor oameni; el se face stăpânul lor. Ei n-au cerut şi nu cer harul lui Dumnezeu (căci darurile lui Dumnezeu nu sunt date decât celor care le cer şi le caută), tot aşa şi inima lor, coruptă prin natură, se usucă, lipsită de roua dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt; în cele din urmă, le este atât de seacă, încât se aprinde şi arde din flacăra infernală a necredinţei şi a patimilor, iar diavolul ştie cum să stârnească patimile care îi întreţin acest teribil foc; el triumfă văzând ruina acestor fiinţe sărace, răscumpărate prin Sângele Celui Care a strivit cu picioarele puterea satanei.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde, Editura Sophia, Bucureşti 2008, p. 46)