Cele OPT EREZII ale "FERICITULUI" AUGUSTIN, ERETICUL

[Florin-Ionut]

Poate fi un suflet fericit în Iad? Dacă toți catolicii ajung acolo, nu pot fi fericiți, așa-i Igore?

[GMihai]

În prealabil postat de Igor_Paslusnik

Arată-mi elogiile despre care vorbeşti.

Din lucrările celui de-al doilea Sinod Constantinopolitan (al V-lea Sinod Ecumenic):

"We further declare that we hold fast to the decrees of the four Councils, and in every way follow the holy Fathers, Athanasius, Hilary, Basil, Gregory the Theologian, Gregory of Nyssa, Ambrose, Theophilus, John (Chrysostom) of Constantinople, Cyril, Augustine, Proclus, Leo and their writings on the true faith."

[Igor_Paslusnik]

I.11.e) A cincea erezie a lui Augustin: negarea liberului arbitru

Pelagienii au fost un grup de eretici, cu care Augustin a luptat, fiind împotriva lor. Ei au învăţat că mântuirea ar putea fi atinsă prin eforturi proprii, sau prin propria voinţă. Ei însă au subliniat şi exagerat voinţă umană, iar pe Dumnezeu, aproape că l-au exclus. Când Augustin a încercat să combată această erezie, el a mers la extremă opusă, învăţând că voia doar lui Dumnezeu a fost operativă, El este Cel Atotputernic, El chiar va forţă şi "converti" voinţă omului de a se conformă cu propriul Sau plan, pentru cei pe care i-a ales. Această, desigur, se încadrează în conformitate cu sale alte idei neortodoxe ale predestinării şi a harului irezistibil.
În ceea ce priveşte imposibilitatea scăpării de predestinarea lui Dumnezeu la Răi pentru unii şi pentru alţii condamnare la iad, Augustin a spus: "cred, de asemenea, că am discutat atât de mult pe subiectul acesta, încât nu este atât de mult la mine, că la Scripturile inspirate pe care le-am spus, în cele mai multe mărturii vii ale adevărului; şi în cazul în care acest record divin este privit cu atenţie, se arată că Dumnezeu Însuşi transformă voinţă omului de la rău la bine şi că, odată ce acesta este convertit şi El îi conduce la fapte bune şi viaţă veşnică; dar, de asemenea, că cei care urmează lumii, sunt atât la dispoziţia lui Dumnezeu, pe care El îi transformă, oriunde şi ori de câte ori va voii şi da bunătate pentru unii şi pentru alţii grămezi de pedeapsa, aşa cum El Însuşi este Judecător pe bună dreptate. El a definit astfel o zeitate capricioasă asemănătoare cu cele din miturile păgâne. (On Grace and Free Will, Augustine, cap. 41.)
Augustin a spus că aşadar, Dumnezeu converteşte voinţă oamenilor aleşi, de la rău la bine, fără liberul arbitru. Acest concept al sau de predare este complet străin de Ortodoxie, atunci că şi acum. Dumnezeu le-a revărsat asupra fiinţelor umane proprietatea unică de a avea bunăvoie, conştiinţa, bunăvoinţa, raţiune, care ne aseamănă cu El. Acest lucru, de asemenea, ne distinge de animale, care au nici una din cele de mai sus. Dacă Dumnezeu converteşte voinţă noastră, El se încalcă pe care chip al lui Dumnezeu, în care El ne-a făcut, pentru că se spune, Dumnezeu a creat pe om după chipul Sau. (Facerea 1, 26)
Sfântul Ioan Damaschinul în Dogmatică să, crede că frază, după chipul Sau, în mod clar se referă la latura naturii umane care constă din minte şi liberul arbitru. În respingerea noţiunilor lui Augustin, a spus el, "Este de înţeles că alegerea de acţiuni ne aparţine, în timp ce finalizarea prin care omul este bun are loc cu Dumnezeu doar în comuniune, lucru cu cele de o dispoziţie pentru binele sau, că om şi de o poziţie verticală prin conştiinţa, în conformitate cu preştiinţa Să de a mântui pe om. Mai mult decât atât, continuă el, să purtăm în minte, de asemenea, că virtutea este un dar de la Dumnezeu introdus în natură noastră umană, şi că El Însuşi este sursă şi cauza a tot binele, de la Dumnezeu, pentru toţi şi împreună lucrarea noastră prin voinţă noastră şi fără ajutor direct sau obligaţie directă. Dar stă în puterea noastră, fie să rămânem în virtute şi să urmăm pe Dumnezeu, Care ne cheamă în moduri diferite de virtute, sau să ne abatem de la căile de virtute şi să locuim în răutate, omul ce respinge pe Dumnezeu să urmeze pe diavolul, care cheamă, de asemenea că Dumnezeu, dar nu ne poate obligă, căci nu i-a dat Dumnezeu putere, fiindcă nici Dumnezeu nu obligă. Pentru răutatea nu este nimic altceva decât retragerea din bunătate, la fel că şi întunericul nu este altceva decât retragerea din lumina. (Op. cît., Dogmatică, p. 105-109.)
Prin urmare, în conformitate cu Sfinţii Părinţi, mântuirea este o chestiune de sinergie, de împreună lucrare a omului cu Dumnezeu, dacă omul vrea (alege activ) binele, calea cea dreapta şi viaţă, atunci virtutea şi harul lui Dumnezeu sunt garantate că îl vor sprijini şi întări. Pentru a spune că Dumnezeu încalcă liberului arbitru al omului nu este numai înafara Tradiţiei Apostolice, a Sfinţilor Părinţi, dar şi înafara şi împotriva Cuvântului Scripturistic şi, prin urmare, înafara creştinismului şi Bisericii lui Hristos, sau altfel spus, înafara Ortodoxiei.

[Igor_Paslusnik]

I.11.f) A şasea erezie a lui Augustin: neînţelegerea diferenţelor dintre esenţă şi ipostase în energiile Sfintei Treimi

În lucrarea să de Fide et Symbolo, Augustin face această declaraţie ciudată: Cu adânc respect pentru Duhul Sfânt, dar totuşi, cu toate acestea, nu a fost, din partea cercetătorilor învăţaţi şi distinşi ai Scripturilor o discuţie şi o învăţătură destul de atentă şi de completă, a subiectului prin care ne face posibil nouă, a obţine o concepţie înţeleaptă şi corectă, a ceea ce constituie individualitatea Să specială (a Duhului Sfânt). Dar cu toate al doilea Sfânt Sinod Ecumenic, stabileşte odată pentru totdeauna în Crez, cuvântul "purcedere", ceea ce înseamnă modul prin care Duhul Sfânt îşi are originea de la Tatăl, care constituie individualitatea Să specială. În orice caz, Augustin a petrecut mulţi ani încercând să rezolve această problema inexistentă în ceea ce priveşte individualitatea Duhului Sfânt şi, din cauza unui alt set de greşeli în înţelegerea revelaţie şi metodă teologică strictă şi lipsită de discernământ şi trezvie, a venit cu Filioque, adăugarea de "şi de la Fiul" la purcederea Duhului Sfânt, în articolele din Niceea Crezului. Francii, mai târziu, au crezut că Augustin a rezolvat o problema teologică în care toate celelalte Părinţi române din Răsărit au eşuat. (Franks, Romanş, Feudalism, & Doctrine, Fr. Romanides John S., Tesalonic, 1975, pag. 73.)
A două greşeală în acelaşi discurs a avut loc atunci când el a identificat Duhul Sfânt cu divinitatea şi a explicat că această este dragostea dintre Tatăl şi Fiul, introducând concepte platonice prin teoria arhetipurilor filosofului pagan Platon. Şi partea cea mai vădită este când spune că: Duhul Sfânt, este un ipostas complet individual în Sfânta Treime, cu caracteristici individuale ce nu sunt împărtăşite de către alte ipostasuri, dar El este de acord pe deplin cu tot ceea ce Tatăl şi Fiul au în comun, în spirit, esenţă divină şi toate energiile şi puterile. El nu este ceea ce este comun între Tatăl şi Fiul, dar are în comun tot ceea ce Tatăl şi Fiul au în comun. Dar Augustin nu a înţeles niciodată distincţia între esenţă comună şi energiile Sfintei Treimi comune şi individualităţile incomunicabile ale fiecare ipostas. El însuşi recunoaşte că nu înţelege de ce se face o distincţie în limba greacă între ousia, esenţă şi hypostasis, în Dumnezeu. Cu toate acestea, el a insistat asupra faptului că distincţiile sale trebuie să fie acceptate că o chestiune de credinţă şi prestate în latină că Una Essentia şi es substantiae. (De Trinitate Augustine, 5, 8, 28.) Este clar că Augustin a acceptat cel mai important aspect al terminologiei trinitare a Părinţilor Capadocieni şi de-al doilea Sinod Ecumenic, dar cu toate acestea, el nu ştia învăţăturile Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan gură de Aur, Ioan Damaschinul, Grigorie Teologul sau Grigorie de Nyssa. Augustin confundă termenii purcedere, ipostas şi energii, iar din necunoaşterea lor, dezvoltă învăţături străine creştinismului.

[Igor_Paslusnik]

I.11.g) A şaptea erezie a lui Augustin: teofaniile şi energiile create

Mai târziu, când Augustin a devenit episcop de Hippo, găsim în scrierile sale că el a crezut că prezenţa lui Hristos în Vechiul Testament a constat doar în previziuni şi aşteptările din viitor pentru venirea Lui, dar El nu a fost prezent personal şi activ în Vechiul Israel. (By More Than Words Alone, Gabriel George, Ridgewood, NJ, 1998, p. 11.) În lucrarea să De Trinitate, el a spus că în teofaniile Vechiului Testament, profeţii nu au văzut nicio persoană divină, nici slavă necreată a lui Dumnezeu, căci ele toate erau create (De Trinitate, Auguistine, 3, 11, 26.) . Ei au văzut doar energii create sau energii speciale create prin îngeri, în care Dumnezeu a fost figurat, arătat şi semnificat de îngeri. Oricare sfinţii ar fi văzut slavă lui Dumnezeu, în conformitate cu Augustin, a fost un lucru creat, care a luat fiinţă astfel, în scopul de a arată ceea ce a fost necesar să fie ştiut şi văzut, iar apoi a încetat să mai fie. Şi toate acele apariţii s-au făcut printr-o creatură. Ele au fost aduse de îngeri. Nu numai lucrurile vizibile, dar, de asemenea, lumea în sine a fost făcut prin îngeri şi puterile creatoare şi create ale lui Dumnezeu. (De Trinitate, Augustin, 3, 11, 22.)
Logosul a fost mereu identificată cu îngerul lui Dumnezeu, Domnul Slavei, Îngerul de Mare Sfat, Domnul Savaot şi înţelepciunea lui Dumnezeu, care a apărut la profeţii Vechiului Testament şi a devenit Hristos Dumnezeu, prin naşterea Să că om din Fecioara Născătoare de Dumnezeu. Cu excepţia lui Augustin, nimeni nu a mai pus la îndoială vreodată această identificare a Logosului că individualitate concretă, care a dezvăluit în Sine Dumnezeul invizibil al Vechiului Testament la profeţii. Augustin, în această privinţa urmează mişcărilor gnostice şi tradiţiilor maniheiste şi respinge că o blasfemie ideea că profeţii ar fi putut vedea Logosul în orice mod, el este de acord cu partea de teorie a arienilor şi eunomienilor, cum că profeţii au văzut doar un înger creat, a creat foc, nor, lumina, întuneric, etc, dar el susţine că în nici una dintre acestea a fost Logosul Însuşi prezent, fiind astfel, un fel de semiarian sau semieunomian. Teofaniile au fost pentru el, doar simboluri create ale lui Dumnezeu. Că urmare a lecturii Scripturii, teofaniile sunt creaturi sau simboluri care vin în existenţa, în scopul de a transmite un mesaj divin, iar apoi ele ies din existenţa. (Franks, Romans, Feudalism, & Doctrine, Fr. Romanides John S., Tesalonic, 1975, pag. 75-78)
Augustin nu a făcut nicio distincţie între dacă revelaţia este dată direct raţiunii umane sau este dată raţiunii umane prin creaturi, sau simboluri create. Este întotdeauna intelectul uman în sine, care este iluminat sau primeşte viziuni, cum au primit Sfinţii Prooroci. Viziunea lui Dumnezeu este o experienţă intelectuală pentru Augustin şi nimic mai mult. Este rezultatul firesc al ereziei de mai înainte că ceea ce vede omul că fiind de la Dumnezeu este creat, la fel că harul, energiile, la fel şi orice viziune. Prin urmare, fiecare revelaţie pentru el este o revelaţie de concepte care pot fi cercetate şi înţelese prin raţiune, ajungându-se la o înţelegere cuprinzătoare. Când francii au acceptat acest mod de gândire al lui Augustin, au transformat scopul teologiei, anume îndumnezeirea, isihasmul şi asemenea, într-o tradiţie scolastică de a studia şi de a căutare în natură divină, în timp ce Părinţii Bisericii au învăţat că nimeni, nici chiar ierarhiile cereşti, nu pot cunoaşte esenţă divină, esenţă care este cunoscută doar de Sfânta Treime. Ideile-erezii, de mai sus cu privire la Vechiul Testament ale lui Augustin, sunt doar câteva exemple de modul în care Augustin a deviat de la Sfinţii Părinţi, în erezie.

[Igor_Paslusnik]

I.11.h) A opta erezie a lui Augustin: validarea botezului eretic şi a oricărui alt botez

Augustin nu a înţeles şi i-au fost neclare liniile Trupului viu al lui Hristos, în mai multe moduri, pentru că el a spus Ereticii au botezul valid, primit în mod invalid, botezul legal, după lege, primit înafara legii. (Baptism, Against the Donatists, Augustine, V, 7, 181.) Din această, se poate deduce că toţi ereticii au toate tainele şi harul. Consecinţele monstruoase ale predestinării sale, l-au condus să creadă că cei predestinaţi pot găsi şi avea Sfintele Tainele şi în afară Bisericii. El spune: Este posibil că unii, pe care Biserica îi declara eretici, care s-au fost botezaţi numele Sfintei treimi, deci înafara Bisericii, pot fi consideraţi că au fost într-adevăr botezaţi cu botez mântuitor, chiar dacă ei doar se pare că sunt în Biserica, dar nu sunt acceptaţi, ei sunt de asemenea în atotştiinţă lui Dumnezeu, aleşi sau nu pentru mântuire, chiar neprimiti de Biserica. (Ibidem, Against the Donatists, 5, 28, 39.)
Astfel, pentru Augustin, Biserica vizibilă, ierarhică, sfânta sau sacramentală, a predestinat oameni şi din părţile eretice ale creştinismului, şi poate chiar şi alte credinţe, în care se pot găsi Tainele. Ereticii pot efectua, de asemenea, o Taină valida, şi astfel Augustin spune aşa: Dacă cineva este obligat de necesitate urgenţă, fiind în imposibilitatea de a găsi un catolic de la care să primească botezul, şi aşa, în timp ce menţinere pacea catolică în inima lui, ar trebui să primească de la orice om înafara unităţii catolice, taină botezului, credinciosul care a avut intenţia de a o primi în cadrul Bisericii, şi chiar dacă ar trebui că această persoană să plece curând din această viaţă, el ar fi totuşi considerat un catolic, datorită botezului primit de la oricine voieşte să îl dea. (Ibidem, 5, 28, 44.) De aceea, el crede că Duhul Sfânt oferă Tainele şi harul de mântuire, în afară Bisericii, de dragul celor aleşi.
Dar aceste idei neortodoxe au fost infirmate de către Sfinţii noştri Părinţi, cum ar fi Sfântul Atanasie, care a scris: Sunt multe alte erezii de asemenea, care utilizează numai cuvintele, dar nu într-un sens drept, aşa cum am spus, nici nu sună a credinţă curată creştină, şi în consecinţă, apă pe care o administrează este nemantuitoare, că deficit de pietate, astfel încât cel care este stropit de eretici, este mai degrabă murdărit de nereligioşi decât răscumpărat. (Discourses Against the Arians, Augustine, ÎI, XVII, 43.)
Cu toate acestea, că şi în cazul în care aceste opinii nu au fost destul de clare, Augustin a scris despre botez donatiştilor la donatistul Petilian, spunând: Noi recunoaştem în eretici acel Sfânt Botez, care nu aparţine ereticilor, ci la Hristos. Pentru că Sfintele taine, într-adevăr sunt sfinte, chiar şi în orice fel de oameni, şi trebuie să fie o forţă în ei mai mare decât condamnarea, pentru că la ei să se ocupe şi să ia parte dintre ei, nevrednici, tainele creştine. Atât cele dintre noi, cât şi dintre voi, au şi transmit sfinţenia Tainei Botezului. Ce ne temem, prin urmare, este distrugerea nu a ereticilor, ci a lui Hristos; şi este sfânt prin sine însuşi, chiar şi în mâinile profanatoare. Nu putem distruge nici dezertorii, nici ştampila de Suveran. (The Letters of Petillian, the Donatist, Augustine, cartea ÎI, cap. 109, 246.)
Continuând, Augustin spune: Dar noi nu eliminăm botezul de la eretici. Pentru că ei posedă botezul că o marca în acelaşi mod că un dezertor din armata are un semn al armatei, deşi el este dezertor. Deci, de asemenea, şi eretici au botez. (On the Creed: A Sermon to the Catechumens, Nicene Fathers, 1st Ser., Vol. III, translated. by C.L. Cornish, MĂ., p. 16.)
Arătând gravitatea situaţiei preoţilor care practică şi învaţă astfel de lucruri, Sfântul Ciprian al Cartaginei scrie: Dragă frate, trebuie să luăm în considerare, de dragul credinţei şi de dragul religiei sacerdotale cu care lucrăm şi o avem de gestionat, că rezultatul muncii noastre să fie satisfăcător în ziua judecaţi, că slujitori ai lui Dumnezeu, El care nu susţine, nu aprobă, şi nu consideră valabil şi vrednic, botezul hulitorilor, atunci când Domnul ameninţă şi spune: Şi acum către voi se îndreaptă această porunca, o, preoţilor! Dacă voi nu veţi ascultă şi nu veţi pleca inima că să daţi slavă numelui Meu, zice Domnul Savaot, voi trimite peste voi blestemul şi voi blestemă binecuvântarea voastră. Şi chiar am blestemat-o, căci voi nu puneţi la inima poruncile Mele. Mai poate el oare, preotul, să dea slavă lui Dumnezeu, dacă comunica şi aprobă botezul lui Marcion? Da el slavă lui Dumnezeu, preotul care judecă şi spune că iertarea păcatelor este acordată în rândul celor care hulesc şi lupta împotriva lui Dumnezeu? Niciodată nu vor fi acestea. (Epistle LXXIII to Pompey, Against the Epistle of Stephen about the Baptism of Heretics, În The Epistles of Saint Cyprian, Ante-Nicene Fathers, p. 388, 389.)
Această învăţătură cu privire la un astfel de botez eronat şi eretic, susţine şi deschide porţile întunericului, celor care îmbrăţişează erezia ecumenismului. Ei au că şi campion al lor, pe Augustin, la fel cum şi protestanţii îl au că teolog suprem al lor, dar turmă cea mică nu este decât una, Ortodoxia. Ceilalţi, dinafară ei, vor caută Adevărul şi Îl vor găsi în Ortodoxie, sau se vor pierde, după cum nu oricine va spune Doamne Doamne, se va mântui.

[GMihai]

În concluzie: pe cine trebuie să credem ?

Într-o parte îi avem pe Părinţii de la Sinodul Ecumenic, pe Părintele Serafim Rose, precum şi pe ierarhii Bisericilor greacă, rusă şi română, care au hotărât introducerea Fericitului Augustin în sinaxar şi pomenirea lui.

În cealaltă parte îl avem pe Igor şi teza sa de doctorat.

Oare unde s-o afla Ortodoxia ?

[oaie_cugetatoare]

În prealabil postat de GMihai

În concluzie: pe cine trebuie să credem ?

pe Părinţii de la Sinodul Ecumenic, pe Părintele Serafim Rose, precum şi pe ierarhii Bisericilor greacă, rusă şi română, care au hotărât introducerea Fericitului Augustin în sinaxar şi pomenirea lui.

Amin, si acum gata la alte treburi.

[Igor_Paslusnik]

I.11.i) Augustin - Marele Eretic : izvorul tuturor ereziilor din Vest, ale Apusului şi înainte şi după Marea Schismă (Terminologia "Marele Eretic", că exprimare şi denumire, îmi aparţine, după studiile întreprinse asupra întunericului augustinian şi slujirea antihristica a învăţăturilor lui Augustin.)

Ereziile lui Augustin au fost sursă pentru inaugurarea şi consolidarea heterodocşilor de la Ortodoxie. Am arătat deja cum Filioque este erezia mare, principala şi iniţială iniţiat, care a dus la căderea Bisericii Apusene. Dumnezeu a stabilit lucrarea Să prin operaţiunile Lui create, sau "energiile create", ne arată Augustin. Biserica lui Hristos, învaţă la momentul apariţiei inovaţiilor lui Augustin, că harul este o energie divină, o putere prin care natură noastră muritoare este transformat. Augustin a fost primul care a stabilit harul creat pentru om. Doctrina ortodoxă a harului necreat a fost bine apărată şi de Sfântul Grigorie Palama împotriva lui Varlaam din Calabria, un eretic augustinian. Sfântul Grigorie îl întrebat retoric pe Varlaam, cum poate participa la natură divină, să devină chip şi asemănare al lui Dumnezeu, să devină una întru Sfânta Treime, cum cere şi Hristos la rugăciunea din grădina Ghetsimani, cum mai e posibil să fim îndumnezeiţi, decât dacă harul este o extensie a naturii divine, har necreat, cum şi natură divină este necreată. Credinţă în definiţia lui Augustin a predestinării prevede doar un anumit număr de persoane, selectat de la crearea lumii, ce vor fi salvaţi că cetăţeni ai Cetăţii lui Dumnezeu. Acest lucru poate retrage dintr-o relaţie de sinergie şi de cooperare cu Dumnezeu în lupta împotriva patimilor. Şi în plus, Îl pune pe Dumnezeu că un programator a toate de mai înainte, şi El dispare, pleacă. Acest lucru nu este posibil, când Domnul ne-a spus că mereu va fi cu noi, până la sfârşitul veacurilor şi Îl va trimite şi pe Mângâietorul, Sfântul Duh.
Această teorie a determinat pe mulţi să fie anticipaţi la o ispăşire divină, care este monergista (mântuirea realizată de o singură voinţă sau putere, fără împreună lucrare) şi coercitiv, prin detalii precise de acceptare. Nici unul dintre aceste ultime două forme nu duce la îndumnezeire. Cei care au ales aceste ultime două forme, în loc de a lupta împotriva patimilor, a dat naştere la forme alternative şi eretice ale mântuirii, care sunt, religiile papalităţii şi a protestantismului, o papalitate moderată. În ceea ce îi priveşte pe franco-latini, nu mult timp după ce au căzut departe de noi, pentru că de la adoptarea lor ereziilor lui Augustin, Toma d'Aquino, care se consideră cu adevărat augustinian, în cele din urmă, împreună cei doi, au transformat întreagă Biserica Latine pe teologia lor rituală şi teologică teologie care sunt acum temelia şi piatră de căpătai pe care stau toţi franco-latinii, rupţi fiind de Hristos şi de mântuire. Această a fost punctul de vedere a lui Augustin, pentru o omenire cu totul depravata şi vinovată, ce a necesitat dogmă Neprihănitei Zămisliri. Dintr-o erezie, rezultă altă, şi apoi altă, ducându-se intro spirală continuă, înspre tot mai mare depărtarea de Dumnezeu.
Toma de Aquino a predat doctrina lui Augustin crezând că pur şi simplu preotul după efectuarea în mod corespunzător a dreptul de ritual poate scoate păcatul originar, care îl condamnă pe om, şi astfel să fie eliminate în mod automat şi în totalitate. În reacţie şi opoziţie faţă de această, o a două soluţie a fost formată pentru "păcatul originar." Călugărul augustinian Martin Luther, protestând împotriva ipocriziei din primul punct de vedere (şi ispăşirilor automate preoţeşti, asupra oricui a plătit clerul pentru indulgenţe), botezând populaţia în mod mistic, chiar dacă era considerat eretic, prin experienţă lui a iconomiei divine. Această experienţă a constat în asigurarea că omul poate deveni un pre-justificat şi ales, iar Dumnezeu l-a salvat şi acum îl atrage irezistibil la El, indiferent de relaţia cu biserica sau ce păcate a comis sau va comite, este predestinat prin accepţiunea lui Dumnezeu să moştenească Cerurile. Acest lucru l-a condus pe Luther la dorinţa ce a avut-o a vrut pentru a elimina cartea de Iacov din canonul Scripturii, în care este scris: Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţă poate să-l mântuiască? [Jas. 2:14]. Iar când i-a fost propus să renunţe la gândirea lui Augustin şi să-l scoată din lista de Sfinţi Părinţi, el a spus: Dacă Augustin este eliminat din lista Părinţilor, ceilalţi nu mai valorează aproape nimic. (On the Councils of the Church, Martin Luthers Works, Vol. 41, p. 27.)
În Reformele din secolul al XVI-lea, atât protestanţii cât şi româno-catolicii reformatori au apelat la diferite aspecte ale învăţăturilor lui Augustin pentru a sprijini ideile şi afirmaţiile lor. Franco-latinii îi citează învăţăturile sale cu privire la eclesiologie şi teologie sacramentală, iar protestanţii invocă învăţăturile sale pentru dependenţă creştinului de harul lui Dumnezeu pentru justificare. Martin Luther îl citează mai mult de o sută de ori în comentariul sau asupra Epistolei către Români. Ideile lui Augustin au oferit argumente şi pentru aranjamente politice.
Aprobarea să pentru opresiunile cu care donatiştii converteau oamenii în vremea lor, îl influenţează major pe Augustin pentru dogmă războiului just, o altă erezie, ce va naşte cruciadele, cât şi teoria lui socială, descrisă în cartea să Cetatea lui Dumnezeu, solicită menţinerea ordinii şi ierarhiei în societate. (Ibidem, p. 19.)

[Igor_Paslusnik]

Spre deosebire de teologia Părinţilor ortodocşi din Est şi Vest, tradiţia teologică franca îşi cunoaştere plinătatea în întregime numai în Augustin. Francii mai apoi, indiferent ce sfânt părinte, latin sau grec, era în istorie, îl subordonau ideilor augustiniene. Asta însemnând chiar şi dogmele Sfintelor Sinoade Ecumenice. (Franks, Romanş, Feudalism, & Doctrine, Fr. Romanides John S., Tesalonic, 1975, pag. 97-101.)
Datorită acestor idei confuze ale lui Augustin, va apărea mai târziu şi secularismul, care, într-un sens, este doar un ataşament mai ferm pentru justificarea prevăzută iniţial de păcatul originar, că păcatul este firea noastră naturală, a oamenilor şi prin urmare, nu necesită remedierea prin iertare, ci doar o acceptare a jertfei divine şi astfel omul este predestinat la mântuire. Plafonarea în general pe acest spirit al ereziilor din Vest, adoptate şi încununate de franci, validate de viziunea eretică a lui Augustin pentru botezul ereticilor, o vedere care a contribuit foarte mult la mişcarea ecumenică din prezent şi ereziile sale divergente pe care creat în mare măsură. În concluzie putem spune sincer că, deoarece Biserica Ortodoxă niciodată a efectuat în mod oficial condamnarea făcută de unii dintre Sfinţii noştri Părinţi şi monahi asupra acestui Episcop al Hiponiei Africii, învăţăturile sale au ajuns acum să formeze erezii chiar mai mari decât biserica franco-latinilor, anume prin ecumenism, sincretismul religios care va duce la unirea întregii idei de divinitate, într-o aceeaşi formă expusă în aceleaşi clădiri pe tot cuprinsul pământului, precum avem azi în Camera tăcerii din cadrul O.N.U., Organizaţia Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, Noul Mucenic rus, Arhiepiscopul Hilarion Troitsky a comentat: Să Îi mulţumim lui Dumnezeu că doctrina Bisericii Răsăritene a fost formulată în afară sferei ereziilor augustiniene, care trebuie să le considerăm întotdeauna străine şi nemantuitoare, precum ele şi sunt. (The Unity of the Church and the World Conference of Christian Communities, translated by M. Jerenic, Oxford Univeristy Press, p. 31.) Augustin este vinovat de prea multe erori teologice serioase şi a înşelat generaţii de oameni în pierderea mântuirii prin învăţătură să despre păcatul original şi predestinare. Toate acestea, sper, că va da un bun motiv de a judecă acest om şi învăţăturile sale că nevrednice, şi nedemne de orice venerare sau de respect, pentru că el a cules mult distrugerea Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Augustin nu este nici sfânt şi nici părinte al bisericii. Metodă lui Augustin, filosofică, nu theologica, credea că putem cunoaşte Sfânta Treime prin speculaţii logice, numindu-le create de Dumnezeu pentru noi, independent de iconomia Revelaţiei. Credea mai ales că platonicienii cunoscuseră Treimea. Această este doctrina lui Augustin, atât de profund speculativă şi filosofică încât pentru multă vreme în Apus au existat împotriviri foarte mari faţă de ea, ducând la naşterea în Evul mediu la Legendă îngerului: Augustin, meditând la taină Treimii, se plimbă pe ţărmul marii şi întâlneşte un copilaş care, jucându-se cu o lopăţică, îi spune că vrea să mute toată apă marii într-o gropită săpată de el în nisipul de pe plajă. Augustin se uimeşte de un asemenea lucru imposibil de îndeplinit, iar copilul apoi se preface în lumina, arătând lui Augustin că e un înger trimis de Dumnezeu să-i spună: Să fac această mi-ar fi mie mai uşor decât ţie să epuizezi adâncimile tainei Treimii numai cu puterea raţiunii omeneşti, după care a dispărut din vederea omenească.
Ar fi nepotrivit să numesc teologie, gândirea augustiniană, căci, după cum ştim, adevărată teologie nu este speculaţie, ci trăirea în Dumnezeu prin har, asemănătoare celei a lui Moisi de pe vârful Sinaiului. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine lui Moise, că pildă teologilor, într-un chip mai presus de raţiunea/înţelegerea omenească. Din această cauza puţini sfinţi au primit numirea de Teolog în Biserica Ortodoxă: Sfântul Evanghelist Ioan Teologul, Sfântul Grigorie de Nazians, numit şi Teologul, Sfântul Symeon, numit şi el Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama, numit şi el Teologul, în Biserica Greciei şi a Rusiei, care a recapitulat şi întărit în chip minunat toată teologia Părinţilor de dinainte. Apoi Sfântul Marcu al Efesului în Grecia, sau mai contemporani, Sfântul Ignatie Briancianinov şi Sfântul Serafim de Sarov în Rusia şi Sfântul Vasile de la Poiana Mărului în România prin frumoasele sale scrieri isihaste şi ale îndumnezeirii şi vederii luminii necreate (Introducere în rugăciunea lui Iisus şi isihasm, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Deisis, Sibiu, 2009, p. 325-437.) , care nu este numit, dar poate fi numit teolog. Astfel, rătăcirea metodei teologice a lui Augustin şi a Apusului însumează multă pierdere şi este deajuns pentru a arată falsitatea doctrinei lor trinitare.
Augustin, apărând doctrina Bisericii de pelagianism, a mers prea departe. Susţinând necesitatea absolută a harului dumnezeiesc, învaţă că voinţă omului este atât de slăbită şi neputincioasă din cauza păcatului strămoşesc, încât nu poate face fără ajutorul lui Dumnezeu decât fapte rele. Tot a acestuia este şi ideea că Dumnezeu nu vrea că toţi oamenii să se mântuiască, ci numai unii. Cei ce se mântuiesc, e pentru că harul divin i-a ales spre mântuire din veci sau i-a predestinat să scape de osânda. Cei sortiţi osândirii rămân în numărul celor pierduţi pentru vecie fără şansă de întoarcere (ideea a fost preluată de protestantism).
Cu toate acestea contribuţia la viitoarea ruptură din sânul bisericii este de netăgăduit, Augustin sugerează, într-o manieră nu tocmai elaborată şi confuză, că Sfântul Duh ar purcede nu numai de la Dumnezeu Tatăl dar şi de la Dumnezeu Fiul, argument ceea ce a dus mai târziu la apariţia celebrei erezii filioque, una din straşnicele argumente ce a marcat apariţia catolicismului. Aşadar, Fericitul Augustin este considerat neoficial primul Sfânt Părinte ce promovează această idee, fapt ce nu ne poate induce o lipsa de credibilitate faţă de un asemenea teolog şi asta tocmai datorită perioadei timpurii în care a trăit acesta, cu o relativ recentă proclamare a creştinismului că religie de stat şi multă confuzie şi neclaritate cu privire la dogmele creştineşti ce se vor rafina în următoarele sute de ani cu precădere în partea Apuseană a Imperiului Roman.