sotul vs familia de origine

[ory]

Este adevarat ca de-a lungul timpului, in societate s-a vehiculat ideea ca mamicile de baieti sunt mai rele, respectiv mamicile de baieti cu nurori, cam la aceasta se refera .
Nu cred ca este asa, insa cred ca intr-o oarecare masura aceste mamici se manifesta ceva mai rece, detin un instinct mai accentuat in ceea ce priveste protectia fata de fiu.
Poate este o atitudine normala, daca stam sa ne gandim bine ca femeia are instinctul protectiei mai dezvoltat tocmai datorita darului de-a naste copii, iar barbatul cauta, parca intreaga viata, sa fie dadacit de o mamica , substituind intr-un mod subconstient protectia mamei cu cea a sotiei, dupa casatorie.
Sunt si eu mamica de baietel, nu-mi dau seama cum ma voi manifesta in viata fiului meu cand va fi acesta mare, insa, sper sa nu fiu o soacra acra, desi ma incearca deseori exigenta, si mai sper sa nu-mi dadacesc baiatul pana la maturitate, oferindu-i posibilitatile sa-si intregeasca sensul in viata prin propriile convingeri.
Sunt si nora de soacra numai cu baieti, in aceasta priviinta nu stiu ce sa spun, totul este in regula, nu avem prea multe tangente, poate si datorita faptului ca traim in judete diferite . Dar cred ca daca ar fi sa locuim in aceiasi localitate ( in nici un caz in aceiasi casa ), lucrurile ar fi destul de tensionate si asta pentru ca " baiatul " are mereu dreptate si putere de decizie, chiar daca nu este chiar asa...Bine-nteles ca nu i-as purta pica, parintii gandesc asa cum pot ei, cum au invatat si deprins din propriile familii, cum au fost educati si se comporta ca atare. Dar trebuie pastrata neaparat o oarecare distanta, rationala, altfel capata tendinta de-a pune monopol si de-a comanda in casa fiului ( fiicei ), chiar fara ca acestia sa-si dea seama, iar acesle lucruri nu pot aduce decat dezbinare.

[082oana]

Sincer nu mi se pare o problema nerezolvabila sti ca e o vorba"timpul le va rezolva pe toate";la mine in familie s-a intamplat tocmai invers adica eu nu prea a fost acceptata de familia sotului si pot spune ca si in prezent inca mai exista unele divergente,insa inca de la inceput am purtat o discutie destul de serioasa cu sotul meu referitor la parintii lui si am ajuns la un comun acord indiferent ce s-ar intampla parintii sunt parinti si nu avem dreptul de a-i judeca,parerile lor sunt bine venite oricand iar in cazul in care se exagereaza si trec de la o simpla vorba la a ne impune ceva anume(referitor la noi ca si cuplu)ascultam cu atentie si punem in aplicare numai ce credem noi ca ne-ar fii de folos)am citit intr-un comentariu ca " inca ii este frica sotului tau pentru ca nu a fost acceptat de la inceput"parerea mea este ca ar trebui sa stai de vorba cu el si sa-i explici ca relatia dintre voi doi nu are nici o legatura cu relatia dintre tine si parintii tai;nu este obligat sa-i viziteze ori de cate ori simti tu nevoia sa-i vezi si aceste vizite nu vor influenta cu absolut nimic relatia voastra de cuplu;po sa-ti spun ca la inceput si eu evitam sa i vizitez pe socrii mei(binenteles motivul ca nu m-au acceptat la inceput)insa in urma discutiei cu sotul meu am ajuns la concluzia ca respectul imi apartine si daca ii vizitez macar o data pe saptamana o fac in primul rand pentru el,pentru ca el nu are nici o vina dovada ca dupa 5 ani de casnicie suntem impreuna si ne intelegem destul de bine nedand importanta prea mare la ceea ce s-a intamplat intre mine si parintii lui;iti doresc ca totul sa decurca normal si sa treceti cu bine peste acest impas.

[andrei25]

În prealabil postat de anna21

Pe acest thread se observa cu usurinta cine este casatorit si cine nu.

Subscriu mesajelor lui Calin.

Oricat de bine intentionati ar fi parintii, prezenta lor (si sfaturile lor) in tanara familie cauzeaza discutii aprinse intre soti.

Daca este nevoie de sfaturi, cred ca cel mai bine este sa se ceara sfatul duhovnicului, atunci nu mai exista discutii.

Buna Irina! Nu sunt de acord cu ce spui. Totul pleaca de la credinta in Dumnezeu. Discutiile aprinse dintre soti, nu se datoreaza bunei intentii a parintilor, a prezentei lor, sau a sfaturilor lor, chiar daca uneori nu sunt asa bune, ci se datoreaza PUTINEI LOR (tinerilor casatoriti) CREDINTE si lipsei DRAGOSTEI. Daca tinerii casatoriti ar avea credinta si dragoste, ar putea discerne si alege ce e bine si ce e rau, din ale parintilor lor, ca si eu mai gresesc. Dar sa nu uitam, ca Proorocul David spune sa tinem cont de sfatul celui batran, bineinteles, atunci cand nu ne desparte de Dumnezeu, pentru are o experineta de viata, pe care noi, cei tineri, nu o avem. De cate ori nu ne-au zis parintii: "lasa, ca ai sa ai si tu copii, si-ai sa vezi". Asta e problema de astazi. Vad foarte multi tineri (gineri si nurori, mai ales la nurori, Doamne fereste, nici pe dracul nu-l urasc asa de tare), care nu vor sa aiba nicio legatura cu socrii. Trebuie sa intelegem ca cea mai simpla cale sa ne mearga bine in familie si in viata noastra, este sa ne iubim unii pe altii. Sfantul Apostol Ioan, a carui adormire abia am praznuit-o ( 26 sept), spre sfarsitul vietii sale, in predicile sale nu mai vorbea mult despre una, despre alta, ci spunea numai atat: "Fratii mei, iubiti-va unii pe altii". Numai bine si Doamne ajuta!

[andrei25]

În prealabil postat de anna21

Daca parintii simt ca ceva nu este in ordine, ar trebui sa se pronunte eventual inainte de casatorie si sa taca dupa ce copiii au propria familie.

Dar eu cunosc cazuri in care parintii au subminat sistematic relatiil copiilor astfel incat copiii ajung la 40 ani si tot nu sunt casatoriti!

Chiar propriul meu cumnat a avut relatii cu fete foarte frumoase, bine educate etc.. dar am fost socata sa aud dupa ce a incheiat o relatie cu o fata extraordinar de frumoasa, inteligenta, cu doua facultati, din familie buna etc.. ca mama lui declara: "mai bine ca s-a terminat pt ca A. era o fata care trebuia "distrata"..." Asta in conditiile in care potentiala nora tinea o legatura stransa cu mama logodnicului, o suna, ii facea vizite si cadouri etc.. (lucruri pe care eu nu le-am facut - oau! ce-or crede despre mine, cate lucruri nu mi-a spus sotul!).
Acum baiatul mamei are aproape 40 ani si este neinsurat datoria petioaselor sfaturi de viata primite de la parinti care i-au implementat mentalitatea ca femeile sunt c....

Asa e Irina. Ai dreptate. Dar de multe ori, tinerii din ziua de azi, mai dau vina pe parinti ca nu s-au casatorit, dar uita ca au fost departe de Dumnezeu, si acum vor sa le mearga bine. La fel si parintii, vor ca copiilor lor sa le mearga bine, si nu inteleg de ce nu se casatoresc, sau de ce copiii lor o apuca pe cai gresite, fara sa-si aduca aminte, ca sunt departe de Dumnezeu, si de aia Domnul ingaduie astea, ca sa-i apropie de El. Toate, absolut toate sunt cu ingaduinta si voia lui Dumnezeu. Doamne ajuta!

[I.Calin]

În prealabil postat de andrei25

Totul pleaca de la credinta in Dumnezeu. Discutiile aprinse dintre soti, nu se datoreaza bunei intentii a parintilor, a prezentei lor, sau a sfaturilor lor, chiar daca uneori nu sunt asa bune, ci se datoreaza PUTINEI LOR (tinerilor casatoriti) CREDINTE si lipsei DRAGOSTEI. Daca tinerii casatoriti ar avea credinta si dragoste, ar putea discerne si alege ce e bine si ce e rau, din ale parintilor lor, ca si eu mai gresesc.

Deși avem cu toții (părinți sau copii) intenții bune, uneori, e dificil să discernem ce e bine și ce e rău printre sfaturile părinților sau manifestările copiilor. Dragostea presupune multă răbdare și din partea copiilor și din partea părinților. Atitudinea protecționistă a unor părinți tinde să degenereze în implicarea exagerată în viața tinerilor. S-a spus de multe ori că nimeni nu știe ce se întâmplă între soț și soție și că nu putem interveni între aceștia. Avem informații deja "prelucrate", trecute prin filtrul personalității și felului fiecăruia de a fi și până ajung la noi anumite aspecte ale vieții conjugale, sunt susceptibile deja de interpretare. Chiar și cei cu tendința de a se victimiza (dintr-un complex superficial de inferioritate sau din dorința de-a recâștiga ceva pierdut) pot să denatureze realitatea. Iar, părinții, deja subiectivi, vor accepta cu greu că responsabilitatea pentru un rău anume revine propriului copil. Așadar, din start, "validitatea" intervențiilor lor sunt puse sub semnul întrebării. Iată de ce cred eu că, oricare ar fi părinții în cauză, trebuie să admită că ei nu mai au ce căuta în viața tinerilor căsătoriți cu recomandări și sfaturi legate de căsnicia lor. Și câte lucruri bune poate face TĂCEREA! Trebuie să privească familia acestora ca o familie distinctă de a lor și să o aibă o relație firească ca orice familie prietenă familiei copiilor lor, fără a interveni în relațiile lor conjugale. (A propos, socrul meu, un om simplu fără școli "înalte", și-a câștigat un respect nețărmurit în fața mea în momentul în care și-a numit propria fiică "femeia ta" și așa vorbește de fiecare dată când vine vorba de soția mea. Nu-și iubește, oare, fata? Ba, poate mai mult decât orice pe lume. Dar a știut să accepte, chiar dacă a fost ceva mai greu la început, că a devenit a mea și de un deceniu și jumătate, este a lui "numai dacă îmi dau și eu acordul" fiindcă este "femeia mea". Iar când vorbește cu soția mea are grijă să spună: dar el (adică, spunându-mi numele) ce părere are? Asta este foarte important. Iar cu părinții mei, am avut grijă să mă asigur că se manifestă la fel. Sper că am fost înțeles cum se cuvine în ceea ce am vrut să spun.) Însă, dacă părinții vor interveni vreodată, să o facă prin acceptarea necondiționată a ginerelui sau nurorii ca pe propriul copil. În acest caz, "adopția" partenereului de viață al copilului lor este imperios necesară. Când soacra și socrul vor înceta să fie părinții unuia dintre cei doi și să fie părinți pentru amândoi, se va putea vorbi de dragoste filială. Până atunci discutăm discuții.

În prealabil postat de andrei25

Dar sa nu uitam, ca Proorocul David spune sa tinem cont de sfatul celui batran, bineinteles, atunci cand nu ne desparte de Dumnezeu, pentru are o experineta de viata, pe care noi, cei tineri, nu o avem. De cate ori nu ne-au zis parintii: "lasa, ca ai sa ai si tu copii, si-ai sa vezi". Asta e problema de astazi. Vad foarte multi tineri (gineri si nurori, mai ales la nurori, Doamne fereste, nici pe dracul nu-l urasc asa de tare), care nu vor sa aiba nicio legatura cu socrii. Trebuie sa intelegem ca cea mai simpla cale sa ne mearga bine in familie si in viata noastra, este sa ne iubim unii pe altii. Sfantul Apostol Ioan, a carui adormire abia am praznuit-o ( 26 sept), spre sfarsitul vietii sale, in predicile sale nu mai vorbea mult despre una, despre alta, ci spunea numai atat: "Fratii mei, iubiti-va unii pe altii". Numai bine si Doamne ajuta!

Sfatul celui bătrân, da! Dar fără imixtiuni gratuite în viața tinerilor. Cât despre faptul că nu vor să aibă nici o legătură cu socrii, nu o să mă facă nimeni să cred că este o opțiune neîntemeiată. Am mai spus: singura datorie este a părinților față de copii și nu invers. Copii nu au cerut să se nască, s-au născut din iubirea celor doi. N-ai decât să le dai educația cuvenită și dragoste, care dragoste adevărată nu cere nimic pentru sine. Este gratuită, fiindcă dragostea autentică este divină. Dacă copii vor alege să-i iubească și să-i respecte mai târziu e și meritul părinților că au știut să le insufle anumite valori. Dar pentru asta nu trebuie să ceară vreo recompensă sufletească. Să dea Dumnezeu să existe cât mai mulți copii care să-și iubească și să-și cinstească părinții și mai ales, părinții - socrii.

[anna21]

În prealabil postat de andrei25

Buna Irina! Nu sunt de acord cu ce spui. Totul pleaca de la credinta in Dumnezeu. Discutiile aprinse dintre soti, nu se datoreaza bunei intentii a parintilor, a prezentei lor, sau a sfaturilor lor, chiar daca uneori nu sunt asa bune, ci se datoreaza PUTINEI LOR (tinerilor casatoriti) CREDINTE si lipsei DRAGOSTEI. Daca tinerii casatoriti ar avea credinta si dragoste, ar putea discerne si alege ce e bine si ce e rau, din ale parintilor lor, ca si eu mai gresesc. Dar sa nu uitam, ca Proorocul David spune sa tinem cont de sfatul celui batran, bineinteles, atunci cand nu ne desparte de Dumnezeu, pentru are o experineta de viata, pe care noi, cei tineri, nu o avem. De cate ori nu ne-au zis parintii: "lasa, ca ai sa ai si tu copii, si-ai sa vezi". Asta e problema de astazi. Vad foarte multi tineri (gineri si nurori, mai ales la nurori, Doamne fereste, nici pe dracul nu-l urasc asa de tare), care nu vor sa aiba nicio legatura cu socrii. Trebuie sa intelegem ca cea mai simpla cale sa ne mearga bine in familie si in viata noastra, este sa ne iubim unii pe altii. Sfantul Apostol Ioan, a carui adormire abia am praznuit-o ( 26 sept), spre sfarsitul vietii sale, in predicile sale nu mai vorbea mult despre una, despre alta, ci spunea numai atat: "Fratii mei, iubiti-va unii pe altii". Numai bine si Doamne ajuta!

Eu nu zic ca parintii gresesc. Ci pur si simplu interventia lor creeaza probleme.
Parintii mei mi-au dat de multe ori sfaturi bune, excelente chiar, pe care nu le-am pus in aplicare deoarece sotul meu avea alte idei.. Si chiar daca stiam ca rezultatul actiunilor noastre va fi prost, in general am evitat sa insist sa se faca cum stiu eu ca e bine (si cum m-au sfatuit parintii) ci accept solutia sotului ca sa avem pace in casa. Si cred ca sotul meu este suficient de inteligent incat sa acepte in sinea lui ca greseste si sa capete intelepciune in timp. Asta este calea cea mai grea, zic eu: sa inveti din propriile greseli.


Cat priveste intelepciunea celor batrani, cred ca toti sunt de acord ca uneori varsta NU aduce un plus de intelepciune.
Sunt unii oameni care se straduiesc toata viata sa obtina ceva (lucruri, faima, stiinta etc..) si la vremea batranetii, in loc sa concluzioneze ca NU acesta este scopul vietii noastre, isi imping copii sa faca mai departe ceea ce au inceput ei.

Tu, Andrei, nu ai copii si de aceea nu stii ceea ce este un lucru de mirare si pt mine: cat de modelabili sunt copiii!
Efectiv poti sa le modelezi felul in care vad lumea. Si acest lucru se intampla oricum: voluntar sau involuntar.
Copilul meu de doi ani ne imita pana si in cele mai mici detalii: ne imita uneori si expresia faciala. Daca eu stau pe scaun, isi aduce si el un scaun mic si sta langa mine, daca eu gatesc, se preface ca gateste, etc.. (de aceea stau mai putin pe net, nu vreau sa invete copiii ca aceasta este o activitate normala sau placuta) Asta este ocupatia lui: observa si imita. Imita timbrul vocal al celui mare (desi ei au voci diferite) astfel incat eu nu recunosc cine a vorbit. Etc.

Copilul cel mare preia deja ideile noastre. Vrea sa stie ce credem despre un lucru sau altul si le preia drept adevaruri absolute. Si aici este partea cea mai dureroasa deoarece sotul meu este ateu (cred ca este cel putin a treia generatie de ateism in familia lui). Acum este mic si pot sa-i pun bine in minte ideea a Dumnezeu exista, ca ne iubeste si vegheaza asupra noastra, ca ne asculta rugaciunile si se bucura cand facem bine etc.. Dar inevitabil va sosi momentul cand tatal lui ii va expune propriile pareri. Sau va afla teoria evolutionista la scoala.
De aceea cresterea unui copil in ziua de azi o vad ca o batalie cu timpul.. incerc sa folosesc cat mai bine acest scurt timp pe care il am si in care am ocazia sa-i insamantez niste idei in minte de care sa nu se indoiasca multa vreme de acum inainte.

Ateismul sotului meu a fost invatat de la parintii lui (care de fapt zic ca sunt crestini, dar nu merg niciodata la biserica si cred vorbele lui Marx ca religia este opiumul popoarelor). Nu poti sa te nasti ateu. Ateismul este doar un set de idei care se invata. El a fost invatat de mic ca viata a aparut din combinatii intamplatoare ale elementelor etc.. (ceea ce am aflat si eu in copilarie), dar sotul meu a fost invatat si concluziile darwinismului: omul este in evolutie (deci exista oameni mai evoluati si oameni mai aproape de maimute.. unii avand mai multe drepturi in virtutea legilor supravietuirii celui mai bun/evoluat), morala, binele si raul sunt relative (evident). Acestea sunt ideile care stau la baza conceptiei despre lume a sotului meu, idei pe care NU le pune sub semnul intrebarii deoarece sunt de prea multa vreme in mintea lui.
Si in astfel de conditii eu nu pot deculpabiliza parintii!
Faptul ca X nu s-a casatorit este vina educatiei (a parintilor), nu o intamplare! Nu stiu daca ma fac inteleasa.
Si consider ca in general cand omul este ateu, vina o poarta parintii.
Cunosc multi atei si cunosc multi parintii care si-au pregatit copiii doar pentru a "reusi" social, pentru a avea acces la bunuri materiale, la satisfactii intelectuale etc...
Si atunci ma intreb ce sfaturi pot da astfel de oameni?
Poate ca tocmai greul vietii familiale (fara interventii externe) este sansa tinerilor de a se maturiza, de a-si pune intrebari existentiale.

[andrei25]

În prealabil postat de I.Calin

Sfatul celui bătrân, da! Dar fără imixtiuni gratuite în viața tinerilor. Cât despre faptul că nu vor să aibă nici o legătură cu socrii, nu o să mă facă nimeni să cred că este o opțiune neîntemeiată. Am mai spus: singura datorie este a părinților față de copii și nu invers. Copii nu au cerut să se nască, s-au născut din iubirea celor doi. N-ai decât să le dai educația cuvenită și dragoste, care dragoste adevărată nu cere nimic pentru sine. Este gratuită, fiindcă dragostea autentică este divină. Dacă copii vor alege să-i iubească și să-i respecte mai târziu e și meritul părinților că au știut să le insufle anumite valori. Dar pentru asta nu trebuie să ceară vreo recompensă sufletească. Să dea Dumnezeu să existe cât mai mulți copii care să-și iubească și să-și cinstească părinții și mai ales, părinții - socrii.

Nu sunt de acord cu afirmatia ca "singura datorie este doar a parintilor fata de copii si nu invers".
Din exemplul dumneavoastra cu sotia, cred ca sunteti un pic gelos si mandru. Dar o sa aveti si dumneavoastra copii, daca nu, aveti deja, si o sa se casatoreasca si ei, si o sa vedeti. Sa stiti ca, cu moneda cu care platiti, cu aceia veti fi platit. Doamne ajuta!

[I.Calin]

În prealabil postat de andrei25

Nu sunt de acord cu afirmatia ca "singura datorie este doar a parintilor fata de copii si nu invers".
Din exemplul dumneavoastra cu sotia, cred ca sunteti un pic gelos si mandru. Dar o sa aveti si dumneavoastra copii, daca nu, aveti deja, si o sa se casatoreasca si ei, si o sa vedeti. Sa stiti ca, cu moneda cu care platiti, cu aceia veti fi platit. Doamne ajuta!

Nu știu dacă din ce am afirmat eu reiese că sunt un "pic gelos si mandru". S-ar putea, deși nu mă simt.
Cât despre copii, am și eu și am vorbit până acum în calitate de părinte și nu de copil. Îmi mențin afirmațiile: singura datorie este a mea în calitate de părinte și nu a lor. Și într-adevăr, mă rog la Dumnezeu să mi se plătească cu moneda cu care am plătit și eu. Sunt convins că voi avea parte de multe bucurii. Dacă nu voi avea, în mod cert, eu voi fi cel care am greșit, așa cum, de altfel, văd și acum greșelile copiilor mei.
Copiii, dacă îmi vor greși, îmi vor greși datorită mie și nu datorită lor. Înseamnă că eu nu am fost capabil să le ofer educația potrivită, fiindcă ei sunt în mare parte rezultatul "muncii mele" și al mamei lor și mai apoi, a altor medii educogene. Îmi place să cred că singurul vinovat de ce mi se întâmplă sunt eu și nimeni altcineva. Așa - zisele "rele" sau "bune" pe care mi le vor provoca copii mei vor fi consecințele faptelor mele asupra lor. Și pentru viitor, încerc să mă pregătesc de pe acum și să accept deciziile lor ca fiind bune chiar dacă nu sunt de acord cu ele.
Educația veritabilă constă și în "manipularea" pozitivă a educabilului determinându-l pe acesta să creadă că unele decizii îi aparțin lui și numai lui, evitând satisfacerea orgoliului meu de om "care le știe pe toate". Nu știu dacă mă înțelegi ce vreau să spun, dar nu o să arunc niciodată în cârca progeniturilor mele defectele educației, educație pe care nu o să fiu capabil să le-o dau. Adică, să spun ceva, de pildă, "Eu, bine i-am spus, dar el nu m-a ascultat". Este o scuză superficială a unora care nu au răbdarea necesară să se implice în viața copiilor lor ("Nu am timp", "Nu știu" etc.). Un copil nu te ascultă fiindcă nu i-ai dat motive suficiente să o facă. Nu spun că este ușor să educi, iar pedagogia este o artă și mai puțin o știință. Nu înveți să iubești, o faci pur și simplu. Dacă nu simți copilul și toate problemele sale așa zis naive, nu-l vei simți nici mai târziu, adult fiind. Problemele unui copil sunt foarte importante dpsv și noi trebuie să le acordăm creditul necesar. Dar noi, adesea nu! Noi știm mai bine, noi trasăm direcții, noi facem bine și el trebuie să asculte etc. Haida de!

De ce spun acestea? În educarea lor, nu suntem singuri: Dumnezeu care ne iubește pe noi, îi iubește și pe ei. Dacă copiii mei mă vor iubi, va fi rezultatul îndurării lui Dumnezeu față de mine și nu în urma unor merite - surogat pe care mi le atribui. Dar până să "cer" cinstirea copiilor mei, n-am decât să îmi fac datoria față de ei și nu până la vârsta maturității lor, ci toată viața după puterea pe care o s-o am. Repet: i-am adus pe lume, ei n-au cerșit să se nască, trebuie să le dau tot ceea ce pot și îndrăznesc să sper că Dumnezeu îmi va oferi ajutorul să o fac.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de anna21

Eu nu zic ca parintii gresesc. Ci pur si simplu interventia lor creeaza probleme.
Parintii mei mi-au dat de multe ori sfaturi bune, excelente chiar, pe care nu le-am pus in aplicare deoarece sotul meu avea alte idei.. Si chiar daca stiam ca rezultatul actiunilor noastre va fi prost, in general am evitat sa insist sa se faca cum stiu eu ca e bine (si cum m-au sfatuit parintii) ci accept solutia sotului ca sa avem pace in casa. Si cred ca sotul meu este suficient de inteligent incat sa acepte in sinea lui ca greseste si sa capete intelepciune in timp. Asta este calea cea mai grea, zic eu: sa inveti din propriile greseli.


Cat priveste intelepciunea celor batrani, cred ca toti sunt de acord ca uneori varsta NU aduce un plus de intelepciune.
Sunt unii oameni care se straduiesc toata viata sa obtina ceva (lucruri, faima, stiinta etc..) si la vremea batranetii, in loc sa concluzioneze ca NU acesta este scopul vietii noastre, isi imping copii sa faca mai departe ceea ce au inceput ei.

Tu, Andrei, nu ai copii si de aceea nu stii ceea ce este un lucru de mirare si pt mine: cat de modelabili sunt copiii!
Efectiv poti sa le modelezi felul in care vad lumea. Si acest lucru se intampla oricum: voluntar sau involuntar.
Copilul meu de doi ani ne imita pana si in cele mai mici detalii: ne imita uneori si expresia faciala. Daca eu stau pe scaun, isi aduce si el un scaun mic si sta langa mine, daca eu gatesc, se preface ca gateste, etc.. (de aceea stau mai putin pe net, nu vreau sa invete copiii ca aceasta este o activitate normala sau placuta) Asta este ocupatia lui: observa si imita. Imita timbrul vocal al celui mare (desi ei au voci diferite) astfel incat eu nu recunosc cine a vorbit. Etc.

Copilul cel mare preia deja ideile noastre. Vrea sa stie ce credem despre un lucru sau altul si le preia drept adevaruri absolute. Si aici este partea cea mai dureroasa deoarece sotul meu este ateu (cred ca este cel putin a treia generatie de ateism in familia lui). Acum este mic si pot sa-i pun bine in minte ideea a Dumnezeu exista, ca ne iubeste si vegheaza asupra noastra, ca ne asculta rugaciunile si se bucura cand facem bine etc.. Dar inevitabil va sosi momentul cand tatal lui ii va expune propriile pareri. Sau va afla teoria evolutionista la scoala.
De aceea cresterea unui copil in ziua de azi o vad ca o batalie cu timpul.. incerc sa folosesc cat mai bine acest scurt timp pe care il am si in care am ocazia sa-i insamantez niste idei in minte de care sa nu se indoiasca multa vreme de acum inainte.

Ateismul sotului meu a fost invatat de la parintii lui (care de fapt zic ca sunt crestini, dar nu merg niciodata la biserica si cred vorbele lui Marx ca religia este opiumul popoarelor). Nu poti sa te nasti ateu. Ateismul este doar un set de idei care se invata. El a fost invatat de mic ca viata a aparut din combinatii intamplatoare ale elementelor etc.. (ceea ce am aflat si eu in copilarie), dar sotul meu a fost invatat si concluziile darwinismului: omul este in evolutie (deci exista oameni mai evoluati si oameni mai aproape de maimute.. unii avand mai multe drepturi in virtutea legilor supravietuirii celui mai bun/evoluat), morala, binele si raul sunt relative (evident). Acestea sunt ideile care stau la baza conceptiei despre lume a sotului meu, idei pe care NU le pune sub semnul intrebarii deoarece sunt de prea multa vreme in mintea lui.
Si in astfel de conditii eu nu pot deculpabiliza parintii!
Faptul ca X nu s-a casatorit este vina educatiei (a parintilor), nu o intamplare! Nu stiu daca ma fac inteleasa.
Si consider ca in general cand omul este ateu, vina o poarta parintii.
Cunosc multi atei si cunosc multi parintii care si-au pregatit copiii doar pentru a "reusi" social, pentru a avea acces la bunuri materiale, la satisfactii intelectuale etc...
Si atunci ma intreb ce sfaturi pot da astfel de oameni?
Poate ca tocmai greul vietii familiale (fara interventii externe) este sansa tinerilor de a se maturiza, de a-si pune intrebari existentiale.

O fi purtand vina si parintii, de fapt e ceva normal...dar daca minimizam caracterul copiilor, si ne imaginam ca ne copie pe noi si atat...cred ca nu prea e adevarat.

Legat de necasatorirea copiilor...imi vine greu sa cred ca aceasta se poate datora in cea mai mare parte parintilor, pai atunci cui s-ar datora necasatorirea lor...atunci cand parintii ii sfatuiesc spre aceasta directie?

Copiii-viitorii oameni maturi, pusi in fata unor alegeri, pot avea si ei deja tarele lor, sarm, sau nu, comit greseli, sau nu, sunt sociabili, sau nu au aceasta abilitate de a fi sociabili, pot avea defecte pe care nu si le corecteaza, si pe care poate nici nu le constientizeaza...si deci pana la varsta la care ar putea fi casatoriti, sau nu...pot fi deja foarte responsabili de situatia lor.

Faptul ca in general copiii mici isi imita parintii e doar un stadiu din formarea lor ca oameni, dar cand lucrurile devin mai complexe...copiii au deja mai multe variante/drumuri in fata, aleg si singuri, si ajung sa discearna altfel lucrurile.

Cat despre ateism...faptul ca parintii sunt atei, nu inseamna automat ca si copiii vor fi atei, iar daca sunt...sunt pentru ca aceasta varianta le pare valabila, si nu celelalte care le sunt prezentate.

[anna21]

În prealabil postat de AndruscaCIM

O fi purtand vina si parintii, de fapt e ceva normal...dar daca minimizam caracterul copiilor, si ne imaginam ca ne copie pe noi si atat...cred ca nu prea e adevarat.

Nu minimizez caracterul copiilor. Ci subliniez cat de importanta este modelarea lor cat timp sunt mici. Ca pe aceasta se cladeste ulterior tot sistemul lor de credinte.
Eu sunt uimita cum multi parinti nu-si pazesc gura in fata copiilor (desi stiu ca ei absorb cu usurinta oriec idee/atitudine). Ca fapt divers duminica aceasta am auzit o mama repetandu-i copilului ei de 5 ani: "fetitele sunt pentru baieti". I-a spus-o de mai multe ori. Cum credeti ca va creste acel baiat.. chiar daca ulterior i se va zice" insoara-te, mama"..

Faptul ca in general copiii mici isi imita parintii e doar un stadiu din formarea lor ca oameni, dar cand lucrurile devin mai complexe...copiii au deja mai multe variante/drumuri in fata, aleg si singuri, si ajung sa discearna altfel lucrurile.

Cat despre ateism...faptul ca parintii sunt atei, nu inseamna automat ca si copiii vor fi atei, iar daca sunt...sunt pentru ca aceasta varianta le pare valabila, si nu celelalte care le sunt prezentate.

Evident.
Dar uneori tinerii nu cunosc alta varianta decat cea a ateismului (deoarece crestinismul este prezentat deformat, ridiculizat etc..). Sigur exista copii credinciosi ddin parinti atei.. dar acolo este doar marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi!