Calatori pe drumul spre Emaus

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Cateodata e mai bine sa nu dam curs primului impuls care ne stapaneste. Furia ne orbeste si tot ce ni se pare ca vrem sa combatem, in numele adevarului, nu e decat un exces de rautate care nu doar ca nu zideste, dar chiar darama si ceea ce vrea altul sa ridice!
N-am sa-i iau apararea lui Scotland, desi asa s-ar cadea, dar anumite "reprosuri" care i s-au facut, m-au dus cu gandul la Eminescu, atunci cand a scris "Criticilor mei".

Bade Ioane, ca un bun crestin, e bine sa stim ca nimeni pe lumea asta nu merita ura sau rautatea noastra, chiar daca avem motive sa credem ca... ar merita-o. Primul gust amar pe care mi l-a lasat opinia ta, nu a fost critica extrem de dura asupra textului (marturisesc ca nici eu nu agreez genul asta de lectura, dar nu pot sa nu apreciez multe dintre cele expuse acolo), ci atitudinea fata de... elementul "femeie". E adevarat ca in final, vii si dregi busuiocul, dupa ce ti-a mai trecut furia, dar daca tot realizezi ca ai scris sub acest impuls, de ce nu realizezi si faptul ca judecata acelui moment era intunecata si asupra textului nu doar asupra femeilor. E drept ca facem noi pipi pe roata cand vrea muschiul nostru, dar asta ne creeaza obligatia de a fi blanzi si mereu protectori ai femeii, nicidecum s-o umilim. Aminteste-ti ca bisericile sunt pline in general de femei, aminteste-ti ca femeia este cea careia Dumnezeu i-a oranduit sa fie mama... Nu intelegem noi prea clar ce inseamna treaba asta, dar ele stiu si nu trambiteaza... Si... am mai auzit odata o vorba la maica Siluana: "Spune-mi cum tratezi femeia, ca sa-ti spun ce fel de barbat esti!"
Nu ma astept sa-mi dai dreptate; dimpotriva, probabil vei avea din nou un imbold de a ma pune la punct si pe mine fiindca am indraznit sa nu fiu de acord cu punctul tau de vedere. As putea sa spun ca... "putin imi pasa mie de...", dar vezi tu ca, daca mie nu-mi pasa, tie nu-ti pasa, nimanui nu-i pasa, oare voia cui o facem, Ioane?

Ba dimpotriva, Moshule, iti dau toata dreptatea, caci cred ca ai vorbit drept.
Si iti multumesc pentru cuvintele tale, binefacatoare sufletului meu orbit.
Si imi cer iertare pentru ca te-am mahnit, asa cum am cerut iertare si Oanei. (Pe Scotland sunt in continuare mohorit de suparat...)
Cat despre femei si atitudinea mea despre femeia crestina, in special, am aratat deseori aici pe forum care imi este pozitia. Detest feminismul, din adincul sufletului. Dar am de invatat, mult mai am, cum sa ma exprim atunci cand imi pare ca intalnesc duhul pe care il detest. Ca nu vorbesc ideilor, ci oamenilor in carne si oase, lucru pe care, vai, l-am uitat ieri, spre rusinea mea...
Ce s-o mai lungim, am dat-o rau de tot in bara cu postarile acelea.. Imi e jena sa le recitesc. dar va trebui, pentru a infrunta caderea nervoasa din acele clipe.
As fi vrut sa nu se fi intamplat.
Rog pe toata lumea sa ma ierte. Caci ma caiesc amar. Si, of, parca nu ma recunosc... Iertati-mi, fratilor, ratacirea, va rog, daca se (mai) poate...

Voi incerca o abordare analitica, mai intai. Parte cu parte, text dupa text.
Apoi voi incerca sa compar textele pe baza a ceea ce a reiesit la analiza. Apoi, nadajduiesc o sinteza. Apoi, nu mai stiu... Precizez ca nu am la indemana decat Noul Testament cu Psalmii si Vietile Sfintilor pe luna decembrie (toate cartile mele sunt la 100 km spre Est). Iar memoria nu e deloc punctul meu forte. Asadar voi vorbi din ... ceea ce am uitat...

Scotland a propus mai intai pe Yannaras, cu urmatoarele afirmatii:
"Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viaţă. Viaţa se hrăneşte cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înţepenirea şi stagnarea, în viaţa totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele vieţii acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării. Timpul e o înlănţuire neîntreruptă de transformări; viaţa biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viaţă a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice."

Sunt convins, de-o vreme, ca setea de viata este sete de dragoste.
Opusul mortii nu este viata, ci dragostea (viata e un context neutru, un cadru, in care se impletesc dragostea si moartea - poate din acest motiv, Freud a pus atat de mare accent pe conflictul dintre Eros si Thanatos, analog luptei dintre Lumina si Intuneric).
Acolo unde este iubire, nu este moarte. Iar unde nu este iubire, nimic nu este. De aceea, dragostea nu cade niciodata. Moartea, deci, este aparenta, acolo unde este dragoste. Dumnezeu nu poate fi muritor deoarece este Dragoste vesnica. Dragostea Hristos este Viata (si Calea si Adevarul).
Asadar, sensul primei propozitii a lui Yannaras imi scapa acum. Setea de originalitate e, mai degraba, o tendinta psihologica de afirmare a unicitatii personale, probabil de sorginte narcisica. Sub ea, insa, originarul ar putea fi setea de Hristos, asadar de dragoste. Starea originara este insa usor de deviat cand intalneste indicele de refractie al mintii... Si apare ca fiind resimtita subiectiv ca sete de nou, de original (nou si original nefiind totusi deloc acelasi lucru, desi sunt folositi deseori ca termeni sinonimi). Dar sufletul vrea pe Hristos, in timp ce mintii (neunite cu o inima curata) i se pare ca omul vrea originalitate...

Ca viata se hraneste cu schimbare, presupune sa acceptam viata ca pe un organism a carui hrana e schimbarea, fara de care viata ar inceta.
Dar nu cumva este exact invers?
Nu cumva schimbarea (dinamica lumii, cresterea sau dimpotriva, disolutia) exprima insasi puterea creatoare a vietii? Nu cumva tocmai Dragostea ordoneaza, la noi niveluri de fiintare, umanul? Pana la "plinire" in Duhul?
In fata acestei dileme, propun sa consultam chiar acum Evanghelia si celelalte carti ale N.T.:
Mat. 4,23-24: "Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatind in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia Imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor." Hristos Dragostea (Viata) aduce schimbarea. In popor, in mii si mii de oameni (iar mai apoi in lume, pretutindeni). "Si multimi multe mergeau dupa El..."
Mat. 5 - Predica de pe munte. Viata in Hristos aduce mantuirea. Nu viata se hraneste cu schimbarea, ci neschimbarea, neclintirea omului din virtute, asezarea lui in Dragoste sub formele ei enumerate in versetele din cuprinsul Predicii, acestea atrag bunavointa lui Dumnezeu si aduc schimbarea mantuitoare - "ca a lor este Imparatia cerurilor", "ca aceia se vor mangaia", "vor mosteni pamantul", "se vor satura", "se vor milui", "vor vedea pe Dumnezeu", "fiii lui Dumnezeu se vor chema" si "plata voastra multa este in ceruri".

Lore:va fi foarte interesant demersul tau de informare cu privire,cel putin,la Berdiaev.El s-a definit in urmatorul mod: ,,Mă recunosc a fi teosof creştin, în sensul în care au fost Clement al Alexandriei, Origen, Sf. Grigorie de Nyssa, J. Bohme, Sf.Martin, Fr.Baader, V.Soloviov, toate puterile spiritului meu, ca şi cele ale conştiinţei mele sunt îndreptate către pătrunderea absolută a problemelor ce mă tulbură. Şi scopul meu e mai puţin de a le da o soluţie sistematică, cât de a le pune mai viguros în faţa conştiinţei creştine. Nu trebuie să se vadă în această cuvântul dirijat împotriva sfinţeniei Bisericii.Mă pot înşela mult, dar dorinţa mea nu este de a aduce vreo erezie, sau un protest ce creează schismă.Eu evoluez în sfera problematicii creştine; ea pretinde eforturi creatoare de gândire şi cele mai diverse opinii firesc, sunt autorizate."

Din perspectiva criticii aduse de tine el spunea asa cu privire la raportul Biserica-Traditie: ,,Viaţa Bisericii este aşezată pe Sfânta Tradiţie, pe succesiune. Prin tradiţie pătrundem într-o singură şi aceeaşi lume spirituală, în viaţa noii generaţii. Tradiţia este experienţa supra-personală, ecumenică, viaţa spirituală creatoare transmisă din generaţie în generaţie, unind viii şi morţii, este victoria asupra morţii. Aceasta (moartea) domneşte în lume, dar este învinsă în Biserică. Tradiţia este amintirea care învie, biruinţa asupra stricăciunii, afirmarea vieţii eterne. Tradiţia Bisericii nu este o autoritate externă şi impusă. Este o reală biruinţă intrinsecă, adusă asupra rupturii timpului; este o percepere a eternităţii în fuga mortală a timpului, o unire a trecutului, prezentului şi viitorului într-o unică eternitate. Viaţa, în tradiţia Bisericii, este viaţa în eter­nitate; este înţelegerea şi recunoaşterea realităţilor inte­rioare. Trecutul nu se cunoaşte din afară, prin fragmentele de monumente păstrate, supuse criticii analitice a istoriei, ci dinăuntru, prin sfânta amintire, prin întâlnirile interioare, prin viaţa spirituală ecumenică, ce triumfă din rupturi şi din „extrapuneri".

Tradiţia nu este autoritatea, ci este viaţa creatoare a duhului.Autoritatea este o categorie aplicabilă doar lumii naturale, lumii împărţirii şi urii. În lumea spirituală; ea nu înseamnă nimic, sau înseamnă doar umilinţă (smerenie) şi supunere ce vine din libertate. Tradiţia autoritară nu este decât traducerea limbii lumii spirituale în cea a lumii naturale şi istorice, nu este decât o adaptare la generaţia veche.

Biserica nu este o realitate ce există paralel cu altele; nu este un element din totul (totalitatea) istoric şi universal; nu este o realitate obiectivă împărţită. Biserica este totul, ea constituie întreaga plenitudine a fiinţei, a vieţii lumii şi omenirii, dar în starea de încreştinare. Ea posedă o natură cosmică, şi uitarea acestei naturi indică decadenţa conştiinţei sale. O concepţie despre Biserică ce ar înfăţişa-o ca un institut medical, în care sufletele vin pentru tratament, ar fi o concepţie lamentabilă. Cei care nu văd în Biserică decât o instituţie, reneagă natura sa cosmică. În Biserică creşte iarba şi florile se deschid, biserica este cosmosul încreştinat. Hristos a pătruns în cosmos, aici a fost crucificat, în el a înviat şi totul s-a schimbat şi înnoit, întregul cosmos urmează drumul răstignirii şi învierii.Cosmosul încreştinat, în care este învins haosul, consti­tuie frumuseţea, de aceea Biserica poate fi definită ca adevărata frumuseţe a fiinţei. Şi orice dobândire de fru­museţe în lume este într-un sens profund o încreştinare. Frumuseţea este scopul vieţii universale; este îndumnezeirea lumii. Frumuseţea va salva lumea, cum a spus Dostoievski. Obţinerea frumuseţii constituie salvarea lu­mii. O concepţie întregită (integrală) despre Biserică este cea care o înfăţişează a fi cosmosul încreştinat, ca frumuseţea. Doar o concepţie diferenţială o transformă în instituţie."

Nu trageti in el pana nu verificati tot ansamblul opiniilor sale.Eu am selectat o perspectiva,nu intreaga opera.Omul nu s-a definit a fi un conciliu ecumenic,ci a fost onest.Cat despre Yannaras,personal nu stiu sa fi facut un apel la ruperea de Parintii Bisericii.Ceea ce acel om a scris acolo nu era un apel la rupere ci exact invers,la redescoperire,de fapt el protesteaza contra crestinismului mort in formalism,zgomotos in exprimare,plat in conceptii pur teoretice si efectiv mort in traire.Inclusiv Parintii Bisericii,in ziua de azi,sunt un slogan,in multe situatii.Multi flutura acest steag desi nu cred ca au lecturat prea mult din ei.Si nici nu traiesc precum au spus ei.Prin urmare in acest caz,asasinatul este mult mai grav,pentru ca nu este prin renuntare,printr-un act radcal si injust, ci prin ingropare,ceva mult mai perfid, a lor in ipocrizia crestinismului de parada.

Pe acest forum s-a deschis o sectiune de Patrologie.Va invit sa va uitati cati oameni au postat acolo,pe cati i-a interesat sa dea o mana de ajutor si apoi sa verificati ce subiecte se discuta.Asta nu a scandalizat pe nimeni.

Opinia,nu zic ca este buna,unuia,ortodox,care a criticat nu Biserica,daca va uitati atenti,ci trairea care se regaseste azi in ea,nu stiu in ce proportie.Parintii Bisericii sa stiti ca nu au fost niciodata niste dogmatici morti in traire.Au sustinut dogma cu trairea,in caz contrar,si grecul asta incearca sa spuna,dogma devine o schema moarta,de parada,care nu te mai ajuta cu nimic.O pui in vitrina,o admiri si o pastrezi.Dar nu o traiesti,nu contientizezi ca „sabatul a fost facut pentru om, iar nu omul pentru sabat“.Lipsa de traire,rutina comoda si mediocra,atat de straine de duhul patristic,creator,viu,traitor,sunt tintele de atac ale grecului.Poate ar trebui si aici sa vedeti tot ce a spus,nu zic ca are dreptate,dar sa-si spuna opinia asta are dreptul,desi sunt convins ca stia ce va trezi si cu ce se va lupta.

La final despre absenta lui Hristos din mica mea creatie scandaloasa.O sa fiu scurt.Am selectat doua opinii care in esenta vorbeau despre libertate in afara trairii moarte,formale,de care toti ne temem,marea majoritate in ea ne balacim dar nimeni nu doreste sa vorbeasca despre ,,scheletele din dulap".Cat timp usa constiintei ramine comod inchisa totul,fie si de fatada,este bine.Acestor doua opinii care reprezinta o zbatere,intrebari,farmintari,le-am dat un titul:,,Calatori pe drumul spre Emaus".Va mai amintiti din Biblie cum erau cei doi calatori,care era starea lor?Pe cei doi cu acei doi din Biblie i-am comparat,de aceea am si ales titlul.Haideti sa ne amintim impreuna scena:

,,In aceeasi zi, iata, doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o departare de saizeci de stadii de Ierusalim si vorbeau intre ei despre tot ce se intamplase. Pe cand vorbeau ei si se intrebau, Isus S-a apropiat si mergea pe drum impreuna cu ei.Dar ochii lor erau impiedicati sa-L cunoasca.El le-a zis: "Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbati intre voi pe drum?" Si ei s-au oprit, uitandu-se tristi."

Poate acum intentia mea devine mai clara,am subliniat elementele de legatura cu cei doi.De aceea am si ales exact acel titlu.Am mai spus in introducere o urare: ,,Pace voua".Haideti sa revedem contextul ei: ,,Pe cand vorbeau ei astfel, insusi Isus a stat in mijlocul lor si le-a zis: "Pace voua!" Plini de frica si de spaima, ei credeau ca vad un duh."

Ideea mea,poate prea complicata,am acest talent infiorator,a fost de a-i transforma pe cei doi in cei doi ucenici si de fapt o imagine a tuturor celor care trec prin momente de cumpana,un drept refuzat in ziua de azi,se pare.Urarea era simbolul faptului ca zbaterea lor,precum a ucenicilor din cele doua scene,nu trebuie sa tulbure.PACE VOUA.Finalul stupidei mele creatii se incheia cu un citat din Augustin care sublinia faptul ca desi toti,ca si cei doi,putem avea zbateri,si le avem chiar si tarziu( ,,Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit")putem sa-l gasim pe Dumnezeu.Era ideea corolar la PACE VOUA.Apoi citatul din Augustin era un imn inchinat imposibilitatii de a-l cuprinde pe Dumnezeu in gandirea noastra meschina,cu privire la dragostea cu care EL ne-a iubit primul,speranta ca linistea va fi camasa nelinistii de acum.PACE VOUA.

Daca nu as fi renuntat initial la dialogul cu Ioan Gura de Aur si Eferm poate ca lucrurile ar fi fost mult mai clare.Imi pare rau ca v-am suparat,dar sa stiti ca desi zbaterea era evidenta,si asa am vrut,Hristos era prezent si la inceput ,,PACE VOUA",si pe parcurs(drumul spre Emaus a fost unul al zbaterii pana la venirea Lui,trebuia sa accentuez asta)cat si la final,prin gasirea,desi tarzie,la finalul textului,dar gasirea Lui,a Necuprinsului,a Celui in care sufletul isi gaseste linistea.Drumul spre Eamus este un drum al nostru al tuturor,al zbaterii,deziluziei,spaimei,indoielii.Toti mergem pe el,nu doar cei doi,ei au prezentat zbaterea lor,cu care poti rezona sau nu,total sau partial,dar ea exista in multi.Foarte putin o spun,probabil din teama de a nu fi criticati.Exista insa un PACE VOUA si un devreme sau un traziu,exista speranta si dorinta tacuta sau abia spusa ,,neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna întru Tine".

PACE VOUA.De ce as fi spus acesta urare in apropierea Craciunului(?) si nu de Pasti(!),cand ar fi fost mult mai potrivita din perectiva biblica a textului?Pentru ca in momentul in care Hristos a spus asta era prezent in mijlocul lor,asa cum este mereu prezent in mijlocul nostru,chiar daca noi nu-l vedem fie si din pricina zbaterii noastre.Dar EL este mereu intre noi si poate fi gasit.PACE VOUA.


Acum,daca stiti toata povestea,puteti sa ma criticati cum doriti,cortina si cazut si tristul actor cu piesa lui ratata se retrage din fata salii goale.PACE VOUA.

Mat. 5,45 "Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti." Dincolo de mesajul central al versetului (universalitatea Dragostei Tatalui si indemnul Domnului catre iubirea aproapelui) sesizam asezarea Dumnezeirii (Viata, Dragostea) ca Izvor al schimbarii - rasare soarele, vine ploaie etc. Apelul la cateva elemente naturale, pentru ca din zidire vedem deja cine carmuieste lumea, asadar de unde vine schimbarea.
Mat. 6 - Rugaciunea Domneasca. Toata rugaciunea arata cum omul cere de la Izvorul vietii si al schimbarii sa se intample ceva (modificari): ca numele Lui sa se sfinteasca in om, nefiind desavarsita aceasta metanoia; ca lumea sa devina sfanta, Imparatie a Domnului etc.
Mat. 6,33 "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua." Schimbarea vine (doar) de la Dumnezeu. Schimbarea sfintitoare.

Si multe alte locuri din Scriptura vorbesc despre raportul dintre viata si schimbare.
Si intreg duhul Scripturii e poveste de dragoste, intre Dumnezeu si om. De la Viata la vietile noastre, de la Lumina la lumini (lumina candelei, preinchipuind duhul omului, alimentata din uleiul adinc, dinlauntru, unde salasluieste Duhul / sau nu), de la Duhul Sfant la duhurile noastre.

Biblia imi pare a fi omisa ori cu buna stiinta intoarsa pe dos de Yannaris. Acum in clipa asta asa cred, ca am intalnit deja la Yannaris o pozitie rasturnata, razvratita. Desigur, e o impresie momentana si e mult prea devreme sa ma pronunt definitiv cu o evaluare solida, cata vreme am comentat doar doua propozitii! Scriitorul vine cu o intreaga opera si Mihailc a punctat, desigur foarte corect, pericolul in care ne aflam cand comentam o fraza dintr-o opera nestudiata temeinic. Dar sub puterea citatelor spun deocamdata acestea. (imi revin in minte acum ... Apostolul Pavel, care nu mai traieste el, ci Hristos viaza in el... iata schimbarea sub puterea Vietii / Dragostei Hristos! ... Apoi psalmii care preamaresc puterea Vietii in vietile noastre, apoi tanguirea lui Iov pe marginea schimbarii dezastruoase din viata lui ....etc....)

Daca cercetam viata noastra, a schimbarilor care o alcatuiesc (merg in duhul lui Yannaris), asa cum face omul de stiinta ateu, disciplinat si meticulos, ajung desigur sa observ anumite caracteristici ale vietii, cum ar fi de pilda schimbarea continua.
Dar aceasta doar daca omit legatura adinca, organica, dintre Dumnezeu si creatia Lui, dintre Viata si viata. Deja, daca iau in calcul si pe Dumnezeu si nu mai rup dialogul meu despre viata omeneasca, individual si social, in clipa si in intreaga istorie, deja totul ... se schimba!
Luind in calcul Dragostea, asadar pe Dumnezeu, afirmatiile lui Yannaris imi par curioase. Sunt din alta lume... O lume fara Dumnezeu, inchisa in mecanica ei rece... Un ceasornic fara Ceasornicar. Nu pot cunoaste deplin ceasul, oricat de ager mi-e ochiul, daca nu am habar de intentia, scopurile Ceasornicarului.
Nu ma intereseaza acest excurs, il resping adinc, visceral. Stiinta in sine, rupta de seva organica ce strabate "drumul" dintre Dumnezeu si om, imi pare ceva strain de alcatuirea sufleteasca a omului. Ca atare, o resping ca pe un corp strain.
Imi pare ca ea are un sens doar ca pas incipient, ca moment de colectie a datelor, ca o treapta sau succesiune de trepte a scarii catre Cunoastere. Dar vine repede momentul cand dam acestei scari cu piciorul, pentru a putea deprinde Cunoasterea. E un gest obligatoriu!
Oare Yannaris nu l-a facut inca? Are gheata prinsa in capcana?...
Mai e nevoie de reflectie, de lectura, de Mila lui Dumnezeu (de care, vai, m-am departat singur inainte chiar sa incep aceste reflectii...).

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de ioan cezar

Sunt convins, de-o vreme, ca setea de viata este sete de dragoste.
Opusul mortii nu este viata, ci dragostea

Este interesant că termenul latin pentru dragoste, amor este alcătuit din prefixul "a", care arată negaţie, şi numele mor. Ambele sunt, probabil, de veche origine indoeuropeană. Prin urmare, dragostea este ceva care se opune morţii.

Au existat două prefixe ale negaţiei, ambele au circulat încă în limba greacă şi mai circulă şi în unele limbi moderne, precum franceza: negaţia "tare" cu a- şi negaţia "slabă", cu me-. Penrtu Platon, de exemplu, lumea ideilor este existenţa însăşi, "on", iar lumea vizibilelor este "non-existenţa", pentru care nu foloseşte negaţia tare "an-on", ci preferă negaţia slabă "me-on". Adică, ceea ce vedem este o para-existenţă sau o existenţă atenuată, reflectată, lucru dezvoltat mai în detaliu în Statul.

Să aplicăm aceste posibilităţi şi la rădăcina cuvântului moarte: mor. Negaţia tare este iubirea, aşa cum am văzut. Dar aplicând negaţia cealaltă, obţinem....me-mor. Nu este ciudat că memoria (şi....memoriile) reprezintă varianta mai slabă a ceea ce se opune morţii ?

Se spune "cuvintele au inteligenţa lor" sau "duhul lor". Iată că etimologiile vechi sunt puncte de plecare pentru fascinante reflecţii...

[MariS_]

O, ce bine ar fi ca, inainte de a ne critica semenul, sa-l intelegem bine. Deobicei pornim invers, mai intai il criticam "bine" si abia pe urma incercam sa-l intelegem. Asa procedez si eu si pe urma ma caiesc si ma rusinez de pornirea neinteleapta. Yannaras si Berdiaev NU se opun Dragostei, ci ei se opun rutinii si formalismului trairii ei. Ei nu se opun Traditiei, ci se opun spiritului formalist si de rutina al trairii Traditiei. Unul ataca formalismul, inchistarea si rutina din perspectiva libertatii (Berdiaev), celalalt din perspectiva creativitatii (Yannaras). Dumnezeu nu este nici formalist, nu este nici rutina, nici inchistare, Dumnezeu este liber si este creativ, este viu, adica opusul formalismului, rutinei si inchistarii. Este si dragoste, binenteles, mai ales dragoste, asa cum bine sublinia Ioan Cezar, dar dragostea moare tocmai prin formalism, rutina si inchistare si devine tot mai vie in libertate si in creativitate. Iar noi trebuie sa tindem sa ne asemanam cu Dumnezeu, deci sa nu tindem sa devenim formalisti si rutinisti (licenta) si inchistati, ci sa iubim liberi si creatori, sa fim fiinte vii. Autorii respectivi nu vin sa modifice teologia, ci dau doar o perspectiva noua asupra modului de a fi TRAITA. Sigur, fiecare e liber sa-i placa sau nu aceste idei, insa trebuie sa fim onesti si sa nu punem ganduri si opinii de-ale noastre in gura celor pe care dorim sa-i criticam. Si pentru a nu face acest lucru mai putin onorabil e bine sa avem rabdarea mai intai de a le intelege bine ideile si abia apoi sa le criticam. Este o greseala sa consideri ca Yannaras si Berdiaev se opun Dragostei, cand de fapt e chiar invers. Ei se opun celor ce omoara Dragostea tocmai printr-o atitudine de formalism, rutina si inchistare. Ei pledeaza pentru o traire autentica si profunda a Dragostei. Desigur ca au si idei care pot fi criticate si cu care sa nu fim de acord, dar pentru asta nu trebuie sa facem catalogari si etichetari facile. Nu e bine sa inchizi un om, si cu atat mai mult un ganditor, sub o eticheta.
Sper ca n-am suparat prea tare prin opiniile exprimate mai sus si imi cer iertare dinainte celor ce le-am produs neplaceri sau discomfort.
Hristos in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[lore86]

În prealabil postat de Mihailc

Lore: Să disprețuiești niște autori înainte de a-i cerceta și înțelege, nu-i o atitudine ortodoxă. Sfinții Părinți i-au combătut pe alții în cunoștință de cauză, dar observ că celor cărorora le place să se creadă urmașii lor procedează precum consumatorii de presă mondenă de astăzi: vorbesc din auzite, din surse de mâna a zecea. Bârfa răutăciosă e un păcat, chiar dacă pretinde că zidește evlavia.

Imi pare rau ca ai ajuns sa crezi lucrul asta.
Nu dispretuiesc pe nimeni, nici macar pe cei care imi fac rau. Imi cer iertare daca prin postul meu am ranit pe cineva.
Mi-am exprimat un punct de vedere asupra celor doua discursuri expuse de scotianul. Am facut de asemenea precizarea ca nu stiu mai nimic despre ei, dar ca ma voi interesa, era un punct de vedere asupra acelui text. Faptul ca am intrezarit elemente neortodoxe, si am afirmat lucrul asta nu inseamna o barfa.
Drept sa-ti spun, nu inteleg ceva: sari ca ars cand cineva se leaga de Yanaris al tau. Nu cumva l-ai facut un bun prea personal? destule invataturi ale sfintilor parinti au fost dezbatute, inclusiv a sfantului Ioan Gura de Aur. Si atunci ai stat in tribune. CE sa inteleg de aici, Mihail?

[lore86]

În prealabil postat de MariS_

O, ce bine ar fi ca, inainte de a ne critica semenul, sa-l intelegem bine. Deobicei pornim invers, mai intai il criticam "bine" si abia pe urma incercam sa-l intelegem. Asa procedez si eu si pe urma ma caiesc si ma rusinez de pornirea neinteleapta. Yannaras si Berdiaev NU se opun Dragostei, ci ei se opun rutinii si formalismului trairii ei. Ei nu se opun Traditiei, ci se opun spiritului formalist si de rutina al trairii Traditiei. Unul ataca formalismul, inchistarea si rutina din perspectiva libertatii (Berdiaev), celalalt din perspectiva creativitatii (Yannaras). Dumnezeu nu este nici formalist, nu este nici rutina, nici inchistare, Dumnezeu este liber si este creativ, este viu, adica opusul formalismului, rutinei si inchistarii. Este si dragoste, binenteles, mai ales dragoste, asa cum bine sublinia Ioan Cezar, dar dragostea moare tocmai prin formalism, rutina si inchistare si devine tot mai vie in libertate si in creativitate. Iar noi trebuie sa tindem sa ne asemanam cu Dumnezeu, deci sa nu tindem sa devenim formalisti si rutinisti (licenta) si inchistati, ci sa iubim liberi si creatori, sa fim fiinte vii. Autorii respectivi nu vin sa modifice teologia, ci dau doar o perspectiva noua asupra modului de a fi TRAITA. Sigur, fiecare e liber sa-i placa sau nu aceste idei, insa trebuie sa fim onesti si sa nu punem ganduri si opinii de-ale noastre in gura celor pe care dorim sa-i criticam. Si pentru a nu face acest lucru mai putin onorabil e bine sa avem rabdarea mai intai de a le intelege bine ideile si abia apoi sa le criticam. Este o greseala sa consideri ca Yannaras si Berdiaev se opun Dragostei, cand de fapt e chiar invers. Ei se opun celor ce omoara Dragostea tocmai printr-o atitudine de formalism, rutina si inchistare. Ei pledeaza pentru o traire autentica si profunda a Dragostei. Desigur ca au si idei care pot fi criticate si cu care sa nu fim de acord, dar pentru asta nu trebuie sa facem catalogari si etichetari facile. Nu e bine sa inchizi un om, si cu atat mai mult un ganditor, sub o eticheta.
Sper ca n-am suparat prea tare prin opiniile exprimate mai sus si imi cer iertare dinainte celor ce le-am produs neplaceri sau discomfort.
Hristos in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Bun, de acord.
Cum intelegeti libertatea si creativitatea in ortodoxie? Poate si la nivel practic, nu doar teoretic.

[lore86]

În prealabil postat de ioan cezar

Sunt convins, de-o vreme, ca setea de viata este sete de dragoste.
Opusul mortii nu este viata, ci dragostea

este extraordinar acest cuvant. Niciodata nu l-am privit in aceasta lumina. Adica poti fi viu, dar daca nu ai dragoste tot mort esti. Cat de adevarat este! si era sub ochii nostrii tot timpul! Iar eu abia acum l-am remarcat.
Multumesc ptr farama asta de lumina...:)