Asemanari intre budism tibetan si crestinism ortodox

[florin.oltean75]

Dramatism si Cunoastere

Mintea, in crestinism, urca in virtute prin construct dramatic.

Scena cosmica este conflictuala, polaritatea ireductibila, individul tras puternic de forte contrare.

-------

Mintea, in budism, de asemenea capitalizeaza cultivarea dramatismului in schema dualista samsara - nirvana. Insa recunoaste ca aceasta, la nivel profund, este fara diferentiere, unitara.

In plus, in zbuciumul dramatic, in budism se investigheaza care este natura esentiala a ceea ce este perceput, care este natura esentiala a ceea ce este resimtit, care este natura esentiala a celui ce percepe.

[CristianR]

Citind cartea părintelui Sofronie Saharov Rugăciunea - experiența vieții veșnice am dat peste următorul comentariu, iar gândul mi s-a îndreptat către Florin Oltean. Sper să-ți fie de folos:

„Sfătuind împotriva utilizării de practici artificiale, cum ar fi meditația transcendentală, repet numai mesajul epocii de aur a Bisericii, așa cum este el exprimat de Sfântul Apostol Pavel:

«Întrece-te zilnic în credința cea bună; căci zilnica întrecere trupească e-ntru puțin folositoare, dar credința cea bună e folositoare-ntru totul, având ea făgăduința vieții de acum și a celei viitoare. Vrednic de crezare e cuvântul și de toată primirea; fiindcă spre aceasta ne și ostenim și suntem ocărâți și ne luptăm, că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul Cel Viu, Care este Mântuitor al tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor» (1 Tim. 4, 7-10).

Calea părinților cere credință tare și îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii noștri doresc să pună mâna pe orice dar duhovnicesc, inclusiv contemplația nemijlocită a Dumnezeului Absolut, cu forța și repede, și adeseori vor face o paralelă între rugăciunea în Numele lui IIsus și yoga sau meditația transcendentală și altele ca acestea.

Trebuie să accentuez primejdia unor astfel de rărăciri - pericolul de a privi rugăciunea ca una din cele mai simple și mai ușoare mijloace „tehnice” care ar duce la o unire nemijlocită cu Dumnezeu. E imperativ să tragem o linie foarte clară între Rugăciunea lui Iisus și orice altă teorie ascetică.

Se află în amăgire cel ce se silește să se dezbrace mental de tot ceea ce este trecător și relativ pentru a trece un prag nevăzut, pentru a-și conștientiza obârșia veșnică, identitatea sa cu Izvorul a tot ceea ce există, pentru a se întoarce și cufunda în Absolutul transpersonal fără Nume.

Astfel de exerciții i-au făcut pe mulți în stare să se reidice la o contemplare suprarațională a existenței, la experiența unei anume trepidații mistice, la cunoașterea unei stări de liniște a minții, când mintea trece dincolo de hotarele timpului și ale spațiului.

În astfel de stări omul poate simți pacea existenței retrase din fenomenele în continuă schimbare ale lumii văzute; poate avea chiar și o anume experiență a eternității. Dar Dumnezeul Adevărului, Dumnezeul cel Viu, nu este în toate acestea.

Propria frumusețe a omului creat după chipul lui Dumnezeu e aici contemplată și văzută ca Dumnezeire, în timp ce el însuși continuă să rămână înăuntrul limitelor creaturalității sale. E un punct extrem de important.

Tragedia constă în faptul că omul vede un miraj pe care, în năzuința sa după viața veșnică, îl socotește o oază adevărată. Această formă de asceză impersonală duce în cele din urmă la afirmarea unui principiu divin în însăși natura omului. Atunci omul e atras de ideea autoîndumnezeirii – cauza păcatului originar.

Omul orbit de măreția imaginară a ceea ce contemplă a pus deja piciorul pe cărarea autodistrugerii. A disprețiuit revelarea unui Dumenzeu Personal. Socotește principiul Persoanei sau al Ipostasei drept unul limitativ, nevrednic de Absolut. Încearcă să se dezbare de astfel de limitații și să se reîntoarcă la starea pe care își imaginează că a avut-o înainte de venirea sa în această lume.

Această mișcare în adâncurile propriei sale ființe nu e nimic altceva decât o atracție spre neființa din care am fost chemați de voința Creatorului. (Arhimandritul Sforonie, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 155-157)

P.S. Părintele vorbește din experiență proprie, înainte de a se dedica ortodoxiei făcând cunoștință cu practicile spirituale orientale.

[florin.oltean75]

Opiniile exprimate de arhimandritul Sofronie depind de propria sa experienta, de tipul de invatatura orientala cu care a venit in contact. Daca invatatura respectiva promova extrema nihilista - Nefiinta, Impersonalul (dispretuirea Persoanei) - respingerea unor astfel de abordari este pe deplin justificata.

Budismul mahayana (tibetan) nu impartaseste aceasta viziune, pe care o considera o alunecare in extrema. Un dezechilibru, o pierdere a caii de mijloc.

Deci este incorect sa fie inclus in categoria practicilor orientale nihiliste.

[CristianR]

Nu știu dacă am ales topicul corect pentru a posta acel fragment, pe care l-am găsit interesant. Nu e o critică adusă budismului, întrucât nu-l cunosc.

[florin.oltean75]

De la vedere corecta (ochi limpede) la daruire de sine


Cel ce identifica corect natura lucrurilor si a fiintelor
Poate cultiva natural puritatea

Cel ce traieste in puritate
Poate cultiva natural dragostea

Cel ce traieste in dragoste
Se poate darui pe sine celorlalti

[florin.oltean75]

Trei lucrari in budismul tibetan

In budism, masura lucrarii virtutilor este de noaptea pana in cealalta noapte.

Nu de dimineata pana in cealalta dimineata.

Din somn, pana in somnul urmator.

Pentru ca somnul preinchipuie moartea - pentru ca cel ce lucreaza sa aiba tot timpul aducere aminte de moarte.

Sunt trei mari lucrari:
- cea de noapte - care preinchipuie biruirea mortii
- cea de dimineata - care preinchipuie invierea in trup ceresc
- cea de peste zi - care preinchipuie trairea vesniciei

[florin.oltean75]

IERTAREA - o perspectiva rationala budista

In sistemele religioase monoteiste, iertarea este poruncita de Creator.

Duhul de manie din inima este schimbat cu un duh de blandete prin raportare la autoritate. Acest efort voluntar de tranzitie are la baza "intelegerea poruncii si necesitatea conformarii".


--------------------

In budism, iertarea poate fi facuta avand la baza, inclusiv "intelegerea impermanentei fenomenelor".

Un fenomen impermanent nu poate ramane acelasi doua cuante temporale succesive. In momentul in care fenomenul apare, acesta se dezintegreaza imediat.

Un continuum este orice fenomen care se transforma suficient de subtil, astfel incat totusi sa permita mintii sa-l recunoasca sub aceeasi identitate in toate ipostazele sale.


De exemplu, trupurile si mintile noastre sunt continuumuri.

Acestea se schimba clipa de clipa, insa, totusi le recunoastem sub aceeasi identitate.

Trupul nostru de astazi exista pentru ca trupul de ieri, la nivel microscopic, a incetat sa existe.

Mintea, de asemenea, se schimba clipa de clipa.

Persoana de ieri trebuie sa dispara pentru ca persoana de astazi sa poata exista.

In conformitate cu Dharma, un fenomen ca sa fie functional trebuie sa fie in permanenta '€œimprospatat'€ -€“ sa subziste prin mecanismul de dezagregare-agregare.

-----------

Intelegerea profunda a impermanentei are un puternic impact asupra tuturor aspectelor vietii spirituale.

In ceea ce priveste iertarea, putem concluziona ca agresorul si victima de ieri, intr-un mod subtil, au incetat sa mai existe. Nu mai sunt persoanele de astazi.

Realizand impernanenta subtila, este usor sa constientizam ca noi insine dar si dusmanii nostri din trecut, in clipa prezenta suntem persoane ‘nou noute’.

Din aceasta perspectiva, tinerea maniei este irationala. Iertarea vindecatoare.

[florin.oltean75]

Bunatatea – pilonul de rezistenta


Nu putem vorbi de nicio religie care sa nu implice bunatatea, sub o forma sau alta.

O anumita forma de credinta daca nu are in ea niciun strop de bunatate, de fapt, nu este o religie.

Daca exista o scara spre cer, atunci intelegerea Bunatatii este intotdeauna prima ei treapta.

Toate celelalte nu pot fi atinse fara Bunatatea dintai.

-------------------------------


Oare Dumnezeu are o menire, o functie intrinseca?

Care este de fapt menirea unui Dumnezeu?

Functia esentiala a unui Dumnezeu este aceea de a da bunatati din bunatatea Sa.

Acesta este un Dumnezeu.

In crestinism vorbim si de aplicarea de “Pedepse”.

Insa daca “pedeapsa” nu este o expresie a Bunatatii fundamentale aceasta isi pierde sensul rational.

Iar daca pedeapsa este fara sens valoric atunci Dumnezeu inceteaza sa mai fie Dumnezeu.

----------------

Putem spune ca insasi Dragostea este tot o expresie a Bunatatii.

In crestinism omul se umple de bunatatea Lui Dumnezeu - insa daca nu o revarsa asupra semenilor nu atinge maturitatea la care este chemat.

Un om devine “Fiu al lui Dumnezeu” atunci cand revarsa aceasta Bunatate cu care este binecuvantat asupra tuturor fiintelor - atunci cand devine el insusi Izvor Viu pentru toate fapturile insetate. (“fiii lui Dumnezeu se vor chema”)

-----------------------------

In crestinism relatia pozitiva cu ceilalti este evaluata exclusiv prin prima relatiei cu Dumnezeu.


In budism, suplimentar, exista si un dramatism adiacent care alimenteaza nevoia de desavarsire. Fiecare faptura este perceputa ca o mama ratacita in bezna samsarei din cauza necunoasterii Adevarului.

Mama, pentru ca orice faptura fundamental poarta in sine bunatatea sacrificiala a mamei.

Daca in crestinism aspiratia fundamentala este unirea cu Cel Iubit,
in budism este aceea ca prin aceasta unire sa fie intinsa o mana tuturor fapturilor ‘mama’ spre a fi salvate.

Aceasta dorinta arzatoare de a se implica direct in salvarea fiecarei fapturi in budism se numeste bodhicitta.

Este aspiratia primara care alimenteaza orice efort spiritual ulterior.

[florin.oltean75]

Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti

Trebuie sa recunoastem ca este mai usor sa-L iubim pe Dumnezeu decat pe aproapele. Imaterialul, nevazutul este mai abordabil decat o persoana in carne si oase.

Dumnezeu nu ne sacaie, nu ne jigneste, nu ne barfeste, nu ne inseala, nu fura de la noi. Dumnezeu, dimpotriva, ne iubeste.

Cu aproapele lucrurile stau altfel, este alta poveste. Aproapele este dificil, uneori agresiv, nervos, arogant, alteori mincinos, sarlatan, nepriceput, ignorant.

Insa, daca nu-l pot iubi profund pe aproapele, indiferent de lipsurile sale, ce fel de iubire este aceea pe care o port eu lui Dumnezeu?

Este o iubire in adevar sau o iubire interesata?

Este o iubire autentica sau o conformare de rutina?

Oare este iubire, iubirea care este poruncita sau iubirea care asteapta obtinerea unui beneficiu la schimb (imparatia cerurilor)?

==============================

De fapt, care ar fi ingredientul care catalizeaza o iubire spontana, naturala, puternica? Ordinul sau interesul propriu?

Nici unul, nici celalalt. Iubirea sta in ochiul celui care priveste. Iubirea se aprinde printr-o anumita vedere, vederea unei anumite frumuseti, vederea unei anumite profunzimi.

Daca aceasta lipseste, forma de iubire pe care o aratam nu este decat o umbra a celei adevarate.

=======================

Noi ne iubim natural pe noi insine.

Tinem la noi insine asa cum nu tinem la nimeni altcineva.

Iubirea de sine este o forma de atasament spontana, nefortata. Nu este o traire care vine printr-un anumit fel de educatie religioasa, o porunca de genul iubeste-te pe tine insuti.

O avem de-a gata, ne nastem cu ea. Este puternica, ne insoteste in fiecare miscare si decizie.

==========================

De fapt, ce ar avea aproapele in mod special ca sa-l iubesc asa cum ma iubesc pe mine insumi?

Aproapele are un eu, asa cum am si eu unul.

Cum arata cele doua euri, al meu si al aproapelui, in adevar?

In adevar nu exista distante intre euri.

Desi la aratare eu si aproapele suntem separati, in adevar suntem uniti.

In adevar, intre euri lipseste cu desavarsire orice interstitiu.

Din pespectiva adevarului - nu este gresit sa afirm ca eu sunt in celalalt iar celalalt in mine.

Deci nu este gresit sa consider ca aproapele, in adevar, este atat de aproape de mine ca de fapt nu sunt decat tot eu dar intr-o alta ipostaza.

In adevar, ceilalti nu sunt decat tot reflexii ale propriului eu.

Este ilogic sa lovesc aproapele, pentru ca de fapt ma lovesc pe mine insumi. Sau sa-l fur, pentru ca de fapt ma fur pe mine.

Iubindu-l pe celalalt de fapt ma iubesc pe mine insumi.
Salvandu-l pe celalalt de fapt ma salvez pe mine insumi.

Daca undeva aproapele greseste, acolo gresesc si eu.
Daca undeva aproapele sufera, acolo sufar si eu.

Pentru a-l iubi pe aproapele ca pe mine insumi tot ce trebuie sa fac este sa ma vad pe mine insumi in ipostaza aproapelui.

Sa ma recunosc in ochii celuilalt.

[florin.oltean75]

(2) Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti

Porunca este sa-mi iubesc aproapele ca pe mine insumi, pentru ca aproapele, in adancul sau, sunt chiar eu insumi.

Aproapele este oglinda mea.

Cand ma uit atent la aproapele, in profunzime ma vad limpede pe mine insumi.

Daca-l salvez pe aproapele ma salvez pe mine insumi in mod direct.

Nu exista nimic intermediar intre mine si aproapele.

Nu exista alt mecanism ascuns, alta fenomenologie de compensare a binelui facut.

Il salvez si, minune, simt ca sunt salvat.

Daruindu-i lui, de fapt imi daruiesc mie insumi.

Eu sunt in celalalt. In adancul sau este eul meu.

=======

In general, cand aproapele greseste eu nu simt ca greseala lui este greseala mea.

Am senzatia ca sunt independent de ceilalti. Ca nu am nimic de a face cu actiunile lor.

Sunt inclinat sa-i judec si sa-i urasc. Sau sa-i ignor.

Nu sa plang cu jale si adanca parere de rau.

Judecandu-i si urandu-i de fapt ma judec si ma urasc pe mine insumi.

Ignorandu-i de fapt imi ignor propriile pacate care curg in lume.

Pentru ca in inima fiecaruia de fapt acolo sunt eu.

Iertandu-i, ma iert pe mine insumi.

=============

Asa cum un parinte se recunoaste pe sine in copilul sau, asa si noi trebuie sa ne recunoastem pe noi insine in ceilalti.

Cand celalalt se bucura - in adancul sau tresalta de bucurie eul meu.

============

Ii spunem lui Dumnezeu Tata, pentru ca ne recunoastem eul nostru in Eul Lui.

Si El vede Eul Lui in eul nostru.

Caci devenim desavarsiti numai atunci cand il privim pe Cel Desavarsit.

Ce unime, ce usurare, ce bucurie!