Tatal nostru

[fallen]

Din toate cele sapte cereri ale acestei rugaciuni, pe care din ele o cereti mai mult, cu mai multa ardoare? Stiu ca ar trebui pe toate la fel, dar cred ca in anumite circumstante ne dorim ceva anume mai mult. E gresit? Vi s-a intamplat si voua?
Sa ne reamintim :
Tatal nostru care esti in ceruri,
1. Sfinteasca-se numele Tau
2. Vie Imparatia Ta
3. Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant
4. Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi
5. Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri
6. Si nu ne duce pe noi in ispita
7. Si ne izbaveste de cel viclean
Amin

Probabil cei mai multi oameni se roaga pentru paine, altii poate pentru izbavirea de rau, dar cel mai greu lucru pana la urma dupa parerea mea e iertarea pacatelor noastre, care e conditionata de iertarea gresitilor nostri. Asta practic e ceea ce ni se cere noua, oamenilor, dar care totusi nu o putem face fara ajutorul Lui.
Astept comentarii.

Se poate sa avem perioade cand ne rugam mai mult pentru ceva si perioade cand ne rugam mai mult pentru altceva. Eu chiar nu acordam importanta prea mare partii cu "painea noastra", asta pentru ca nu mi-a lipsit... Dar vazand lumea care se inchina in biserica mai mult la aceasta ruga, mi s-a facut rusine ca nu sunt suficient de recunoscatoare pentru a nu am fost lipsita de aceasta paine.

Imi place "Vie imparatia Ta"... si pentru faptul ca "vie" se poate folosi cu ambele sensuri :"sa fie vie" sau "sa vina" - asa ma gandesc eu...

Ma rog sa nu fiu dusa in ispita, sau sa fiu in stare sa depasesc ispita, caci spun sfintii Parinti ca fara ispite nu ne putem mantui (sper ca nu gresesc, asa am retinut, ca ispitele ne invata mai bine cum sa ne ferim de rau si sa lepadam pacatul).

Ma rog, desigur, si pentru iertarea greselilor si fagaduiesc ca si eu voi ierta. Dar oare iert cu adevarat? Apropo' de topicul cu "sintagme/ zicale gresite", eu nu cred ca e adevarata zicala "sa ierti, dar sa nu uiti". Cred ca ceea ce ierti cu adevarat, iti iese din minte, altfel ar fi o tinere de minte a raului sau o mandrie pentru faptul ca "uite ce am fost eu in stare sa iert"!

[Marius22]

Nu stiu neaparat daca Dumnezeu raspunde cererilor noastre in functie de ardoarea, de patosul cu care rostim rugaciunile. Sigur, este bine sa existe o inflacarare in rugaciune, dar cum deosebim noi daca aceste trairi ale noastre sunt psihice sau duhovnicesti?

Cand rostesc aceasta rugaciune incerc sa am constiinta si simtirea lui Dumnezeu ca Tata al nostru. Spun asta, pentru ca m-am aflat de multe ori rostind-o mecanic, ca unui Dumnezeu indepartat si strain, cand de fapt gandurile mele si propria inima umblau hai-hui in departarile si strainatatea ne-trezviei.

Numai uniti tainic cu Hristos, cu Dumnezeu Fiul, Il putem trai cu adevarat pe Dumnezeu ca Tata. De aceea, Biserica nu numai ca ne invata cum sa ne rugam, ce sa cerem, dar prin Sfintele Sale Taine si prin toate caile prin care Hristos ni Se impartaseste prin harul Duhului Sfant (icoana, Sfana Scriptura, natura zidita etc.), ne arata ca Fiul si Duhul Se roaga intru noi, Se roaga impreuna cu noi: "Avva Parinte!"

[fallen]

Pe vremuri si eu rosteam mai cu foc "si nu ne duce pe noi in ispita", crezand ca asta e singurul si cel mai mare pericol care ne paste. Cu iertarea multa vreme am crezut ca sunt o buna iertatoare, dar acum imi dau seama cu parere de rau ca nu e deloc asa....
Si cu painea am cam neglijat-o multa vreme, poate tocmai pentru ca nu am trait cu amenintarea reala a foamei, sau chiar daca era asa, era o foame inchipuita (adica mai degraba im lipseau alte lucruri, materiale sau spirituale).
Ceea ceconstat abia acum, cu surprindere, e ca in aceasta rugaciune nu ceri nimic pentru ceilalti, sau pentru tine in raport cu ceilalti, ca individ (de exemplu, sanatate familiei, prieteni, dragoste etc). Poate fi considerata o rugaciune colectiva, a omului ( fiintei omenesti) - catre divinitate : da-ne noua, iarta-ne pe noi, izbaveste-ne pe noi...nu e o rugaciune particulara : sa-mi reuseasca operatia, sa intru la facultate, etc. Aici spunem "faca-se voia Ta", adica trebuie s-O acceptam, cu bune si cu rele...chiar daca nu intru la facultate sau nu supravietuiesc operatiei....

[cristiboss56]

În prealabil postat de Marius22

Nu stiu neaparat daca Dumnezeu raspunde cererilor noastre in functie de ardoarea, de patosul cu care rostim rugaciunile.

Hai sa-ti spun ceva , draga Marius , pentru ca tot ai adus aminte de cum raspunde Dumnezeu cererilor noastre !
Cu mana pe inima o spun , ca cel mai mult m-a ajutat suspinul catre El ! Da , ai auzit bine , caci de multe ori m-am rugat ore in sir , c u glas tare , cu convingere , dar raspunsul cel mai rapid l-am primit la suspinele mele , adresate Lui . Poate pare curios , dar cred ca acele suspine au fost cele mai sincere , caci erau suspine de disperare , de recunoastere a neputintei mele , de starea in care ma aflam in acel moment . Acele suspine , nu erau programate , nu erau scrise , nu faceau parte din programul meu de rugaciuni , ele veneau pur si simplu , avandu-L pe El in minte si mai ales in suflet . Daca nu El , atunci cine , ma va intelege si ajuta ! Dumnezeu mi-a primit mai mereu suspinarea mea , caci m-am predat Lui , draga Marius . Asta nu inseamna a neglija rugaciunea scrisa , ci dinpotriva !
Post binecuvantat si iertare tuturor !

[adam000]

În prealabil postat de cristiboss56

Hai sa-ti spun ceva , draga Marius , pentru ca tot ai adus aminte de cum raspunde Dumnezeu cererilor noastre !
Cu mana pe inima o spun , ca cel mai mult m-a ajutat suspinul catre El ! Da , ai auzit bine , caci de multe ori m-am rugat ore in sir , c u glas tare , cu convingere , dar raspunsul cel mai rapid l-am primit la suspinele mele , adresate Lui . Poate pare curios , dar cred ca acele suspine au fost cele mai sincere , caci erau suspine de disperare , de recunoastere a neputintei mele , de starea in care ma aflam in acel moment . Acele suspine , nu erau programate , nu erau scrise , nu faceau parte din programul meu de rugaciuni , ele veneau pur si simplu , avandu-L pe El in minte si mai ales in suflet . Daca nu El , atunci cine , ma va intelege si ajuta ! Dumnezeu mi-a primit mai mereu suspinarea mea , caci m-am predat Lui , draga Marius . Asta nu inseamna a neglija rugaciunea scrisa , ci dinpotriva !
Post binecuvantat si iertare tuturor !

Asa e.

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...ea-disperarii/

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...-toata-vremea/

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...-rafail-noica/

.

[ucenic]

Tatal meu, Care esti in Ceruri,
Sfinteasca-se Numele Tau cel Sfant in viata mea;
Sa vina si sa ramana imparatia Ta in inima mea si in viata mea;
Faca-se voia Ta precum in Cer asa si in viata mea. Precum te asculta ingerii sa te ascult si eu;
Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija;
Iarta-mi mie greselile mele precum si eu iert gresitilor mei; (aici ma analizez bine, ca sa nu am nimic impotriva nimanui)
Si nu ma duce pe mine in ispita,
Ci ma izbaveste de cel rau, si ma izbaveste de rau; si ma izbaveste de mine insumi...
Caci a Ta este Imparatia si Puterea si Slava: a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.

În prealabil postat de ucenic

Tatal meu, Care esti in Ceruri,
Sfinteasca-se Numele Tau cel Sfant in viata mea;
Sa vina si sa ramana imparatia Ta in inima mea si in viata mea;
Faca-se voia Ta precum in Cer asa si in viata mea. Precum te asculta ingerii sa te ascult si eu;
Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija;
Iarta-mi mie greselile mele precum si eu iert gresitilor mei; (aici ma analizez bine, ca sa nu am nimic impotriva nimanui)
Si nu ma duce pe mine in ispita,
Ci ma izbaveste de cel rau, si ma izbaveste de rau; si ma izbaveste de mine insumi...
Caci a Ta este Imparatia si Puterea si Slava: a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.

Imi este foarte greu sa comentez rugaciunea unei alte persoane, cu atat mai mult in cazul tau, frate... Nu as comenta-o nici pe a dusmanului meu, de as avea vreunul pe care sa il dusmanesc (m-a ferit Domnul de asa boala mare, deocamdata). Intrucat, ca si in cazul lezarii numelui sau semnaturii, riscam sa aducem ranire sentimentelor celor mai profunde ale unei persoane, sa intram cu bocancii in intimitatea cea mai profunda a omului. Nu se face asta, nu e frumos, nu e bine, nu e nicium laudabil. Lovim implicit si in noi insine si pacatuim inaintea Domnului.
Dar pentru ca ai facut publica rugaciunea, permite-mi un comentariu asupra unui cuvant din rugaciune. O voi lua voit doar ca pe un text, ca pe o afirmatie notata sa zicem pe o foaie de hartie care mi-a ajuns pe o cale sau alta sub ochi. Depersonalizez voit tocmai pentru a nu implica sentimentele, persoana care face aceasta rugaciune.
Si adresez rugamintea sa accepti ca prin aceasta nu doresc sub nici o forma sa critic cu sens de osandire sau ironie sau depreciere ci, doar sa exprim pe cat imi sta in putinta, propria mea convingere in privinta Bisericii si a vietii crestinului.
Asa cum probabil ai banuit, ma voi referi la cuvantul "meu" din formularea "Tatal meu".
Nu voi spune ca exista aici o forma de egoism, nu asta ma preocupa, nu aici vad relevanta. Nuanta asta s-a dezbatut suficient de mult si nu aici simt ca am ceva personal de spus.
Asadar, tintesc din start 3 momente cheie: Raiul, Amestecarea limbilor in Babilon, Cincizecimea.
Si pun iarasi amorsa: individul nu e persoana, iar Dumnezeu face legamant cu persoana umana, cu persoane aflate in comuniune, nicidecum cu indivizi.
Uite ce iese acum in mintea mea! (iertare)

În prealabil postat de cristiboss56

Hai sa-ti spun ceva , draga Marius , pentru ca tot ai adus aminte de cum raspunde Dumnezeu cererilor noastre !
Cu mana pe inima o spun , ca cel mai mult m-a ajutat suspinul catre El ! Da , ai auzit bine , caci de multe ori m-am rugat ore in sir , c u glas tare , cu convingere , dar raspunsul cel mai rapid l-am primit la suspinele mele , adresate Lui . Poate pare curios , dar cred ca acele suspine au fost cele mai sincere , caci erau suspine de disperare , de recunoastere a neputintei mele , de starea in care ma aflam in acel moment . Acele suspine , nu erau programate , nu erau scrise , nu faceau parte din programul meu de rugaciuni , ele veneau pur si simplu , avandu-L pe El in minte si mai ales in suflet . Daca nu El , atunci cine , ma va intelege si ajuta ! Dumnezeu mi-a primit mai mereu suspinarea mea , caci m-am predat Lui , draga Marius . Asta nu inseamna a neglija rugaciunea scrisa , ci dinpotriva !
Post binecuvantat si iertare tuturor !

Subscriu si eu.
Iar suspinul nu vine imediat, din prima ci, adeseori tocmai ca urmare a apropierii si fragezirii sufletului prin rugaciunile acelea spuse cu voce tare ore in sir. Toate au rostul lor! Biserica le-a recomandat pe acelea, intrucat suspinul e deja lucrarea Duhului, mai ales... Nu prea sta in puterea lucrarii omului. (Sfantul Siluan face o marturisire cutremuratoare, intru luare aminte, cand spune ca ... ii venea sa rada, sa pufneasca in ras, uneori cand se ruga... Spre a intelege ca e departe, chiar si la sfinti, clipa autenticei rugaciuni curate.)
Iar Duhul nu se lasa in lenesi si trandavi ci acolo unde omul se straduieste, isi face portia de munca, de truda, de umilinta, de disciplina. Isi demonstreaza astfel seriozitatea. Convinge pana si pe Dumnezeu ca nu se joaca si nu glumeste! Sudoarea muncii sufletesti e bineplacuta Domnului. Care s-a rugat cu sange in Ghetsimani.
Ca sa ma exprim metaforic, rugaciunile "programate" sunt lopeti si cazmale, sape si pluguri pe care le folosim ca sa destelenim ogorul sufletesc. Abia apoi ajungem in zona hranitoare, germinativa, a suspinului. Atunci incepe, cred eu, miezul pocaintei.
Asa imi pare, asa cunosc.

[adam000]

În prealabil postat de ioan cezar

Ca sa ma exprim metaforic, rugaciunile "programate" sunt lopeti si cazmale, sape si pluguri pe care le folosim ca sa destelenim ogorul sufletesc.

Rugaciunile programate sint in primul rind cea mai de baza cateheza. La inceputul inceputurilor citesti si te intrebi ce vrea sa zica. Dar sufletul tau poate nici nu intelege tot, poate nici nu este pe aceeasi lungime de unda cu rugaciunea citita. Cand constientizezi ca nici macar nu intelegi tot ce vrea sa spuna, te rogi la Domnul sa-ti descopere intelesul. E deja o a doua rugaciune (de data asta sincera si mai din suflet, directa vorbire cu Dumnezeu - deci o rugaciune mai "adevarata") paralela cu cea rostita (care e oarecum straina de starea ta de atunci). Iar cand Domnul iti pune gandul bun in minte si incepi sa intelegi, abea atunci descoperi si te minunezi ca exista o discrepanta intre minte si inima. Mintea intelege intrucatva, insa inima nu simte ceea ce ar trebui sa simta, nu e in acord, nu e in peisajul rugaciunii rostite.

Este ceea ce descrie Sf. Ignatie Briancianinov intr-o predica extrem de elocventa, care predica merita din plin citita integral, si pe care o gasiti aici:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...re-ne-trebuie/

Inima, pe care viata nepasatoare dinainte a ranit-o de moarte, nu da niciun semn de viata. In zadar aduna mintea ganduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre multimea pacatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfatarile raiului; in zadar se straduieste mintea sa loveasca in inima cu aceste ganduri: inima ramane fara impreuna-simtire fata de ele, de parca nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici pacatele, nici starea de cadere si pierzare nu ar avea cu ea nicio legatura. Ea doarme somn adanc, somn de moarte: ea doarme, adapata si imbatata cu otrava pacatului.

Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi. De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.

Abea de aici incolo incepe straduinta si adevarata lupta de a ne (fi) resuscitate inimile prin rugaciune spre viata pe care ne-o ofera Dumnezeu, spre - cum frumes se exprima sfantul - "impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu".