Divortul intre pacat si "necesitate"

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de aubergine

Asta nu mai e casnicie, cand unul e intr-o tara, altul in alta, nu mai e nici o casnicie, teoria cu ochii e cat se poate de valabila.

Tu ar fi trebuit sa te nasti inrtr-o alta perioada, si sa-ti plece barbatul in razboiul de... 100 de ani...
Fabulatii si presupuneri, toate doar sa cautam alta carare decat cea la care fac eu referire. Nimeni nu tine partea nimanui: adulterul e adulter si gata. Daca a fost un pat adevarat, sau doar un loc inghesuit cu o femeie la ocazie care a dorit sa-si faca de cap si sa n-o stie nimeni, nu sunt eu in masura sa spun si nu e treaba mea. Ideea mea era aceea ca divortul, oricat v-ati mai ascunde dupa degete, NU este binecuvantat de Dumnezeu. Concluziile pe care le-am tras de-a lungul timpului, referitor la cazuri unde se pune ambitia la bataie, nu intelepciunea si credinta in oranduiala lui Dumnezeu, sunt relevante. N-am vazut vreodata ca un astfel de divort sa-i fi rezolvat problema celui ce alege sa divorteze. Iar daca acesta pretinde ca si-a gasit linistea si fericirea, dupa aceea, ori nu vrea sa vada lumea esecul din adancul sufletului, ori inca n-a sosit momentul, ori Dumnezeu si-a intors demult fata de acolo.
Care sa fie scopul vietii noastre? Nu cumva mantuirea? Judecati si vedeti ce vrea Dumnezeu de la noi si de ce ingaduie anumite lucruri, care ne secatuiesc sufletul? Ni se pare ca nu meritam? Ni se pare ca avem un Dumnezeu nedrept? Ni se pare ca mai are si lacune in marea Lui intelepciune? Ni se pare ca, dupa ce Dumnezeu a pecetluit Nunta, in fata Sf Altar, poate omul dezlega aceasta Sf. Taina, cu atat de mare usurinta? Ne intrebam vreodata, de ce ni se intampla? Si nu vorbesc doar de adulter, ca nu e acesta cel mai grav lucru decat in minti mult prea obisnuite cu telenovelele si scandalurile Can-Can. Cand unul din parteneri are altfel de probleme, ce inima avem sa-l abandonam ca pe o periuta de dinti? Ne-am obinsuit sa primim, sa avem, sa nu fim refuzati si sa nu fim contrazisi. Ah, in ce lume curata, traim!... Totul in jur e numai lapte si miere, doar partenerul nostru e cam... "defect". Noi, nu. Cine stie une-o fi gresit Dumnezeu cu noi, dar nu meritam sa ni se intample tocmai noua!... In ce lume traim? In cea a lui Moisi, cand femeia era omorata cu pietre, cand era "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte", cand se dadea "carte de despartire" pentru adulter. Acestea toate erau legi omenesti. Mantuitorul, a carui adepti pretindem ca suntem, a facut apel la altceva, dar noi, desi crestini, crapam de ciuda pe ingaduirea lui Dumnezeu. Faceti o pauza in minte si imaginati-va ce ne va darui Dumnezeu daca suntem capabili de iertare? Ca ce ne asteapta daca nu iertam, priviti si concluzionati: Lumea abunda de exemple. Putem noi pedepsi mai bine decat Dumnezeu? Putem noi oferi mai mult decat ofera Dumnezeu? Ati iertat vreodata cu adevarat (repet, NU adulterul, ca asta este o bagatela, ci altceva cu mult mai grav, cum ar fi ani grei de temnita, nevinovata, umilinte si compromisuri coplesitoare, etc) Pacat! Intrebati pe cei care au iertat, si veti intelege cu ce i-a rasplatit Dumnezeu. Aici e filosofie de doi lei, intre niste suflete ratacite, care spun totusi in fiecare zi, de cateva ori rugaciunea "Tatal Nostru", omitand faptul ca-si cer singuri, osanda!!