Bolile oare ne pricinuiesc mare folos si plata?

[fallen]

In "duminica orbului", Mantuitorul spune in Sfanta Sa Evanghelie :

1. Si'n timp ce trecea, Iisus a vazut un om orb din nastere.
2. Si ucenicii Sai L-au intrebat, zicand: "Invatatorule, cine a pacatuit, el, sau parintii lui, de s'a nascut orb?"
3. Iisus a raspuns: "Nici el n'a pacatuit, nici parintii lui, ci pentru ca'ntru el sa se arate lucrurile lui Dumnezeu.

Deci, de obicei boala apare ca o consecinta a pacatelor noastre, cel mai adesea a celor care le facem impotriva propriului trup - neodihna, dieta nesanatoasa, lenea sau ravna nesocotita, abuzurile, ignoranta, neascultarea sfaturilor; dar poate aparea si ca un avertisment.
Unora le e de folos, altora nu. Unora le este, intr-adevar, spre mantuire, altora, nu, pentru ca unii cand sunt grav bolnavi se caiesc, altii din contra hulesc si se considera nedreptatiti. Acum spuneti-mi cui ii e mai usor sa treaca prin boala, celui impacat sau celui razvratit? Poate insa sa fie suferinta unui om spre luminarea altuia. Oricum eu cred ca Dumnezeu nu i-ar da asa o incercare unuia care n-ar fi suficient de puternic ca sa o duca, dar acum stim ca omul are liber arbitru pana in ultima clipa si cel rau pana atunci il poate ispiti sa faca ceva necugetat, chiar sa-si ia viata.
Uneori boala nu de la Dumnezeu, ci de la diavol. Mai ales cand vrei sa iesi de sub influenta lui pe loveste pe toate partile, fizic, psihic, material si moral. Te loveste exact unde te doare mai tare, stie ce slabiciuni si ce vicii ai.
Cat despre Sfantul Maslu, la inceput si mie mi se parea ca nu are nici un efect; apoi ca mai rau intarata pe cei rai impotriva mea; dar am insistat sa ma duc, in ciuda amenintarilor, si acum m-au mai slabit, sau m-am intarit eu impotriva lor. Chiar daca te mai loveste in "amorul propiu" si cazi in capcana, te prinzi repede si te redresezi. Deci in concluzie a fost de foarte mare folos, pana acum.
Cat despre evolutia bolilor, am vazut situatii si situatii. Unii se "vindeca" miraculos (impropriu spus pt ca trupul omului odata cu varsta doar se deterioreaza, poate doar sufletul se vindeca); altii se duc neasteptat de repede. Evolutia fizica a bolii nu tine neaparat de credinta omului; ea e probabil raspunsul lui Dumnezeu la actiunile, faptele si gandurile noastre. Dar in sensul in care vrem noi neaparat, ci care considera El ca e mai de folos sufletelor noastre : sa murim repede, sa ne chinuim sau sa ne facem bine.
Nu stiu insa in ce masura bolile psihice aduc vreun folos sufletului, si nici cine sau ce le declanseaza. In orice caz nu cred ca se poate pune egal intre un bolnav psihic si un "indracit", pt ca sunt bolnavi gravi -autisti, schizofrenici - care Il vad pe Dumnezeu, sunt maniaco-depresivi care iau calea bisericii(lor), si sunt oameni care initial n-au nici o suferinta mentala dar sunt (devin) robiti de vicii si pacate atat de mari incat se pot numi cu adevarat diabolici. In exemplele din sfintele scripturi, uneori "indracitii" sunt victime ale propriilor pacate, alteori sunt copii nevinovati. Poate intr-adevar un "duh rau" sa atace copilul nevinovat al unor bine-credinciosi ca sa incerce sa ii intoarca impotriva lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu sa ingaduie aceasta incercare. Sau ei sa nu fie cu bagare de seama, sa se leneveasca, sa zica lasa, ca acum ne e bine, nu trebuie sa-I mai multumim lui Dumnezeu si sa ne rugam si-n culcare si-n sculare, ca uite ne-a indeplinit ruga. De-asta nu trebuie niciodata sa lasam garda jos si sa-l "concediem" pe ingerul pazitor, sau sa-l inchidem in debara cand avem de gand sa facem vreo prostie.
Asadar, sa ne rugam la bunul Dumnezeu, cu ingerii lui si Maica Preacurata, sa ne tina sanatosi si ne fereasca de ispite si de rele. Doamne ajuta!

[antiecumenism]

Sfântul Vasile cel Mare: Dumnezeu nu este autorul relelor

"Un lucru trebuie sa avem clar in mintile noastre: ca o data ce suntem faptura bunului Dumnezeu, ca o data ce suntem paziti de El, Care randuieste pentru noi si pe cele mici si pe cele mari, urmeaza ca nu putem suferi ceva fara voia lui Dumnezeu si ca nici una dintre suferintele noastre nu este spre vatamarea noastra sau spre ceva asemanator.

Am putea sa nu avem nici o suferinta daca ne-am indeparta de viciu; dar pentru ca noi insine, prin placere, ne-am lasat ademeniti de pacat, ce motiv serios am putea invoca incat sa nu fim noi insine autorii suferintelor noastre?
Raul este de doua feluri: raul raportat la simtirea noastra si raul in sine.
Raul in sine depinde de noi, de pilda: nedreptatea, desfranarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otravirea, viclenia si toate patimile inrudite cu ele, care intineaza sufletul facut dupa chipul Creatorului si-i intuneca frumusetea.
Raul raportat la noi provoaca durere si suferinta simtirii noastre, de pilda: boala trupului, ranile trupului, lipsa celor necesare traiului, viata lipsita de slava, paguba de bani si pierderea celor scumpi noua. Fiecare din aceste rele este adus asupra noastra de inteleptul si bunul Stapan spre folosul nostru.
Se ia bogatia celor care au intrebuintat-o rau, ca sa strice unealta cu care savarseau nedreptate; trimite boala celor carora le este mai de folos sa le fie madularele legate decat sa le aiba slobode, spre a ne indeparta de pacat; aduce moarte cand se termina firul vietii, pe care dreapta judecata a lui Dumnezeu l-a fixat dintru inceput pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecaruia din noi. Asadar, este batut trupul, ca sa fie vindecat sufletul; este omorat pacatul, ca sa traiasca dreptatea. Pentru aceasta epidemiile care se abat asupra oraselor si popoarelor, uscaciunea vazduhului, nerodirea pamantului, ca si toate celelalte nenorociri, care se intampla in viata fiecaruia, au scopul de a opri cresterea rautatii.
Deci, Dumnezeu trimite niste nenorociri ca acestea, ca sa inlature nasterea adevaratelor nenorociri. Bolile trupesti si nenorocirile din afara sunt facute pentru zagazuirea pacatului. Deci, Dumnezeu distruge raul; dar raul nu este de la Dumnezeu.


Propriu vorbind, rau este numai pacatul; pacatul, mai ales, merita denumirea de rau; iar pacatul depinde de vointa noastra; sta in puterea noastra de a ne departa de rautate sau de a fi rai.



Afland deci acestea de la Dumnezeu si putand singur sa stii cate feluri de rele exista, cunoscand ce este cu adevarat raul si ca rau este pacatul, al carui sfarsit este pieirea, cunoscand ca rele care produc dureri simturilor sunt rele aparente, ca ele au, in realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pilda suferintele abatute asupra noastra pentru incetarea pacatului, a caror roada este mantuirea vesnica a sufletelor, inceteaza de a mai murmura impotriva celor randuite de Dumnezeu!
Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei raului si nici nu-ti inchipui ca raul are o existenta proprie.
Raul nu exista aparte, ca o fiinta oarecare, si nici nu putem sa ni-l imaginam ca o fiinta independenta si de-sine-statatoare.
Raul nu este decat lipsa binelui.


Deci Dumnezeu a facut trupul, nu boala; a facut sufletul, nu pacatul; sufletul se inraieste cand se indeparteaza de starea lui naturala!



Sa incetam, dar, a corija pe Cel intelept. Sa incetam a cauta ceva mai bun decat ceea ce a facut El. Chiar daca scapa puterii noastre de patrundere pricinile randuielilor marunte ale lui Dumnezeu cu privire la viata noastra, totusi sa fie nestramutata in sufletele noastre invatatura ca de la Cel bun nu vine nimic rau.

Acesta este raul: instrainarea de Dumnezeu"

[antiecumenism]

http://o-viata-frumoasa.blogspot.ro/...pre-boala.html

"Boala este lucru al înţelepciunii Dumnezeieşti Milostivirea lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră!

Dacă totul e de la Domnul, şi boala dumneavoastră este tot de la El. Dacă tot ce este de la Domnul e spre mai bine, înseamnă că şi boala dumneavoastră. [...] Vrăjmaşul vă insuflă: „Nu vei rezista”. Răspundeţi-i: nici nu mă gândesc să rezist de unul singur, ci nădăjduiesc că Milostivul Dumnezeu nu mă va lăsa singur, ci mă va ajuta să ţin piept cum m-a ajutat şi până acum. Iarăşi boala! Să vă dea Domnul răbdare şi seninătate şi să vă izbăvească de cârtirea cea păcătoasă! Nu priviţi cu mohorâre la neputinţe. Ele arată mai degrabă mila şi luarea-aminte a lui Dumnezeu faţă de noi decât lipsa Lui de bunăvoinţă.


Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este. Sunt boli a căror vindecare este oprită de Domnul - atunci când El vede că boala e mai de trebuinţă ca sănătatea pentru mântuire...."

[fallen]

Totusi eu cred ca suferinta trupeasca ne mai vine cateodata si din rautatea diavolului,ca sa ne descurajeze, sa ne opreasca de la anumite actiuni. Asa mi-a zis deunazi si doamna de care v-am povestit cu canonul, zicea ca dupa ce a inceput sa se impartaseasca, tot o "trantea" ala rau... si cred ca se referea si la cazaturi propriu-zise "din picioare", ca de acolo a inceput discutia. E drept ca batranii/ele tot mai cad din picioare, dar dansa chiar nu e genul de "impiedicata, ametita", ca altii/ele. Dar a zis si dansa ca pe masura trecerii timpului, si ala rau a mai slabit-o, a vazut ca nu o poate descuraja. Le spunea unor femei din cartier, care ziceau ca sunt atrase irezistibil in special de frumusetea florilor din gradina bisericii, ca dansa nu poate sa stea o zi fara sa vina sa le ingrijeasca, si vine de la mare distanta. Adevarul e ca nici eu nu pot sa trec prin fata bisericii fara sa intru daca e deschis; cred ca daca ar fi deschis in fiecare zi as intra in fiecare zi, macar sa ma inchin la iconostas, cand se poate. Lumea spune ca locul acela "are mult har" - ma rog, nu stiu acum daca si locurile pot avea har, sau doar oamenii, dar asta nu face obiectul discutiei acesteia.
In alta ordine de idei, cunosc oameni (tineri) care s-au imbolnavit, sau au fost loviti de alte necazuri, de indata ce au comis un pacat, si la extrema cealalta, de cum s-au pus in slujba Dumnezeu. Deci, e posibil ca suferinta si boala sa fie si o incercare de a ne opri de la rele, o avertizare de la Dumnezeu, dar si o ispita de le diavol, o incercare de a ne opri de la intoarcerea la Dumnezeu sau de a ne urma chemarea.

[fallen]

Chiar daca se pare ca pana acum am fost convinsa de veridicitatea acestei afirmatii, ceva m-a facut sa-mi revizuiesc atitudinea.
Bolile este posibil sa nu aduca neaparat vreun folos ci din contra au potentialul sa ne duca si la pierzanie. In orice caz nu aduc nici un folos familiilor bolnavilor, ci din contra, in majoritatea cazurilor ii fac sa huleasca si sa se indoiasca de puterea si de bunatatea lui Dumnezeu. Daca eu de exemplu m-as tine sa merg la biserica in mod regulat, si ai mei sa stie treaba asta, si intr-o zi as cadea bolnava grav sau mortal, ai mei probabil primul lucru ar zice "vezi, la ce ti-a folosit credinta? Ce ti-a dat Dumnezeu? si mai ales ce ne-a dat noua! cu ce-am gresit sa capatam asa o povara? platim pentru pacatele noastre ca sa ne mantuim? mai bine iti vedeai de treaba si ne lasai nemantuiti! cine stie daca lumea ailalta chiar exista! " Si eu poate as insista sa-mi aduca preoti, sa ma spovedeasca, sa-mi faca slujbe pentru iertarea pacatelor, dar poate as fi neputincioasa sa mai ma duc singura undeva, iar cei care ar avea grija de mine ar considera ca ce-mi mai trebuie, ca oricum mor si ma duc d...ului...Sunt multi care zic ca nici slujba de inmormantare nu ne mai foloseste la nimic, decat sa vada lumea si neamurile mai ales ce mult am tinut noi la defunct si ce smecheri suntem...
Din pacate sunt foarte multi oameni care n-au inteles nimic din "rolul" lui Dumnezeu in viata noastra. Multi asteapta inca sa vina si sa ii scoata "la propriu" din .... mizeriile, neputintele, necazurile in care se scalda, sa le dea sanatate, bani, avere, sa-i "trasneasca" pe dusmanii lor in moalele capului...putini au inteles insa ca tocmai aceste lucruri de care incercam toata viata sa scapam sunt de fapt cele care ne duc la mantuire. Dar cum cel rau nu se lasa asa usor, au mai aparut o categorie care isi fac o glorie din neputintele pe care le indura, sperand ca vor fi privilegiati de Dumnezeu in vreun fel, ca daca isi ruo de la gura ca sa faca bine altcuiva, Dumnezeu ii va rasplati si le va face vreo favoare, dar nici macar asta nu se intampla, si de obicei cei care nevoiesc mai rau sunt si primii care se simt indreptatiti sa huleasca. Pe cand cei care se stiu pacatosi, au o atitudine ceva mai umila...

În prealabil postat de georgeval

"Credinta crestina, spune un teolog, dovedeste ca suferinta are un rost, ca este cea mai inalta "scoala" de cunoastere. Fara suferinta, omul poate evita toata existenta si poate face abstractie de semeni. Suferinta este imperativul care il preseaza pe fiecare om sa ia act de existenta semenilor sai, sa-i accepte, sa se deschida si de fapt sa se sacrifice pentru ei. Suferinta este modul total, modul suprem de recunoastere, cel mai bun si cel mai pedagogic mijloc de formare si de implinire a omului pe pamant. Ea este pedagogia divina a maturizarii si implinirii, nu in absenta, ci in prezenta si asistenta lui Dumnezeu".

De ce credeţi că există o legătură directă între suferinţă şi deschiderea faţă de semeni, aşa cum spune teologul de mai sus? Respectiv o legătură în acelaşi sens - cu cât creşte suferinţa, creşte şi deschiderea faţă de semeni?
Mi se pare că suferinţa ne poate apropia de Dumnezeu, căci suferinţa, sau boala, la care se referă acest topic, ne arată că suntem neputincioşi, fără El. Se poate ca semenii să nu înţeleagă exact acest lucru. Unii sunt inconştienţi, şi refuză pur şi simplu să recunoască, sau să accepte că planurile noastre se pot schimba neaşteptat, că viaţa noastră e în mâna Domnului şi tot ce putem face este să trăim în concordanţă cu acest adevăr.
Cred că boala, sau suferinţa, ne îndreaptă atenţia spre lucrurile cu adevărat importante. Sper. Ăsta ar fi folosul lor.
Revin însă cu întrebarea: în ce fel o suferinţă te apropie de semeni?

[adam000]

În prealabil postat de Annyta

De ce credeţi că există o legătură directă între suferinţă şi deschiderea faţă de semeni, aşa cum spune teologul de mai sus? Respectiv o legătură în acelaşi sens - cu cât creşte suferinţa, creşte şi deschiderea faţă de semeni?
Mi se pare că suferinţa ne poate apropia de Dumnezeu, căci suferinţa, sau boala, la care se referă acest topic, ne arată că suntem neputincioşi, fără El. Se poate ca semenii să nu înţeleagă exact acest lucru. Unii sunt inconştienţi, şi refuză pur şi simplu să recunoască, sau să accepte că planurile noastre se pot schimba neaşteptat, că viaţa noastră e în mâna Domnului şi tot ce putem face este să trăim în concordanţă cu acest adevăr.
Cred că boala, sau suferinţa, ne îndreaptă atenţia spre lucrurile cu adevărat importante. Sper. Ăsta ar fi folosul lor.
Revin însă cu întrebarea: în ce fel o suferinţă te apropie de semeni?

Intr-o prima etapa de desteptare din propriul egoism si egocentrism, dupa cum bine observi, suferinta ne poate deschide ochii ca nu sintem invincibili si nemuritori singuri prin noi insine, asa cum sintem tentati sa ne imaginam cand toate ne merg bine (si daca toate ne merg bine ce ne pasa de cel de alaturi? Proiectam asupra celorlalti starea noastra - nici nu ne putem imagina ca cel de linga noi poate ca traieste in alt "film"decat starea noastra de bine).
Si atunci cand ne ajunge suferinta, incepem sa strigam dupa ajutor la Dumnezeu!... dar, dupa cum se vede... tot egoist strigam dupa ajutor si atunci: Doamne ajuta-ma PE MINE! Iarasi "eu sa scap, mie sa-mi fie bine".

Daca Dumnezeu ne scapa, si ne reda starea de bine (El), dintre noi putini sint cei care se intorc cu recunostiinta sa dea Slava Lui Dumnezeu inapoi (precum din cei 10 leprosi din Evanghelie, doar 1 s-a intors inapoi)...
Din pacate, in aceasta etapa de multe ori omul invata ca Dumnezeu il ajuta si continua apropierea de Dumnezeu ca de un sponsor: Doamne da-mi!... si atat. Multi se opresc doar aici, sau se opresc aici prea mult timp din viata lor (irosesc intr-o astfel de stagnare f mult timp din viata lor, care altfel ar fi putut fi folosit ca timp de pocainta, adica timp de schimbare, de progres spre Dumnezeu)

Dar in etapa de recunostiinta, poate unii se intorc spre biserica, poate incepem sa ne vedem si seamanul de linga noi in suferinta si sa il ajutam, ca recunostiinta pt Dumnezeu si semn de apropiere de biserica.

Iar intr-o etapa ulterioara, poate putem sa vedem in suferinta seamanului nostru, sa vedem suferinta noastra, si asta sa ne apropie de semenii aflati in suferinta sa ii ajutam si sa ne rugam pt ei asa cum ne rugam pt noi, asa cum si noi ne-am fi dorit sa fim ajutati de Dumnezeu prin semeni, atunci cand noi eram in suferinta. Si sa implinim astfel porunca Domnului ca ceea ce dorim sa ne faca noua oamenii, sa le facem si noi lor asemenea (Luca 6:31)

Mulţumesc pentru răspuns.

Mi-a venit în gând altă întrebare, nu ştiu dacă se potriveşte foarte bine aici...

Toleranţă sau intransigenţă?

...Faţă de semeni, faţă de păcat? Teoria este că trebuie să fim intransigenţi cu păcatul, dar să continuăm să îl iubim pe păcătos.

Oare cum să ne manifestăm dragostea faţă de un om care nu este dornic să se lepede de păcat?

[adam000]

În prealabil postat de Annyta

Oare cum să ne manifestăm dragostea faţă de un om care nu este dornic să se lepede de păcat?

Oare tu cum ai vrea sa se poarte cei din jur cu tine, luand in considerare ca toti avem pacate la care nu vrem sau nu putem renunta cel putin pe moment (ca daca nu le-am avea, am fi sfinti)?

Ai vrea sa fi iubita de cei din jur asa cum esti, cu bune si cu rele si cu toate neputiintele tale, sau ai vrea sa fi batuta la cap, cicalita in permanenta de catre cei din jur sau fortata sa nu mai pacatuiesti? ... adica agresionata de pacatele/patimile/neputiintele celorlalti din jur? (si apropo de asta, ai vrea ca cei din jur sa se straduie sa scape de pacatele lor ca sa nu te mai agresioneze pe tine cu ele?)

Ai vrea ca cei din jur sa iti acorde timp si spatiu ca tu sa iti dai seama de pacatele tale (si sa ti le rabde, purtand ei astfel neputiinta ta de a te indrepta - purtand ei astfel sarcinile tale) si sa te ajute doar atunci cand ii intrebi (si sa iti spuna parerea lor cu delicatete si cu dragoste - sa simti ca iti dau un sfat pt ca le pasa sincer de tine si de cum te simti tu si cum iti este tie), sau ai vrea sa te agresioneze luandu-te la rost, sau acuzandu-te ca sa te faca sa te simti vinovata?

Caci raspunsul ni l-a dat chiar Dumnezeu (Luca 6:31) : Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;

Dupa cum vezi, daca noi am respecta cu adevarat poruncile Lui Dumnezeu, Raiul ar fi inca de aici de pe pamant deja

În prealabil postat de adam000

Oare tu cum ai vrea sa se poarte cei din jur cu tine, luand in considerare ca toti avem pacate la care nu vrem sau nu putem renunta cel putin pe moment (ca daca nu le-am avea, am fi sfinti)?

Ai vrea sa fi iubita de cei din jur asa cum esti, cu bune si cu rele si cu toate neputiintele tale, sau ai vrea sa fi batuta la cap, cicalita in permanenta de catre cei din jur sau fortata sa nu mai pacatuiesti? ... adica agresionata de pacatele/patimile/neputiintele celorlalti din jur? (si apropo de asta, ai vrea ca cei din jur sa se straduie sa scape de pacatele lor ca sa nu te mai agresioneze pe tine cu ele?)

Ai vrea ca cei din jur sa iti acorde timp si spatiu ca tu sa iti dai seama de pacatele tale (si sa ti le rabde, purtand ei astfel neputiinta ta de a te indrepta - purtand ei astfel sarcinile tale) si sa te ajute doar atunci cand ii intrebi (si sa iti spuna parerea lor cu delicatete si cu dragoste - sa simti ca iti dau un sfat pt ca le pasa sincer de tine si de cum te simti tu si cum iti este tie), sau ai vrea sa te agresioneze luandu-te la rost, sau acuzandu-te ca sa te faca sa te simti vinovata?

Caci raspunsul ni l-a dat chiar Dumnezeu (Luca 6:31) : Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;

Dupa cum vezi, daca noi am respecta cu adevarat poruncile Lui Dumnezeu, Raiul ar fi inca de aici de pe pamant deja

Am pus această întrebare având în vedere şi mesajele de pe topicul http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=16591

Aici îmi exprimam toleranţa faţă de semeni şi spuneam că intransigenţa alungă dragostea. Între timp mi s-au mai schimbat gândurile.
Nu îmi place să fiu cicălitoare, nici să fiu bătută la cap. Mă gândeam doar că pentru a ne petrece timpul cât mai cu folos, mi se pare inevitabil să ne selectăm apropiaţii. Pe cât posibil. Avem destule ocazii să intrăm în contact cu oameni diferiţi, mai mult sau mai puţin duşi la biserică, mai mult sau mai puţin credincioşi, dar, cum se exprima cineva, nu e musai să-i luăm acasă... Tânără fiind, mi-am închipuit că dragostea faţă de aproapele înseamnă acceptarea lui cu bune şi rele, inclusiv răspuns pozitiv cerinţelor lui. Exemplu de lipsă de discernământ.
Uneori, dragostea trebuie să se manifeste de la distanţă.