Ce gasim frumos in Biserica?

Spiritul rasaritean nu se dezminte,meditativ-eroic in fata unor drame istorice,idealizand poate cauze istorice mai putin eroice in cauzalitatea lor explicabila, gasind resurse spirituale inaltatoare chiar si cand le cad zidurile-n cap.Frumos,tragic dar plin de speranta in esenta,o speranta eliberata de conditionarii trecatoare,libera si frumoasa.Glumesc,va multumesc pentru opinii,foarte interesant cum rezoneaza fiecare in raport de un text si din perspectiva propriei personalitati,a culturii si credintei din care face parte.O seara placuta,numai bine.

[iustin10]

Frumosul este intalnirea cu Dumnezeu, indiferent unde e locul in care ea se petrece.
Inima este numitorul comun al tuturor locurilor de intalnire cu Dumnezeu.
A fi in locasul Bisericii dar a nu il simti pe Dumnezeu in inima este la fel de gol, cu a fi in lume, a te simti bine,dar a nu il cunoaste pe Dumnezeu.
Cat despre mine ,ma multumesc ca simt chiar si asa,in inima,mici rasfrangeri din frumusetea dumnezeirii ,si cu ajutorul lui Dumnezeu,si poate cu micul ajutor al vostru ,care scrieti din inima ceea ce pe voi va incanta la Biserica si la slujbe , poate voi ajunge sa simt si eu frumusetea in slujbele,care acum mi se pare ca nu rezonez cu ele suficient de tare.
Dumnezeu isi dezvaluie frumusetea,acolo unde oamenii sunt uniti in aceiasi credinta , si se sprijina unii pe altii , purtandu-si greutatile unii altora.
Nimic nu e mai frumos ca Dumnezeu in oameni, si oamenii impreuna slavind pe Dumnezeu,in acelasi duh ,nelasind pe vreunul sa pice jos sau sa o ia prea sus.
Iubirea este podoaba Bisericii cea mai de pret , caci ea le uneste pe toate

[Ioan_Cezar]

"Biserica este adevărata casă a lui Dumnezeu, chiar dacă e făcută din cărămizi şi dată cu var.
Inima simte că se află în casa Tatălui. Şi îi place.
Pentru educarea rugăciunii cel mai bine e să mergeţi la biserică.

*
Şi eu îţi spun că nu există mijloc mai bun pentru descoperirea rugăciunii inimii decât mersul la biserică, la slujbele bisericeşti. În slujbele bisericeşti se află duhul rugăciunii.
Cine stă la slujbă cu atenţie faţă de tot ce se citeşte şi se cântă, acela nu poate să nu-şi aprindă starea de rugăciune. Dacă astăzi şi mâine şi poimâine va fi aşa, în cele din urmă se va aprinde focul rugăciunii în inimă.
Şi, când Dumnezeu îţi va da acest lucru, atunci vei alerga la biserica Lui ca la un ospăţ împărătesc. Şi nimic nu te va putea opri.

*
Numai să te străduieşti să asculţi cu atenţie ceea ce se cântă şi se citeşte în biserică, fiindcă fără atenţie nimic nu vei dobândi.

*
Să asculţi cu atenţie, să înţelegi şi să simţi ceea ce se cântă şi se citeşte - aceasta este rugăciunea minţii.

*
Câteodată în biserică nici ceea ce se cântă, nici ceea ce se citeşte - ori nu se aude, ori nu se înţelege. În acest caz staţi înaintea Domnului şi faceţi rugăciunea lui Iisus.
În biserică fiecare lucrare are sensul ei. Cine va urmări acest sens cu raţiunea şi priceperea sa, acela neîncetat va primi din lumea cealaltă influenţe binefăcătoare pentru duh şi, după terminarea dumnezeieştii slujbe, va ieşi din biserică aşa cum se iese de la un ospăţ îmbelşugat."

Sfântul Teofan Zăvorâtul - RUGĂCIUNEA

[Ioan_Cezar]

"Evlavia părintelui Efrem (e vorba despre Sfântul Efrem Katunakiotul, ucenic al Stareţului Iosif, canonizat anul acesta - deci înaintea Stareţului, care va fi canonizat, după cum s-a anunţat oficial, anul viitor) se vădea mai ales la Dumnezeiasca Liturghie.
Felul de a rosti ecteniile şi restul slujbei l-a învăţat de la Stareţul Iosif, iar acesta din Cer.
A învăţat glasurile şi ritmurile cântării într-o vedenie în care a văzut nişte păsărele cântând un te-ri-rem.
Şi de atunci i-a învăţat şi pe alţii cum să cânte "Doamne, miluieşte" - încet, liniştit, ca şi cum vocea ar fi venit de departe...
Cântau atât de încet încât, deşi bisericuţa lor era foarte mică, vocile nu se auzeau de afară.
Cântau pe un ton jos pentru a păstra liniştea sufletului, de vreme ce prin liniştea gurii sufletul strigă şi comunică cu Dumnezeu.

Stareţul Iosif se bucura mult de aceste Liturghii şi de atmosfera de umilinţă ce domnea atunci când se săvârşeau, deoarece toţi cei din obştea sa erau cu totul dăruiţi adorării lui Dumnezeu.
Şi nici un gând nu clătina mintea lor de la rugăciune.

Stareţul spunea: "Nu cred să se săvârşească în întreg Sfântul Munte o Liturghie mai profundă decât cea pe care o facem noi, aşa cum o facem, în această bisericuţă smerită."

Adeseori la Sfânta Liturghie părintele Efrem vedea cum Harul dumnezeiesc umplea în chip simţit bisericuţa. De aceea spunea: "Duhul Sfânt nu Se vede, dar Harul Său Se vede."
În acea bisericuţă Harul umplea inimile lor. De multe ori vedea Dumnezeiescul Prunc pe Sfântul Disc şi atunci lacrimile îi curgeau şiroaie.

De multe ori, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, a văzut pe Sfânta Masă Trupul Mort al Domnului, aşa cum este înfăţişat pe epitaf.

Odată, după Dumnezeiasca Liturghie, când a mers să se odihnească, părintele Efrem a văzut deodată un Heruvim. Cu o negrăită bucurie l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Când i-a povestit Stareţului ce i s-a întâmplat, acesta i-a spus că acel Heruvim fusese o manifestare a Harului."

("Stareţul meu Iosif Isihastul")

[iustin10]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

" Dacă astăzi şi mâine şi poimâine va fi aşa, în cele din urmă se va aprinde focul rugăciunii în inimă.
Şi, când Dumnezeu îţi va da acest lucru, atunci vei alerga la biserica Lui ca la un ospăţ împărătesc. Şi nimic nu te va putea opri.

Si eu urmaresc cu atentie ce se intampla la slujba ,ma rog atat cat pot ,uneori fac legatura si cu ce am citit in anumite momente ale slujbei ,mintea este deci si ea prezenta ,dar frumusetea inca nu o vad .
Doar ca nu mergeam chiar zilnic ci saptaminal.Poate de asta nu se aprindea acest foc al rugaciunii .Reteta pare simpla: sa te duci cu drag , sa participi,sa te rogi ,sa incerci sa intelegi,si in cele din urma se va aprinde focul rugaciunii .Numai sa o faci cu insistenta

[iustin10]

Discutia s-a canalizat inca de la inceput pe particularizarea Biserica- lacas fizic- slujbe .Si implicit si cautarea frumosului a tins catre aspectele vazute.
Oare aceasta canalizare nu limiteaza privirea de ansamblu asupra Bisericii? Caci stim ca Biserica are si un inteles mai larg ,ea reprezinta comunitatea celor care impartasesc aceiasi credinta .
Biserica nu se limiteaza la cladire ,ci la oameni ,vii sau adormiti , Dar si cladirea devine importanta ,ca un loc dedicat ,in care comunitatea poate fi impreuna si poate fi mai aproape de Dumnezeu.
Slujbele care se tin in Biserica stabilesc o ordine prin care oamenii se pot ruga impreuna si se pot impartasi impreuna de Trupul Domnului. Daca slujbele nu ar exista,comunitatea credinciosilor ar fi debusolata ,si nu ar avea nici un element concret priun care sa isi manifeste credinta . Daca Domnul nu ne ar fi lasat Taina impartasirii cu Trupul si sangele sau ,ordinea impusa in biserica ar fi artificiala , caci ar fi o ordine umana ,eventual niste cantari . Impartasirea cu trupul lui Hrisots,arata ca Biserica este doar administratora acestei taine ,si ca oamenii isi pot manifesta concret legatura cu Dumnezeu, fiind si impreuna intre ei,dar primind si pe Hristos in mijlocul lor
Slujbele au esenta divina ,pentru ca sunt exprimarea harului in a ne invata cum sa adoram pe Dumnezeu. Slujbele au fost relevate sfintilor parinti de catre Duhul , si sunt un model de rugaciune desavarsita . Rugaciunea e impletita cu ritualul ,si sufletul gaseste emotie,si mintea gaseste invatatura.Si rugaciunea gaseste un model.
Dar Impartasirea este mai mult decat o slujba,este intalnirea cu Hristos , care se coboara si sfinteste pe cel care ia aceasta impartasire cu cainta si credinta in Domnul .
Intreaga viata a aceluia se schimba, sufelt si actiune,totul se transfigureaza.
Dar pentru ca omul sa nu se mandreasca de asa mare miracol , drumul trebuie reluat iar si iar, desi fiecare impartasire e unica . Fie din cauza pacatului ,fie pur si simplu din cauza unei mancari de care nu te mai saturi , credinciosul trebuie sa reia de fiecare data drumul catre Trupul lui Hristos.

[iustin10]

Se stie ca porunca cea mai mare este porunca iubirii .
Unde este iubirea in Biserica? Pai prin faptul ca este o comunitate , Biserica intretine legaturile dintre oameni. Apoi, este o comunitate cu aceiasi credinta,deci nu mai avem respingerile si neintelegerile care le avem in lume asupra credintei,ci avem linga noi frati intru credinta, suflete care ,ca si noi,aspira catre Dumnezeu si catre oameni.
Iar in fata experientei atator oameni ,vazand mai multa iubire ca a noastra,mai multa credinta ca a noastra ,ascultand de la preot mai multa invatatura decat poate naste mintea noastra , vazand rugaciune mai perfecta decat o putem face noi singuri acasa, vazand slujbele care doar in incinta Bisericii capata sens , fiind inconjurati de acest nor al slavei catre Dumnezeu, creste si iubirea noastra catre Dumnezeu.
In mod normal,iubirea fata de Dumnezeu se incepe prin iubirea fata de oameni. Iar iubirea fata de oameni soseste numai dupa ce constientizam ca ea vine de la Dumnezeu. In Biserica putem dezvolta mai usor aceasta iubire,atat fata de semeni cat si fata de Dumnezeu.
Caci admirand credinta altora ,ne creste iubirea fata de ei , si putem sa ne deschidem si inima noastra
In Biserica avem modele vii . Astfel nu intalnim acolo oameni flamanzi,goi , bolnavi ci intalnim oameni care il adora pe Dumnezeu , flamanzi de Cuvantul sau,goi fara speranta Sa , bolnavi de dorul dreptatii Sale.
Nevoile celorlalti sunt spirituale , si ne putem implini dragostea fata de semeni la un nivel mai inalt decat cel material ,dar,desigur,nimic nu ne impiedica sa ajutam si material oameni care stim ca isi poarta demn necazurile lor
Toata aceasta armonie din Biserica converge in a il iubi pe Hristos,care se manifesta asa minunat in atatia oameni , si a ajunge cu dragostea catre Creatorul nostru , ca semn de multumire pentru darurile primite in Hristos.
Biserica este treapta iubirii catre Dumnezeu , si o noua treapta ,mai inalta, a iubirii de oameni.
Prin Biserica iubim cununa sfintilor placuti lui Dumnezeu , vazand astfel si mai clar ,minunatia darurilor Sale catre noi
Prin Biserica ,devenim astfel,mai buni si mai pregatiti ,pentru a imprastia iubirea si in lumea de afara .
Biserica este benzinaria noastra ,care arata daca vom alerga pe sosele tragand si pe altii dupa noi ,sau ,daca ii refuzam ajutorul , ne vom chinui singuri,impingand caruta firii noastre potrivncie,si , in loc sa ajutam pe altii ,le vom cere noi ajutorul

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de iustin10

Reteta pare simpla: sa te duci cu drag , sa participi,sa te rogi ,sa incerci sa intelegi,si in cele din urma se va aprinde focul rugaciunii .Numai sa o faci cu insistenta

Nu ştiu dacă începutul este "cu drag". Nu ştiu nici dacă după primele dezamăgiri mai serioase în ce priveşte aşteptările credinciosului de la Hristos (aşteptări care încă nu sunt cele mai realiste), mai merge omul "cu drag" la biserică. E posibil să meargă cu maxilarele încleştate...
Acest drag de slujbe cred că:
- vine mai târziu, ca un rod al deschiderii minţii şi inimii, ca rod al nevoinţei pe de o parte şi ca dar al Harului;
- îşi modulează intensitatea şi conţinutul, avînd şi unele "crize de creştere" dureroase (nu mai e nici un drag, totul e de acum silinţă, efort, datorie) dar şi unele momente de bucurie nespusă, când omul primeşte un dar care să îi sporească nădejdea şi să îi deschidă alte perspective, nebănuite până atunci;
- cunoaşte şi perioade de răzvrătire, ori de abandon, ori de îndoială mare;
- se transformă într-un mod statornic de a fi, bine asumat prin încredinţarea dată de experienţa împreună-lucrării cu Harul, prin părtăşia cu Biserica văzută şi nevăzută;
- poate atinge văpăi de iubire şi iluminare despre care vorbesc uneori cuvioşii dar şi creştinii "obişnuiţi", nu neapărat desăvârşiţi sau mult îmbunătăţiţi.

A participa e, cred, marea provocare.
Şi da, focul rugăciunii se aprinde, însă depinde mult de fiecare cum şi dacă îl întreţine. Şi ce roade aduce din asta (că mândria şi alte tare sufleteşti repede le strică pe toate...).

[sophia]

Imi plac mult mesajele lui Iustin. Este ceva personal, pamantesc si omenesc in ele, si frumos.
Cred ca ele reperezinta pe multi credinciosi, mai ales care sunt mai putin avansati si talentati in credinta.

Mi-as fi dorit ca pe acest fir sa existe mai mult pareri personale (intrebarea este ce gasim (noi) frumos in biserica si nu ce scriu altii in lucrarile lor, cum ar vrea unii sa fie.
Mi-as fi dorit sa vad experientele personale ale oamenilor si sentimentele lor, adica probleme cu care se confrunta.

Pare ca (cel putin pentru unii) totul este perfect in biserica, pare ca ei sunt perfecti. Si nu cred sa fie asa.

Mai intai as spune si eu ca si altii inaintea mea, ca aici nu este definit clar despre ce anume vorbim: Biserica -ortodoxie/credinta, biserica - oameni (comunitate), biserica - lacasul sfant.

Eu am sa incerc sa raspund la toate acestea trei:

1. In credinta imi plac multe. Imi plac invataturile si pildele, faptul ca ne invata binele, cum sa traim in comuniune cu aproapele.
Imi place ca ne arata o lume in care ne putem gasi sprijin sufletesc si moral. Stim ca nu suntem singuri, ca exista Dumnezeu si lumea Sa din Cer si ca Ei sunt cu noi.
Este in Biserica o lume mai buna, asa cum ar trebui sa fie cea in care traim.

2. In biserica unde sunt oamenii si comunitatea nu prea imi place. Am cunoscut un preot care mi-a placut si in care am vazut credinta adevarata, asa cum ar trebui ea traita de toti, fara extremisme. Un Om si un sfant - parintele Galeriu.
Dar in rest nu intalnesc ceea ce ar trebui sa fie, ceea ce mi-as dori.
Si de aceea nu reusesc sa am linistea sufleteasca necesara, nu pot trai cu adevarat slujbele, asa cum ar trebui. Imi lipsesc unele slujbe care aici la noi nu se fac (vecerniile) si care mie imi fac poate mai bine decat Sf. Liturghie. Le simt mai intime si mai pline de liniste. Poate si pentru ca Sf. Liturghie ma copleseste cumva. Este cumva prea mult deodata.
Exista cateva rare ocazii in an in care avem niste slujbe deosebite, la lumina lumanarii doar. Simple, fara cantari si ritualuri.
Si acelea imi fac foarte bine.
Ma refer la Acatistul Sf. Andrei Criteanul, Acatistul Buneivestiri. Acatistele in general aduc multa pace.

Si imi lipsesc invataturi si lamuriri din partea preotului.

Nu contest unele din lucrurile scrise de altii aici, dar as adauga la ele ca se pot trai asa cum trebuie numai daca ai parte de preoti cu har si de oameni buni in jur si liniste.
Peste tot citesc pe forum preocupari de genul: basma, cum se imbraca ala sau aia, cum sminteste unul sau altul, ce zice ala sau altul. Ala sta pe scaun, ala face asa, etc.
Observ ca asta ne preocupa in biserica.
Lipseste dragostea, caldura, intr-ajutorarea. Observatii, critici, priviri, interdictii. Prea mult. Nu vreau sa scriu mai mult, dar cel putin diaspora este tot mai rau si greu in biserici.
Ajungi sa te simti mai bine acasa, numai tu cu Dumnezeu, in fata icoanelor tale. Macar nu-ti faci pacate, nu te simti rau (si fizic) si ai liniste.

3. Ce imi place in biserica -lacas.
Imi place linistea aceea cand nu este lume si slujba. Numai tu cu icoanele.
Parfumul acela de vechi si tamaie. Atmosfera aceea care te linisteste profund.
Sa stai pur si simplu in biserica si sa te rogi si sa-ti odihnesti sufletul.
Imi plac unele biserici bine ingrijite.
Imi plac corurile de la unele biserici, coruri care te duc pur si simplu in cer.
Rugaciunile speciale facute impreuna de preoti si enoriasi.
Imi place pur si simplu sa stiu ca exista si sa pot intra oricand trec pe langa una sa aprind o lumanare si sa ma rog, sa ma reculeg. In diaspora ne lipseste asta enorm.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Mai intai as spune si eu ca si altii inaintea mea, ca aici nu este definit clar despre ce anume vorbim: Biserica -ortodoxie/credinta, biserica - oameni (comunitate), biserica - lacasul sfant.

De ce nu toate? Oare nu toate împreună sunt Biserica şi sunt omul şi ale omului? Suntem liberi să alegem fiecare ce scriem - ce simţim că ne îmboldeşte inima, ce ne încântă, ce ne aduce pace şi rost.
E multă frumuseţe în Biserică dar parcă pentru orice avem vreme şi îngăduinţă, doar pentru frumuseţe şi Frumos nu găsim... Apoi ne mirăm că ne simţim fără tragere de inimă, reci, plictisiţi, derutaţi. Focul inimii trebuie întreţinut.
Frumuseţea este trofică, stenică, înviorătoare, motivantă. Şi devine constitutivă. Omul frumos nu s-a născut aşa, ci a devenit, hrănindu-se cu Frumosul (care e şi bun şi adevărat).