Istorii cu talc

[cristiboss56]

Un frate a întrebat pe oarecare din Sfinţii Bătrâni zicând: Ia-tă mi se întâmplă să văd pe cineva făcând oarecare lucru şi eu spun aceasta la altul, fără să judec în inima mea pe acela. Oare nu este asta clevetire ?

Şi i-a răspuns Bătrânul:

“Dacă vorbeşti cu patimă, ca şi cum ai avea ceva asupra lui, atunci este clevetire. Iar de nu este în inima ta nici o pornire rea, adică nici o simţire pătimaşă, atunci eşti fără de păcat. Însă chiar dacă nu este vorba ta cu gând de clevetire, dar ca să nu răssară răul, mai bine este a tăcea”.

Un bătrân oarecare şedea în Siria, aproape de Antiohia. Acesta avea un frate gata spre a judeca, când vedea pe un frate greşind. Deci de multe ori îl învăţa pe dânsul zicând:

“Cu adevărat, fiule, te înşeli şi îţi pierzi în zadar sufletul tău. Căci nimeni nu ştie ce este în inima omului, fără numai duhul care este întru dânsul. Pentru că de multe ori sunt unii care săvârşesc cele rele înaintea oamenilor, iar în taină se pocăiesc lui Dumnezeu.

Noi vedem adică păcatele lor, iar faptele cele bune şi pocăinţa lor, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii de vei vedea pe cineva păcătuind, nicidecum să nu-l judeci sau să-l cleveteşti pe el, căci numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Tot omul care judecă pe altul, este ca un “anticrist” adică ca un potrivnic lui Dumnezeu, devreme ce i-a răpit dregătoria şi stăpânirea, făcându-se el judecător mai înainte decât dânsul” (că spune la Sf. Evanghlie, că Tatăl cel ceresc toată judecata a dat-o Fiului).

[glykys]

Trăia odată un rege atât de nedrept şi crud încât toţi slujitorii săi îi doreau moartea sau detronarea.
Însă, într-o zi, îi surprinde pe toţi când anunţă că de acum înainte va face doar binele.
“Gata cu cruzimea şi nedreptatea!” promite regele. Cuvântul i-a făcut cinste, căci a ajuns să fie cunoscut ca ‹‹Monarhul Blând››. După multe luni de la această schimbare, unul dintre slujitorii săi îşi face curaj şi îl întreabă ce l-a determinat să îşi schimbe atitudinea.
Şi atunci regele i-a răspuns: “În timp ce călăream prin pădurile mele , am văzut o vulpe care era fugărită de un câine. Vulpea a scăpat în vizuina ei, dar nu înainte să o muşte câinele de picior şi să o schilodească pe viaţă. Mai târziu am ajuns într-un sat unde am văzut acelaşi câine; lătra la un om care după scurt timp a luat o piatră şi a aruncat-o în câine, rupându-i piciorul. Nu merge mult omul şi este lovit de un cal. Genunchiul îi este sfărâmat şi cade pe jos, ologit pe viaţă. Calul fuge, dar în timp ce alerga, nimereşte într-o vizuină şi îşi rupe piciorul. Reflectând asupra celor ce s-au întâmplat, m-am gândit: ‘Răul naşte rău. Dacă voi continua în căile mele rele, cu siguranţă voi fi copleşit de rău’. Aşa că m-am decis sa ma schimb”.
Slujitorul a plecat convins că acum era momentul când regele este vulnerabil şi poate cuceri tronul. Cufundat în complot, nu vede treptele din faţa lui şi cade, rupându-şi gâtul.

https://www.facebook.com/AsociatiaARCEN

[dobrin7m]

În prealabil postat de cristiboss56

Un bătrân oarecare şedea în Siria, aproape de Antiohia. Acesta avea un frate gata spre a judeca, când vedea pe un frate greşind. Deci de multe ori îl învăţa pe dânsul zicând:

“Cu adevărat, fiule, te înşeli şi îţi pierzi în zadar sufletul tău. Căci nimeni nu ştie ce este în inima omului, fără numai duhul care este întru dânsul. Pentru că de multe ori sunt unii care săvârşesc cele rele înaintea oamenilor, iar în taină se pocăiesc lui Dumnezeu.

Noi vedem adică păcatele lor, iar faptele cele bune şi pocăinţa lor, numai Dumnezeu le ştie. Pentru aceasta şi cu ochii de vei vedea pe cineva păcătuind, nicidecum să nu-l judeci sau să-l cleveteşti pe el, căci numai Unul Dumnezeu este Judecătorul. Tot omul care judecă pe altul, este ca un “anticrist” adică ca un potrivnic lui Dumnezeu, devreme ce i-a răpit dregătoria şi stăpânirea, făcându-se el judecător mai înainte decât dânsul” (că spune la Sf. Evanghlie, că Tatăl cel ceresc toată judecata a dat-o Fiului).

Aceste cuvinte sunt foarte adevarate. Acum ceva timp, am gandit mult la acest lucru, privind la semeni si la mine si la faptele lor si ale mele. Si am primit intelegerea aceasta . Fiecare om, are in tainitele sufletului sau lucruri care il framanta si care nu le scoate la suprafata in fata nimanui. Aceste framantari ale sale amestecate cu pacatele ce le poarta, se transpun in fapte care noua celorlalti ni se pot parea rele sau chiar demne de judecata. Insa noi nu stim framantarile celuilalt, tainitile sufletului sau. Asta doar Dumnezeu stie. Poate framantarile, lupta si pocainta din inima este mai mare in comparatie cu faptele pe care noi le vedem. Acesta este cel mai mare temei ca sa putem sa ne oprim din judecarea aproapelui.

[glykys]

"Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!"

La un moment dat un circar din SUA, mergator pe sarma, s-a gandit sa treaca pe sarma de partea cealalta a cascadei Niagara. Circarul i-a intrebat pe oamenii aflati acolo: Credeti voi ca eu pot sa fac asta? Cam 10%au zis da, ceilalti nu. Omul a inceput sa mearga pe sarma si a trecut de cealalta parte a Niagarei. Ajuns pe partea celalalta, i-a intrebat din nou: Credeti ca pot eu sa trec iarasi pe malul celalalt? 50% au zis da, 50% nu. Omul era profesionist si a ajuns pe sarma inapoi, pe celalalt mal. Circarul a plusat: credeti ca pot sa trec cu o roaba in mana pe malul celalalt? Oamenii erau din ce in ce mai entuziasmati, asa ca 80% au zis da, credem. Trece omul pe sarma ducand in maini o roaba. Acum insa vine o noua provocare: Credeti ca pot sa trec de pe un mal pe celalalt pe sarma cu un om pe roaba? Multimea fremata si toti ziceau: sigur ca poti face si asta! Atunci circarul a intrebat: cine vrea sa urce in roaba? Toata multimea a ramas muta. Toti spuneau ca se incred, dar cand a venit timpul sa isi demonstreze credinta, nu voia nimeni sa isi puna viata in pericol. Dar din multime a iesit un copil care a acceptat sa fie dus pe sarma in roaba. Omul l-a pus in roaba si a trecut pe sarma cu el pe malul celalalt al Niagarei, in uralele publicului.
Un reporter a intrebat copilul: bine, dar nu ti-a fost frica? acesta a raspuns: cum sa imi fie frica? E tata.

"Credinta aceasta a multimii se aseamana, nu de multe ori, cu credinta noastra. Si noi spunem despre Dumnezeu Tatal ca este Tatal nostru din cer, dar ne purtam de prea putine ori ca adevarati fii ce, recunoscand ca odata luati in brate de Tatal, putem trece fara probleme peste toate malurile vietii."

(pr. C. Necula, Cantare de biruinta cantand, p. 83-84).

[cristiboss56]

“Dacă cineva îi cere lui Dumnezeu curaj sau putere, Dumnezeu nu-i dă curaj sau putere, ci oportunităţi în care să descopere că are curaj, că are putere!”
A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…
Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.
La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…
“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să mângâi; când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el; când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie; când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă; când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez; când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea; când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă; când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii…”

[glykys]

Fabula de azi este scrisă de Lev Tolstoi: "Stăpânul şi argatul"

La o nuntă veni multă lume. Vecinul celui cu nunta îl chemă la el pe argatul său şi îi spuse:
- Du-te şi vezi câţi oameni s-au adunat la nunta vecinului.
Argatul se duse pe seară la casa vecinului şi puse în faţa intrării un butuc. El se aşeză pe prispă, aşteptând ceasul când oaspeţii vor începe să se împrăştie pe la casele lor.
În sfârşit, oaspeţii începură să plece. De cum ieşea din casă, fiecare se împiedica de butuc, scăpa câte o sudalmă şi pleca mai departe. O singură bătrână, după ce se împiedică de butuc, îl luă şi îl duse din faţa intrării.
Argatul se întoarse la stăpânul său. Acesta îl întrebă:
- Au fost mulţi oameni ?
- Numai unul, răspunse argatul, o bătrână !
- Cum aşa ?!
- Ei bine…Am aşezat un butuc în faţa uşii, toţi s-au împiedicat de el, dar au mers mai departe, ca oile. Numai o bătrână l-a luat şi l-a tras deoparte. Aşa procedează doar oamenii, deci a fost un singur om !

(https://www.facebook.com/AsociatiaARCEN)

[cristiboss56]

Veșnic să fii fericit, să nu te temi niciodată că ai să ajungi sărac, să nu-ți fie frică niciodată că ai să te îmbolnăvești, să nu te zavistuiasca nimeni, să nu te ispitească nimic, să nu ți se ofilească trupul și frumusețea, să nu mai mori niciodată, pururea să fii fericit, totdeauna să ai de toate și fără de sfârșit să te îndulcești de frumusețile fericirii VESNICE-ACESTA ESTE RAIUL!
mesaj




Totul in viata este o lupta pentru ceea ce crezi, pentru ceea ce vrei, totul este despre a iti face visele sa devina realitate, pacat ca majoritatea oamenilor fac exact invers; isi fac realitatea un vis.

Totul in viata este o lupta pentru a invinge partea noastra rea, de a invinge raul din noi, partea noastra animalica, cea inferioara, in acest fel invingand aceasta, partea cealalta, partea cea divina ii va lua locul.
Tu poti crede ca esti doar un singur om dar in realitate tu esti lumea intreaga, tu esti intregul univers si ai o putere inimaginabila.
Totul in viata este despre a lupta de partea buna, de partea divina nu de partea animalica, materiala, ci de partea spirituala, de a lupta pentru adevar si pentru iubire, sa fii drept adevarat cu tine insuti, sa te iubesti, astfel vei putea sa-i iubesti si sa fii adevarat si drept si cu ceilalti si cu viata ta, vei avea o viata plina de iubire, dreapta si adevarata.
Exista o regula in tot universul: energia creeaza materie nu materia creeaza energie.

[cristiboss56]

O lectie de viata.

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:
- Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru.
In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda.
Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati.
Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor..
Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai vazut Iadul"
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa : arata la fel ca si prima.
Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.
Omul pios a spus: "nu inteleg"...
"Este foarte simplu" a spus Dumnezeu. "Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi".

[cristiboss56]

Iubirea şi iertarea pot schimba orice suflet

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului.


Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică.

Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei.

- Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât... biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată.

Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:

- Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea.

După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală.

Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.

- Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare... cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare.

În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă... o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.

- Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.

- Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.

- Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos... vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:

- Ce ai făcut? Farmece?

- Eu.. eu...

- Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.

- Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el... suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce... ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.

- Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.

- Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.

- Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc.

Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură.

Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte.

"Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)

[cristiboss56]

O poveste cu talc (singuratatea)-Poveste despre feciorul imparatului

Traia odata un imparat mare, care stapanea o imparatie, ce se intindea pe mai bine de jumatate din tot pamantul. Si avea el un baietel, unicul lui copil, ce-i era mai drag ca ochii din cap. Imparatul il alinta si-i daruia cele mai scumpe jucarii, care se puteau gasi in lume. Si erau asa de multe, ca ocupau cinci, poate chiar sase camere!
Dar iata, s-a intamplat odata o nenorocire. Micutul s-a imbolnavit.
Au fost invitati cei mai renumiti medici, pentru a-l vindeca pe print, nimeni nu-l putea ajuta. Nici ceaiurile, nici picaturile, nici pastilele, sau vitamina C, nu i-au ajutat, nici chiar aerul curat, sau baile in mare; toate erau inutile.
Imparatul si imparateasa erau tare necajiti si oftau, vazand ca incercarile lor de a-l ajuta pe fiu, sunt zadarnice. Si iata ca odata, cand nefericitii parinti, isi pierdusera deja orice speranta, sfetnicii i-au spus imparatului despre un cizmar intelept si foarte sarac, care locuia in oras si care, ar putea fi in stare sa-l vindece pe print.
-Un oarecare cizmar saracacios, sa-mi salveze mie, copilul? s-a mirat imparatul. In timp ce cei mai vestiti medici ridica neputinciosi din umeri?
Insa nu a avut incotro si a trebuit sa-l invite pe omul cel intelept.
Cizmarul a consultat copilul si a spus:
- Copilul este absolut sanatos. Insa sufera cumplit de [COLOR=#000000]singuratate[/COLOR]. Printul se usuca, la fel ca o floare neudata, deoarece este lipsit de fericirea de a se juca impreuna cu alti copii.
- Nu s-a mai auzit asa ceva! Unde s-a mai vazut!? Ce prostie! strigau intr-un glas, cu totii, imparatul, imparateasa, sfetnicii si toti cei de la curtea imparateasca.
- Printul marelui imparat sa se joace cu copiii prostimii?! Asta nu se va intampla! Printului i se cuvine sa stea in curtea imparateasca si sa se joace cu cele mai importante jucarii, nu cu toti mucosii, in nisip!
Toti s-au retras, iar imaratul a trantit usa, de-a cazut un tablou - bum! Inteleptul a ridicat din umeri si s-a intors la casa lui.
Insa din zi in zi printul se simtea tot mai rau. Nu au mai ramas medici la care sa nu se fi adresat imparatul. In zadar! Toate leacurile erau fara niciun folos. Imparatul s-a luat cu mainile de cap: ce-i de facut? Atunci, si-a amintit de sfatul cizmarului si a hotarat, ca trebuie sa incerce propunerea lui.
Cizmarul cel intelept a venit la print, l-a luat de mana si l-a scos din palatul imparatesc, ducandu-l in oras. Au ajuns repede la terenul de joaca al copiilor.
-Uita-te! i-a zis inteleptul.
Sub ochii printului fremata viata. Copiii se jucau veseli, in nisip, construiau turnuri, tunele si drumuri. Ei strigau, erau galagiosi si foarte bucurosi impreuna.
La inceput feciorul de imparat a strambat din nas. Copiii i s-au parut murdari, si erau mult mai prost imbracati decat el. Dar, mai ales, el nu stia cum ar trebui sa se comporte cu ei. Deoarece pana atunci el se jucase numai singur.
Printul deja voia sa se intoarca la palat, cand cizmarul l-a ridicat in brate si l-a asezat direct in mijlocul copiilor. Ei l-au primit in joaca lor, si si-au impartit jucariile, lopetile si caldarusele. Toti construiau un oras mare si le trebuia un sofer de camion, care transporta nisipul. Printul, nici n-a bagat de seama cand s-a prins in jocul lor.
S-a dovedit ca joaca cu copiii era foarte captivanta si interesanta, asa ca, toate bolile si durerile au disparut ca prin minune, de parca nici nu ar fi existat vreodata. In veselia si zgomotul ce-l inconjurau, printul a uitat de tot necazul.
Cand a venit seara el s-a uitat cu dragoste la toti noii sai prieteni. Tare nu vroia sa-i lase, dar tocmai si-a amintit cate jucarii stateau la palat fara ca nimeni sa se joace cu ele.
Ele vor fi indeajuns pentru toti copiii din oras, a gandit printul.
Intorcandu-se la palat i-a rugat pe imparat si imparateasa, ca a doua zi de dimineata, toate jucariile sale sa fie impartite pe la toate locurile de joaca din oras.
Vazandu-si fiul insanatosit, parintii s-au bucurat nespus si au fost de acord cu el. Ei au multumit inteleptului cizmar si chiar i-au cerut scuze ca nu l-au ascultat de la bun inceput.
-De-acum incolo am sa ascult orice intelept, chiar daca e cizmar, s-a gandit printul.
Si mare sarbatoare a fost a doua zi, in tot orasul, si toti copiii, s-au jucat imparateste!
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...ui-b1-p239.htm