Pe urmele Sfintilor +

[andrei_im]

Sfantul Ierarh Luca al Crimeei, chirurgul fara de arginti

Nu era timp mai potrivnic pentru ca cineva să devină preot decât anii dezlănţuirii teroarei bolsevice. Pentru chirurgul Valentin Voino-Iasenetki, chemarea apostolică a preotiei a fost mai puternică decât vrăjmăsia vremurilor. O alegere întru totul împotriva mersului istoriei, a raţiunii şi a bunului simţ lumeşti. În acei ani tocmai se declanşase războiul făţiş împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse, prin campanii atee anti-religioase în care mulţimea era aţâţată să atace bisericile, să atace preoţii, credincioşii erau ameninţaţi, închişi, exilaţi, împuşcaţi, săvârşindu-se fărădelegi cu ghiotura, într-o dezlănţuire nebunească a forţelor întunericului. Mai mult decât atât, puterea sovietică inventase „Biserica” Vie, o grupare para-religioasă prin care se căuta demolarea Bisericii Ortodoxe din interior. In „Biserica” Vie migrau toţi arhiereii şi preoţii care doreau să slujească regimului sovietic şi nu lui Dumnezeu, iar principiile ei erau asemănătoare aggiornamento-ului: scurtarea slujbelor, schimbarea veşmintelor, a înfăţişării clerului, a tradiţiilor, etc. Modul de aplicare era cel prin forţă şi silnicie.(!!!)

Genial, inventiv, dăruindu-şi toată viaţa sa spitalelor, cercetărilor şi operaţiilor delicate, salvând viaţa a nenumăraţi oameni, Sf. Luca era indispensabil până şi aberantei şi ucigaşei puteri comuniste. Fără îndoială, dacă ar fi avut vreo dorinţă de câştig omenesc, vreo înclinaţie către realizarea sa, fie şi profesională, în această lume, Sf. Luca niciodată nu ar fi devenit preot, ci ar fi căutat să intre cumva în graţiile noii puteri. Dorinţa lui a fost, însă, chiar de la bun început, înainte de a se apropia de Biserică, să slujească oamenilor, amintindu-ne, în această privinţă, de un alt mare Sfânt Doctor fără de arginţi şi mare Mucenic, Pantelimon:
„principalul în viaţă este să faci întotdeauna bine oamenilor. Dacă nu poţi să faci pentru oameni un bine mare, străduieşte-te să faci măcar unul mic”.
Iată cum se raporta la bolnavii pe care îi trata:
„cu fiecare rănit el intra într-o legătură sufletească, îşi amintea toate figurile lor, le ştia numele de familie, ţinea minte toate amănuntele legate de operaţie”.
El însuşi spunea:
„Pentru un chirurg nu trebuie să existe „caz”, ci numai omul viu care suferă“.
Şi suferea el însuşi pentru cei pe care nu reuşea să îi salveze:
„suport cu greu moartea bolnavilor după operaţie”.

Astfel, Dumnezeu l-a cercetat şi l-a chemat la cea mai înaltă slujire cu putinţă lăsată de El pentru oameni: slujirea liturgică, episcopală. Intrarea în Biserică a avut loc la o vârstă matură, peste cincizeci de ani. Fusese căsătorit şi a dus o viaţă de familie, având patru copii. Lipsurile mari cu care s-au confruntat mereu nu l-au descurajat şi nici nu l-au predispus să facă compromisuri şi să nu mai asculte de glasul conştiinţei. După moartea soţiei sale, survenită din cauza tuberculozei precum şi condiţiilor precare în care trăiau, la scurt timp, devine preot. În acest context în care oricine purta haină preoţească era identificat drept „obscurantist”, „duşman al poporului” din principiu, riscând nu numai excluderea din societate, o viaţă grea, plină de lipsuri şi de şicanări, dar chiar închisoarea şi moartea, doctorul chirurg Valentin devine părintele Valentin şi începe, spre groaza apropiaţilor, surpriza studenţilor de la facultate (era şi profesor) şi furia autorităţilor, să poarte rasa pretutindeni.

Despre hotărârea de a se preoţi mărturiseşte însuşi Sfântul:
„fireşte, ei nu puteau să înţeleagă şi să aprecieze gestul meu, fiindcă erau îndepărtaţi de religie. Ce ar fi priceput ei dacă le-aş fi spus că la vederea mascaradelor blasfemiatoare şi a batjocurilor îndreptate asupra Domnului nostru Iisus Hristos inima mea strigă cu putere: Nu pot să tac! Şi simţeam că datoria mea este să apăr prin propovăduire pe Mântuitorul nostru jignit şi să laud nemăsurata Lui milostivire faţă de neamul omenesc?”

Părintele Valentin, mai târziu episcopul Luca, nu şi-a părăsit nici ocupaţia de doctor şi nici nu şi-a diminuat râvna de a cerceta şi găsi tehnici de operaţie noi. [b]Autorităţile nu pierdeau niciun prilej de a îl obstrucţiona şi se înfuriau pentru faptul că binecuvânta bolnavii înainte de a îi opera sau pe cei care erau pe moarte căuta să îi conştientizeze asupra Judecăţii. [/B]Odată i-au scos icoana din sala de operaţii, iar el a refuzat să mai vină la spital. Situaţia s-a schimbat în momentul în care soţia unui membru important de partid trebuia operată imediat. Solicitat, părintele Valentin a cerut ca icoana să fie pusă iarăşi în salon… De altfel, continuarea slujirii sale de doctor s-a prelungit până la o vârstă înaintată. Era deja episcop când a publicat un volum de cercetări asupra chirurgiei, pe care îl semna, de altfel, cu titlul şi numele arhieresc (statul comunist a cenzurat numele de episcop, însă în străinătate a fost publicat ca atare). Activarea ca doctor o făcea din două motive: salvarea oamenilor şi slava Bisericii. Într-adevăr, apariţiile sale la comunicările ştiinţifice, prezenţa sa în spitale, la cursuri, ca preot şi episcop, era o adevărată sfidare faţă de realitatea duşmăniei cu care era luptată Biserica în acele vremuri. Într-un final, şi oricum târziu, când era deja bătrân şi nu mai avea aceeaşi dexteritate în operaţii, a fost nevoit să renunţe la chemarea sa doctorală, însă din alt motiv: autorităţile au interzis cu desăvârşire să mai apară cu rasa pe el la comunicări.

[andrei_im]

Sfantul Ierarh Luca al Crimeei, chirurgul fara de arginti

Faţă de prigonitori avea o atitudine plină de curaj, mărturisitoare. Chiar la începutul preoţiei sale, participă la un proces al CEKA, o înscenare montată împotriva doctorilor, demolând, pur şi simplu, acuzaţiile cekistului-şef. Astfel de procese erau de fapt linşaje publice, în care nimeni nu avea curajul să demonteze minciunile proferate la adresa victimelor. Dar prigoana l-a atins şi pe episcopul chirurg. Unsprezece ani de zile a fost rătăcit în temniţe, exiluri, iarăşi temniţe, interogatorii pe bandă rulantă… Toată această perioadă a fost înfruntată de episcop cu linişte sufletească şi cu două preocupări: reînvierea vieţii bisericeşti în zonele unde îşi trăia exilul şi vindecarea oamenilor prin munca de la spital. Pretutindeni Sfântul Luca lăsa oamenilor o vie impresie şi le capta dragostea. Consulta gratuit, opera cazurile difice şi fără speranţă, slujea, se jertfea. Iar oamenii vedeau acest lucru. De aceea, de multe ori, autorităţilor le era teamă să îi facă vreun rău şi cu greu reuşeau să îl mute dintr-o parte în alta, datorită poporului care nu de puţine ori se afla în pragul răscoalei pentru iubitul lor episcop şi doctor.

Ca episcop, Sf. Luca a arătat o grijă la fel de vie şi jertfelnică pentru turma sa, în toate regiunile unde a activat ca arhiereu. A cerut cu putere turmei să nu meargă după „Biserica” Vie, descriind gruparea ca fiind „lingăii puterii sovietice” iar pe „episcopii” săi numindu-i de-a dreptul „mistreţi”. Este osârduitor în a ţine slujbele după tipic, ceea ce ridică uneori nemulţumirile anturajului: „ce, suntem la mănăstire?” Îl doare pentru devastarea Bisericii, împuţinarea preoţilor, şi nu rabdă să vadă preoţi fără sutană, raşi sau tunşi, nici să se facă slujbe prescurtate. Pentru îngrijirea eparhiei sale din Crimeea a dus un război îndelung şi istovitor cu puterea sovietică, ce făcea tot posibil pentru a extirpa „obscurantismul”. După perioada stalinistă, noul val de prigoană fusese inaugurat de Nichita Hruşciov, care „proclamase necesitatea de a termina definitiv cu Biserica”. Faţă de această ofensivă agresivă episcopul Luca încuraja pe credincioşi astfel:

„Eu ştiu că cei mai mulţi dintre voi sunt foarte alarmaţi de întărirea neaşteptată a propagandei antireligioase şi că sunteţi mâhniţi… Nu vă tulburaţi, nu vă tulburaţi! Lucrurile acestea nu au cum să vă atingă… Şi să ştiţi, şi să credeţi că mica turmă a lui Hristos este de neînvins, ei nu are ce-i face nimeni, ea nu se teme de nimic, fiindcă ştie şi păzeşte totdeauna marile cuvinte ale lui Hristos: Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Aşa că dacă nici porţile iadului nu vor birui Biserica Lui, mica Lui turmă, pentru ce să ne tulburăm, pentru ce să ne facem griji, pentru ce să ne întristăm? N-avem de ce, n-avem de ce! Mica turmă a lui Hristos, adevărata turmă a lui Hristos, nu poate fi vătămată de nicio propagandă“.

De altfel, aceşti ani de exil în care cu greu a putut să îşi săvârşească slujirea, a lăsat urme de neşters pentru Sf. Luca. Nu pentru că nu a putut îndura greutăţile şi prigoana, ci… pentru că acestea l-au împiedicat în a salva vieţi şi suflete de oameni. Iată ce spunea unui mare şef comunist:
„…am redat viaţa şi sănătatea a sute, poate mii de răniţi, şi probabil aş fi fost de ajutor multor altora dacă dumneavoastră nu m-aţi fi înhăţat fără pricină şi nu m-aţi fi târât unspreze ani prin puşcării şi exiluri. Iată câtă vreme s-a pierdut şi câţi oameni nu au fost salvaţi, şi asta nicidecum din voia mea.” La bălmăjeala comunistului că „trecutul trebuie uitat”, vlădica Luca a şocat din nou asistenţa: „A, nu, scuzaţi-mă, n-am să uit niciodată!”

[andrei_im]

Sfantul Ierarh Luca al Crimeei, chirurgul fara de arginti

La moartea sa, comuniştii au făcut tot ce au putut să împiedice procesiunea înmormântării. Voiau să oblige lumea să urmeze convoiului doar din autobuze, să le interzică să cânte pe drum şi au interzis traseul pe străzile principale, impunând unul pe străzile periferice. Au făcut totul să şteargă urmele evlaviei faţă de episcop. Dar nu au reuşit întru nimic. Autobuzele lor au rămas goale, oamenii s-au strâns în jurul catafalcului, s-au culcat în faţa maşinii, deviind astfel traseul pe strada principală şi au cântat Sfinte Dumnezeule… toată procesiunea. Circulaţia a fost blocată, toţi oamenii au ieşit pe străzi, pe balcoane, pe acoperişuri. Episcopul Luca mergea la Dumnezeu, iar oamenii pentru care se jertfise îl petreceau, ruşinând silnicia şi surpând tot sfatul cel viclean al prigonitorilor.

În anul 1996 Sfantul Sinod al Bisericii Ucrainiene, atârnătoare de Patriarhia Moscovei, a înscris pe ÎPS Luca în ceata sfinţilor, ca Ierarh şi Mărturisitor al credinţei. În ziua de 18 martie 1996 au fost aflate sfintele sale moaşte, aduse în Catedrala Sf. Treime din Simferopol.

Aceasta este putin informatie pe care am gasit-o despre acest mare Sfant pe site-ul fratilor de la www.razbointrucuvant.ro.
Mult mai multe cuvinte ziditoare putem gasi in aceste carti:

http://www.librariasophia.ro/carti-V....-so-4352.html

http://www.librariasophia.ro/carti-S...m.-so-350.html

Dumnezeu sa asculte mijlocirile Sfantului Ierarh Luca si sa ne izbaveasca de toata nevoia si necazul! Doamne ajuta!

[eugenserban]

Andrei, mii de multumiri. Nu stiam de acest sfant, dar l-am indragit imediat!

[andrei_im]

Sfantul Gherman din Alaska

Sfântul Gherman a propovăduit Ortodoxia în insula Alaska, împreună cu alţi nouă misionari ruşi. Este primul sfânt ortodox de pe continentul American şi sămânţa din care şi-au tras seva sfinţi şi părinţi îmbunătăţiţi din vremea noastră, precum sfântul Inochentie, sfântul Petru aleutul, sfântul Iacob, sfântul Iuvenalie, sfântul Ioan Maximovici sau cuviosul părinte Serafim Rose.

Sfântul Gherman s-a născut în apropiere de Moscova, în jurul anului 1757. Nu există date sigure despre locul în care s-a născut, despre numele pe care îl purta înainte de a se călugări sau despre familia din care făcea parte. Cert este faptul că la vârsta de 16 ani a intrat în mănăstirea Sfântului Serghie – Sfânta Treime şi a vieţuit în unul dintre metocurile acestei mănăstiri, situat în apropierea golfului Finlandei. În vremea în care a stat aici, a cunoscut lucrarea vie şi tămăduitoare a Maicii Domnului, care l-a ajutat să se vindece de o rană ce îi apăruse sub bărbie. S-a rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în somn a fost atins de aceasta şi, când s-a trezit, rana i se vindecase.

După ce a vieţuit aproape şase ani la acest metoc, a plecat la mănăstirea Valaam, aflată în apropierea lacului Ladoga. În această oază veche de monahism şi spiritualitate ortodoxă a continuat viaţa sa de rugăciune şi asceză. Această mănăstire are o istorie cutremurătoare. A fost înfiinţată în secolul X de către ieromonahii Serghie şi Gherman. Între secolele XII şi XVI mănăstirea a fost ocupată şi distrusă de suedezi de 80 de ori. Şi tot de atâtea ori a fost reconstruită din temelie. Mănăstirea mai este numită şi « mănăstirea mucenicilor », deoarece vieţuitorii ei nu au scăpat de nici un atac venit din partea vremelnicelor regimuri politice. În timpul perioadei comuniste, o parte din călugări au vrut să evite transformarea mănăstirii în lagăr - aşa cum s-a întâmplat cu mănăstirea Solovăţ - şi au plecat spre Finlanda, unde au înfiinţat Mănăstirea Noul Valaam. Monahii care au rămas au fost împuşcaţi. În locul mănăstirii a fost înfiinţată o casă de invalizi şi mirenii au ocupat insula. După reînfiinţarea mănăstirii, chiar dacă părinţii au oferit familiilor stabilite forţat aici case pe continent, nici până astăzi acestea nu au părăsit mănăstirea şi ocupă abuziv chiliile monahilor. Sfântul Gherman obişnuia să plece într-un loc mai depărtat de mănăstire, loc ce până astăzi îi poartă numele – Ghermanova - să se roage şi să se bucure de frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu.

În anul 1793 sinodul Bisericii Ruse a hotărât să trimită o misiune pentru a-i încreştina pe locuitorii insulei Alaska. Această insulă devenise teritoriu rusesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi locuitorii majoritari aleuţi erau păgâni. Insula a devenit foarte renumită datorită comerţului cu piele de focă şi de vidră. Din această cauză, mulţi negustori ruşi s-au stabilit aici, au dezvoltat comerţul cu blănuri şi au oprimat populaţia băştinaşă. În acest context, insula avea nevoie să fie luminată de Cuvântul Adevărului Celui Viu. Misiunea a fost alcătuită din 10 misionari : arhimandritul Ioasaf - conducătorul; monahii Iuvenalie, Macarie, Athanasie, Ioasaf, Gherman; diaconii Ştefan şi Nectarie; şi doi fraţi începători - Dimitrie şi Nichita. Aceşti misionari proveneau din medii sociale diferite, dar erau râvnitori în credinţă şi dornici să propovăduiască Ortodoxia. Monahii au mers din sat în sat, au reuşit să trezească conştiinţele aleuţilor şi să-i boteze. Părintele Gherman nota într-o scrisoare : « Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii. Ne temeam că vor fi dezbrăcaţi, însă mulţumită lui Dumnezeu nu sunt întrutotul lipsiţi de bună-cuviinţă… cămăşile lor din pene coboară îndeajuns în partea din faţă… ». Bineînţeles că misionarii au fost prigoniţi şi chiar ucişi de şamanii aleuţilor, dar şi de negustorii ruşi. Deoarece roadele propovăduirii Ortodoxiei creşteau, Sinodul Rus a hotărât să numească un episcop şi să acorde insulei statutul de episcopie. Din păcate, arhimandritul Ioasaf, care fusese hirotonit episcop şi ar fi putut hirotoni la rândul său preoţi aleuţi, a murit într-un naufragiu împreună cu cei care îl însoţeau. Iar pe insulă au mai rămas patru misionari sub conducerea sfântului Gherman. Ei au avut de înfruntat pe negustorii ruşi organizaţi în Compania Ruso-Americană, care duceau o viaţă imorală şi se purtau brutal cu locuitorii insulei. Doar sfântul Gherman a reuşit să reziste cu credinţă în faţa încercărilor şi nu i-a părăsit pe aleuţi.

Totuşi, s-a retras pe o insulă părăsită, insula Pinului (Spruce în engleză ; Elovoi în rusă) şi a întemeiat o misiune ortodoxă pe care a numit-o Noul Valaam – în amintirea mănăstirii sfinte de pe lacul Lagoda. Insula este situată în apropierea oraşului Kodiak. De aici, sfântul i-a ajutat pe băştinaşi în diferite feluri : a fost şi duhovnic, dar şi infirmier. Astfel, legătura dintre el şi fii lui duhovniceşti s-a întârit şi a dat roade bogate. A trăit în singurătate şi asceză, rodind rugăciunea şi dragostea: „Părinte Gherman, cum trăieşti de unul singur în pădure? Nu te simţi niciodată însingurat?” “Nu, nu sunt singur”, a răspuns el, “Dumnezeu este aici, şi pretutindenea. Îngerii Săi sunt aici. Este cu putinţă să fii singur, cu ei alături? Nu este mai bine să fii în tovărăşia lor decât în cea a oamenilor?” Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având „o înălţime potrivită, o conformaţie delicată, cu ochi blînzi albaştri, iar trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele - o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită. Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi, şi o scândură ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică ca el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână". Sfântul a întărit în egală măsură şi pe albii de pe insulă, i-a ajutat să-şi conştientizeze viaţa imorală şi să se întoarcă la Ortodoxie.

Pe măsură ce a crescut în vârstă şi în sfinţenie, sfântul s-a învrednicit de vederea îngerilor, dar şi a duhurilor rele, a primit stăpânire asupra stihiilor şi a căpătat darul proorociei. În noaptea în care a adormit întru Domnul, locuitorii insulei Afognak au văzut deasupra Noului Valaam un stâlp de lumină. La această vedere minunată, au căzut în genunchi şi au strigat: « Sfântul nostru a plecat de la noi ». În alt sat, oamenii au văzut în aceeaşi noapte, pe cer, ceva asemenea unei făpturi omeneşti ce se înălţa de la Noul Valaam spre Cer. Sfântul Gherman nu a lăsat aleuţilor clădiri cu biserici, şcoli sau spitale, ci a zidit biserici vii şi credinţă în sufletele lor. Astăzi în insula Alaska toţi aleuţii sunt ortodocşi şi au preoţi care provin din rândurile lor.
În 27 iulie 1970 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă în America şi de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Sfântul Gherman este prăznuit în 15 noiembrie, ziua în care a adormit întru Domnul. Sunt multe minunile pe care sfântul le-a revărsat asupra locuitorilor insulei, dar şi a ortodocşilor de pretutindeni. Cuvintele lui reprezintă pentru noi toţi un îndemn spre rugăciune, spre dragoste şi credinţă : « Eu, un biet păcătos, de patruzeci de ani caut să Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nu pot spune că Îl iubesc precum ar trebui. Să Îl iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să te gândeşti la El pururea, să Îi slujeşti zi şi noapte, şi să faci voia Sa. Domnilor, Îl iubiţi pe Dumnezeu într-acest chip, vă rugaţi Lui adesea, faceţi întotdeauna voia Sa? »

[cristiboss56]

În prealabil postat de andrei_im

cred ca e foarte buna cartea, eu am luat viata sfantului de pe un site dar cred ca sunt muult mult mai multe informatii acolo. In afara de jurnalul Viata mea in Hristos, de care am pomenit, mai recomand calduros si "Liturghia - cerul pe pamant". Dupa ce am citit-o mi-am dat seama ca stateam pe o comoara despre care nu stiam prea multe, si anume - SFANTA LITURGHIE. In cartea aceea am gasit un cuvant profund, si in acelasi timp foarte indraznet al Sfantului Ioan:
"Liturghia este cea mai mare minune care se petrece pe pamant, este o minune mai mare chiar decat Facerea lumii!"

Cartea poate fi gasita aici:

http://www.librariasophia.ro/carti-L....-so-4193.html

Din pacate se gasesc foarte greu icoane cu sfintii contemporani. Nu stiu de ce, dar acesti sfinti sunt izolati, marginalizati, nu prea se vorbeste de ei in biserica decat foarte rar si putin. Cand de fapt ar trebui insasi vietuirea lor sa fie o bucurie de negrait pentru noi, o intarire in credinta. Cred ca noi, crestinii de azi, ne temem putin de sfintenie. :) De aceea se accepta mai greu existenta acestor sfinti. Doamne ajuta!

Cred, dragă Andrei, că o mare vină în necunoaşterea acestori minunaţi sfinţi contemporani, o are şi Biserica Ortodoxă , inclusiv sau mai ales cea Română . B.O.R. scoate prea puţine cărţi despre viaţa şi învăţăturile acestor Sfinţi, iar cei ce o fac totuşi nu o fac pe bani puţini ci dimpotrivă. B.O.R. ar trebui să promoveze mai mult aceşti Sfinţi , pentru că mijloace are , Slavă lui Dumnezeu !

[andrei_im]

cartile tiparite de editura B.O.R. sunt si ele foarte folositoare dar, din pacate, prezinta doar o parte din intreg. eu tot cred ca este vorba de o frica inconstienta. daca acceptam ca oameni ca noi, care au trait aproape de conditiile noastre de viata, s-au putut sfinti, au sfinte moaste, asta nu ne poate lasa nepasatori. ne trezeste parca dintr-un somn, "ne pune pe treaba". :) majoritatea cartilor cu vietile sfintilor contemporani sunt destul de ieftine. la multi se gaseste si pe net. important este sa ii cunoastem si sa ne rugam lor, caci ne vor deveni cei mai apropiati prieteni. Pe mine Sfantul Ioan Maximovici m-a ajutat enorm, numai eu i-am gresit. unde mai gasesti asemenea prieteni? si pana la urma, e vorba de toti sfintii din toate timpurile.

[cristiboss56]

În prealabil postat de andrei_im

cartile tiparite de editura B.O.R. sunt si ele foarte folositoare dar, din pacate, prezinta doar o parte din intreg. eu tot cred ca este vorba de o frica inconstienta. daca acceptam ca oameni ca noi, care au trait aproape de conditiile noastre de viata, s-au putut sfinti, au sfinte moaste, asta nu ne poate lasa nepasatori. ne trezeste parca dintr-un somn, "ne pune pe treaba". :) majoritatea cartilor cu vietile sfintilor contemporani sunt destul de ieftine. la multi se gaseste si pe net. important este sa ii cunoastem si sa ne rugam lor, caci ne vor deveni cei mai apropiati prieteni. Pe mine Sfantul Ioan Maximovici m-a ajutat enorm, numai eu i-am gresit. unde mai gasesti asemenea prieteni? si pana la urma, e vorba de toti sfintii din toate timpurile.

Aşa este Andrei, ai mare dreptate , toţi Sfinţii sunt minunaţi , din toate timpurile , sunt până la urmă prietenii noştri . Un simplu exemplu, azi noapte, am avut vise nu tocmai bune şi m-am trezit şi m-am rugat lui Hristos prin ei şi te rog să mă crezi că multă linişte şi alinare mi-a venit . Da, avem nevoie de ei, de mărturiile lor, de sfinţenia lor !

[andrei_im]

in loc de noapte buna, un episod mangaietor din viata Sfantului Antonie:

Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urîtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirîndu-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunîndu-şi cîinii săi, a zis către dînşii: "Dacă nici cu duhul desfrînării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui", căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.

Deci, atunci noaptea au făcut mare zgomot, încît părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormîntului (pestera in care vietuia sfantul) păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare şi de tîrîtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urşi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii şi de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul şi năravul său: leul răcnea, vrînd a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, tîrîndu-se, nu ajungea la dînsul şi lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mînia lor cumplită.

Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: "Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvîntătoare". Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dînşii: "Dacă puteţi şi aţi luat stăpînire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru". Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrîşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vîrtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutînd în sus, a văzut acoperămîntul desfăcîndu-se şi oarecare raze de lumină pogorîndu-se către dînsul. Şi diavolii numaidecît s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicînd: "Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?" Şi glas s-a făcut către dînsul: "Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni".

DOAMNE AJUTA!

[andrei_im]

SFANTUL CUVIOS KUKSA DE ODESSA

Preacuviosul Kuksa s-a nascut pe 12/25 ianuarie 1875 (…), in familia evlaviosilor si iubitorilor de Hristos parinti Kiril si Haritina, si a fost numit prin Sfantul Botez Cosma. Datorita chipului de viata evlavios si cumpatat al parintilor, Cosma nazuia inca din copilarie din tot sufletul catre Dumnezeu, ducand o viata curata. Inca de mic iubea rugaciunea si singuratatea, fugea de jocurile copiilor si de distractie. Adevarata bucurie duhovniceasca a evlaviosului tanar era aceea de a merge la dumnezeiasca Biserica si la Sfanta Liturghie.
Inca din tinerete, preacuviosul avea dragoste si mila catre oameni, mai ales catre cei bolnavi si suferinzi. Pentru aceasta, vrajmasul mantuirii neamului omenesc, pe parcursul intregii sale vieti l-a razboit.

Cosma nazuia cu tot sufletul catre viata monahala si, ca o binecuvantare a lui Dumnezeu a viitoarei cai a vietii sale, a plecat, in anul 1895, ca pelerin in Tara Sfanta. A trait la Ierusalim o jumatate de an, mergand la Sfintele Locuri din toata Palestina, iar la intoarcere a mers in pelerinaj si la Sfantul Munte. (…) Nevoitor la Sfantul Munte, a pregustat negraitul simtamant in care sunt unite dragostea de Dumnezeu si dorinta de a fi mereu cu El, adanca pocainta si incredintarea din inima in iertarea celui ce ne-a gresit, datatorul de viata- plans si pacea sufleteasca. La Athos, sufletul tanarului Cosma se inalta. Aici, in chip deosebit, ii creste dorinta de a intra in cinul monahal. Imparateasa cerului l-a chemat pe el in pamantul ei, spre slujirea lui Dumnezeu.

In 1897, mama lui Cosma a plecat in pelerinaj la Locurile Sfinte. Cand corabia cu care calatorea a facut un popas la tarmurile Sfantului Munte, Haritina s-a adresat in scris egumenului manastirii, cerandu-i sa-i ingaduie fiului sau sa viziteze Locurile Sfinte. Iubindu-l parinteste pe ascultatorul Cosma, egumenul i-a dat blagoslovenie pentru aceasta calatorie.
Cand pelerinii se aflau in Biserica Invierii Domnului, doreau foarte mult sa se miruiasca cu ulei din candela care atarna deasupra Sfantului Mormant. Insa ingerul Domnului, care nevazut era prezent acolo, a rasturnat candela din centru si tot uleiul s-a scurs peste Cosma. Atunci, ieromonahul care se afla la intrarea in Kuvukliu (locul din paraclisul Bisericii Invierii Domnului unde se afla Sfantul Mormant) a prorocit ca acest tanar va fi un mare staret. Oamenii l-au inconjurat pe Cosma si, strangand cu mainile uleiul care se prelingea pe hainele lui, se miruiau cu evlavie cu acesta. Iar aceasta intamplare a fost la fel de insemnata, caci harul lui Dumnezeu, revarsat cu bogatie peste preacuviosul, fara incetare s-a daruit oamenilor, atat pe timpul vietii, cat si dupa trecerea acestuia la cele vesnice.

Pe 28 martie 1902, ascultatorul Cosma a fost tuns rasofor, dandu-i-se numele de Constantin, iar pe 23 martie 1905, a fost tuns in viata monahala sub numele de Xenofont.Desi era putin invatat, caci anevoie reusea sa citeasca si sa scrie, el cunostea Sfanta Evanghelie si Psaltirea pe de rost. In anul 1913, fostul monah athonit Xenofont s-a asezat in marea Lavra a Adormirii Maicii Domnului de la Pecerska – Kiev. Incepand cu anul 1917, Biserica Ortodoxa Rusa si poporul rus au fost supusi unei crunte prigoane. (…) Chiar in acele vremuri, Domnul a asezat in sfesnicul Bisericii faclia credintei ortodoxe – pe preafericitul Kuksa. Si iata, in al cincizeci si saselea an al vietii, parintele Xenofont s-a imbolnavit grav pe neasteptate si, dupa cum se credea, fara nadejde de viata. Hotararea a fost ca sa primeasca schima cel ce era pe moarte. Pe 8 aprilie 1931, la tunderea in mare schima, l-au numit pe el cu numele preotului mucenic Kuksa, ale carui moaste se aflau in Pesterile de aproape. Desigur, sufletul preacuviosului era de atunci gata deja spre a se muta in cerestile locasuri, insa Domnul i-a prelungit zilele vietii lui pamantesti, pentru folosul duhovnicesc al oamenilor care traiau in lumea patimitoare. Indata dupa luarea schimei mari, parintele Kuksa si-a revenit, iar mai apoi s-a facut sanatos de-a binelea.
Pe 3 aprilie 1934, parintele Kuksa a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 3 mai, in acelasi an, a fost facut ieromonah. Dupa inchiderea Lavrei, batiuska, pana in 1938, a slujit in Kiev, in Biserica Invierii (Slobodka). Trebuia sa ai mare barbatie ca sa slujesti ca preot in acele vremuri.

Din anul 1938, pentru parintele Kuksa au inceput zece ani grei de nevointa a marturisirii. El, ca “slujitor de cult”, a fost condamnat la cinci ani de lagar in orasul Vilma din regiunea Molotovsk, iar dupa ce s-a implinit sorocul, cu inca cinci ani de deportare. Astfel, la varsta de 63 de ani, parintele Kuksa a fost trimis la istovitoarea munca a taierii de paduri. Munca era deosebit de grea, mai ales pe timp de iarna, in ger cumplit. Muncea 14 ore pe zi, primind hrana foarte putina si saracacioasa. Nu numai ca indura cu rabdare si cu blandete viata de suferinta din inchisoare, ci si pe altii ii intarea duhovniceste.
“Le-am spus preotilor ca am primit Sfintele Daruri. Credinciosii, cu mare bagare de seama, le-au spus <<la ai lor>> ca intr-o anume zi si intr-un anume loc, pe ascuns de paznici, sa fie gata sa primeasca Sfanta Impartasanie. Am facut un epitrahil dintr-un stergar, desenand pe el Sfanta Cruce. Citind rugaciunile de trebuinta, am binecuvantat Sfintele Daruri si le-am luat cu noi, ascunzandu-le sub haina. Preotii s-au ascuns dupa lastarisuri. Monahii si monahiile, ca sa nu fie observati, alergau pe rand catre noi, iar noi, acoperindu-i pe ei cu epitrahilul-stergar, le dadeam iertarea si dezlegarea pacatelor. Astfel, intr-o dimineata, in drumul catre munca, s-au impartasit deodata o suta de oameni. Cat s-au bucurat ei si cat i-au multumit lui Dumnezeu pentru marea Lui mila!”