GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cristiboss56]

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Este important să stăruim puţin asupra modului în care se stârnesc patimile în noi, pentru că aceasta ne va indica şi modul cum să ne opunem stârnirii lor. Precizăm că modul stârnirii este în esenţă acelaşi cu modul zămislirii patimilor. Atâta doar că zămislirea e mai grea decât stârnirea, neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească. Dar un material inflamabil se găseşte în noi încă înainte de orice patimă, constituit din afecte, şi aceasta ajută într-o oarecare măsură la zămislirea patimii, aşa cum ajută patima deja existentă la stârnirea ei.

Cine nu a experiat că patima se stârneşte uneori atunci când ne aflăm în cursul îndeplinirii unei hotărâri bune, sau după ce am terminat executarea ei1, sau atunci când ne aflăm într-o stare de meditaţie sau de odihnă sufletească în care nu se pune problema de a lua vreo hotărâre! În toate cazurile patima se stârneşte ca o rezistenţă şi revoltă a tendinţelor neluate în seamă. În aceste cazuri şi în altele, patimile îşi au în noi nişte antecedente2.

Se pune deci întrebarea: cum se stârneşte patima în toate aceste cazuri?

În toate scrierile duhovniceşti ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare, schema următoare: Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, aşa-zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem şi prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e un păcat, pentru că noi încă n-am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi şi nu are încă decât un caracter teoretic, de eventualitate neserioasă, care parcă nici nu ne priveşte serios pe noi, care suntem preocupaţi cu toată fiinţa de altceva. Nu ştim cum a apărut, parcă cineva s-a jucat aruncându-ne pe marginea drumului, pe care se desfăşoară preocuparea cugetului nostru, această floare fără nici un interes, ca să o privim o clipă şi să trecem mai departe. Are prin urmare toate caracteristicile unui gând aruncat de altcineva, şi de aceea Sfinţii Părinţi îl atribuie Satanei. El e gândul simplu al unei eventuale fapte păcătoase, nezugrăvindu-ne încă nici o imagine concretă a acelei fapte şi a împrejurărilor în care s-ar putea săvârşi3. Sunt şi cazuri însă când se stârneşte dintr-odată ca un foc ce ne aprinde imediat.

Când se stârneşte însă numai ca un gând neînfocat, de la acest atac până la fapta păcătoasă sunt mai multe trepte. Isihie Sinaitul numără patru: atacul, însoţirea, consimţirea, fapta sensibilă4. Sfântul Ioan Damaschin numără şapte trepte: atacul, însoţirea, patima, lupta, robirea, consimţirea, făptuirea5. Momentul decisiv e acela în care ia atitudine cugetarea noastră. Dacă am alungat gândul din prima clipă, am scăpat. Dacă însă începem să medităm asupra lui, să ne îndulcim în gând cu perspectivele păcatului, s-a produs „însoţirea, amestecarea gândurilor noastre cu gândurile dracilor vicleni“6. Acum ne-am lipit de gândul rău, ni l-am însuşit, nu mai stă în noi străin. Prin aceasta am intrat în zona păcatului şi anevoie mai putem opri desfăşurarea până la capăt a acestui proces odată declanşat. Urmează apoi consimţirea la faptă, sau planul compus al gândurilor noastre şi al gândurilor Satanei pentru realizarea faptei7. Abia acum gândul simplu se concretizează în imagini8. După Sfântul Ioan Damaschin, prin însoţirea gândurilor noastre cu acel gând se produce, ca a doua fază, patima lăuntrică.

Momeala nu este încă păcat9, pentru că nu depinde de noi10 ca să se producă, şi de ea nu e ferit nici un om.

Dar să vedem mai de aproape ce este acest gând simplu al păcatului, ce apare fără imagini în mintea sau în inima noastră?

Mai întâi, pe ce cale vine el de la diavolul? Vine direct sau prin ceva tot din noi? Sfântul Marcu Ascetul, care repetă în scrierea Despre Botez că e aruncat în noi de Satana, spune în cap. 140 al Legii duhovniceşti că e „o mişcare fără imagini a inimii“, iar în cap. 179, că, prin ea, „poftele cheamă mintea la vreo patimă“ (Filoc. rom. I, p. 243; p. 246).

Pe de altă parte, Diadoh al Foticeii spune că de la Botez Satana nu se mai află în adâncul sufletului, adică în minte, ci în „simţurile trupului“, „lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul“11. „El călăreşte acum pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup, ca prin mustul lui să rostogolească mintea pe lunecuşul plăcerilor“12, „învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor iraţionale“13 sau, cum zice Ioan Scărarul, „diavolul stă în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul“14.

De aici urmează că Satana ne trimite momeala prin mijlocirea poftelor trupeşti, stârnind mişcarea vreunei pofte ce dormitează în subconştient15. „Mintea noastră, având o simţire foarte fină, îşi însuşeşte lucrarea gândurilor şoptite ei de duhurile rele oarecum prin trup“ (Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 380).

Momeala e, aşadar, prima apariţie în conştiinţă a unei dorinţe rele. La început ea n-are vehemenţă şi se prezintă sub forma unui gând simplu. Mai bine zis, conştiinţa ia act de ea încă de la prima trezire, şi această primă lucrare a ei în conştiinţă se face sub forma unui gând. Numai dacă nu e înăbuşită prin reacţia noastră hotărâtă, această mişcare câştigă intensitate, încât cu greu îi mai putem rezista.

De obicei această primă trezire a unei pofte - prima apariţie a momelii în conştiinţă - e prilejuită de privirea unor lucruri externe16. Împrejurarea aceasta a putut da naştere ideii că Satana se află cuibărit în înfăţişarea unui lucru şi trimite direct un gând de păcat în cugetul nostru, fără să se folosească de trezirea unei pofte subconştiente, ca mijloc. Cu toate acestea, nu este exclus şi în aceste cazuri ca tot pofta din noi să se fi trezit înainte la privirea lucrului extern şi abia ea să fi plasat în acel lucru impresia care socoteşte că îi stimulează pofta. Venirea momelii în cele mai multe cazuri pe calea aceasta a făcut pe Părinţi să recomande închiderea simţurilor în vremuri de năvală a ispitelor.

[cristiboss56]

<< continuare >>
CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)
În unele cazuri însă momeala apare în noi fără să privim la unele lucruri externe. Atunci intră în lucru amintirea unui păcat repetat17. Oricum însă, atât în primele cazuri, cât şi în cele de al doilea, e foarte rezonabil să se admită că ultimul motor al momelii este un duh deosebit de noi, pentru că, altfel, de ce se stârneşte amintirea unei patimi exact în cutare cazuri şi de ce se stârneşte numai în anumite momente ale privirii la lucrurile externe?

Acesta fiind înţelesul schemei ortodoxe cu privire la stârnirea patimilor, constatăm că în esenţă nu e nici o deosebire între ea şi cea a lui Blondel. Identitatea merge şi mai în amănunte. Dacă momeala sau atacul este primul semnal pe care-l trimite conştiinţei un „rebel răsculat“, însoţirea este faza în care cugetarea îi descoperă „raţiunea“ şi „îndreptăţirea“; şi făurind astfel în favoarea ei argumente, se convinge să treacă, total sau cu anumite rezerve, de partea ei. E faza de investire cu temeiuri raţionale, mai bine-zis, cu false temeiuri raţionale, a poftei trezite, ca pe urmă, în faza consimţirii, să-şi dea şi voinţa adeziunea ei la o mişcare ce şi-a câştigat o investitură din partea raţiunii şi care, prin acest fapt, precum şi cu trecerea fiecărei clipe de la trezirea sau de la apariţia ei în conştiinţă, adică de când zăboveşte raţiunea asupra ei, a crescut tot mai mult în intensitate. De aici urmează că abia prin lipsa de fermitate a raţiunii, mişcarea unei pofte devine păcat. Dacă raţiunea ar fi atât de fermă încât să respingă mişcarea ce apare în conştiinţă din primul moment, dacă nu s-ar lăsa cumpărată sau dusă de pseudo-raţionamente şi n-ar zăbovi nici o clipă asupra ei, mişcarea poftei n-ar deveni patimă. De aceea, Sfinţii Părinţi cer în primul rând o întărire a minţii în poziţia ei18. Desigur că aceasta e şi o lucrare de voinţă. Dar o lucrare de voinţă care se referă la minte şi care se uşurează prin silinţa omului de a se lumina cu privire la rosturile şi la datoriile sale. Lucrarea voluntară ni se înfăţişează într-o strânsă împletire cu cea intelectuală în opera de refacere a omului, după cum, la căderea lui în păcat, au lucrat, în aceeaşi împletire, cauze morale şi intelectuale.

De aceea, opera de redresare a omului trebuie începută cu credinţa, care pe de o parte e chestiune de voinţă, pe de alta se referă la minte, dându-i acesteia o atitudine intelectuală, sau o concepţie care îi oferă argumente contra păcatului. Datoria care, în urma acestui fapt, se impune celui ce vrea să-şi ducă viaţa tot înainte spre desăvârşire este să vegheze tot timpul asupra gândurilor ce apar în câmpul conştiinţei, ca să fie eliminat de la prima apariţie gândul oricărei patimi. Paza minţii, atenţia şi rezistenţa trează şi statornică împotriva gândurilor sunt recomandările necontenite ale dascălilor duhovniceşti pentru cel ce nu vrea să cadă pradă patimilor. S-ar părea că aceasta înseamnă a ne ţine cursul vieţii pe un drum rigid, îngustat, care face cu neputinţă orice îmbogăţire a ei. Dar, de fapt, înseamnă a ţine mintea scufundată, plină de iubire, în infinitul dumnezeiesc, care o îmbogăţeşte cu înţelesuri curate mereu noi.

Ceea ce continuu se respinge în asceză nu sunt noile avânturi şi inspiraţii de ordin spiritual, ci tendinţele exagerate ale poftelor simţuale, care, departe de a aduce o îmbogăţire a spiritului, îl îngustează, îl leagă infinit de lucruri finite, îl împiedică în tendinţele de lărgire a înţelegerii lui. Ceea ce se înlătură mereu sunt bolovanii care sunt aruncaţi în calea unui râu ce înaintează, lărgindu-se. Vieţii trupului i se încuviinţează satisfacerea trebuinţelor strict necesare. Dar nici un considerent cu adevărat raţional nu poate pleda pentru înlăturarea oricărui baraj din calea poftelor ce se îndreaptă năvalnic spre uliţe înfundate şi înguste.


* Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 112-119


note

1 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre cei ce-şi închipuie că se îndreaptă din fapte“, cap. 88, Filoc. rom. I, p. 260; Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 115: „Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite“.

2 Idem, „Despre legea duhovnicească“, cap. 179, Filoc. rom. I, p. 246; Filoc. gr. cit., p. 107: „Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă mintea la vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă“.

3 Sfântul Marcu Ascetul spune: „momeala este mişcarea fără imagine a inimii“, „Despre legea duhovnicească“, cap. 140, Filoc. rom. p. 143; Filoc. gr. cit. p. 104. Sfântul Ioan Damaschin o caracterizează astfel: „o simplă atragere aminte din partea Satanei asupra unui lucru, de pildă: Fă aceasta, sau aceea, cum a făcut cu Domnul: Zi ca pietrele acestea să se facă pâini“, Filoc. gr. ed. II, vol. I, p. 344.

4 Sfântul Isihie Sinaitul, „Cuvânt despre trezvie şi virtute“, Filoc. gr., ed. II, vol. I, p. 87.

5 Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt minunat şi de suflet folositor, Filoc. gr., ed. II, vol. I, p. 344.

6 Sfântul Isihie Sinaitul, op. cit.

7 Ibidem.

8 Sfântul Marcu Ascetul, „Despre legea duhovnicească“, cap. 141, Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 104: „Acolo unde se ivesc imagini în gând, s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără imagini este un act nevinovat“.

9 Idem, „Despre Botez“, Filoc. rom. I, p. 307: „Momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii. De aceea s-a şi îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce se apleacă spre împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ce sunt credincioşi, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească, ca pe unii ce sunt necredincioşi“.

10 Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., 1. c.

11 Diadoh al Foticeii, Filoc. rom. I, p. 375; Filoc. gr. ed. 3, vol. I, p. 262-263.

12 Idem, Filoc. rom. I, p. 387-379; Filoc. gr. cit. p. 262.

13 Idem, cap. 76, Filoc. rom. I, p. 373.

14 Sfântul Ioan Scărarul, „Scara“, P.G. 88, 868 C.

15 Vladimir Lossky, Essai sur la Théologie mystique de l'Eglise d'Orient, Paris, Aubier, 1944, p. 125: „Ils sont des pensées ou des images qui montrent des régions inférieures de lââme, du subconscient“. Şi Lossky trimite în această problemă la o carte pe care am fi dorit să o avem: „Pour l'analyse détaillée de ces termes voir l'ouvrage de Zarin, Fondements de l'ascétique orthodoxe, Saint Petersburg, 1902.

16 Sfântul Evagrie spune: „Trebuie să ne întrebăm: oare ideea stârneşte patimile, sau patimile, ideea? Unii sunt de părere că prima, alţii, că a doua. Dar patimile se stârnesc de simţuri. Când însă sunt de faţă iubirea şi înfrânarea, nu se va mişca patima, iar când nu sunt de faţă, se va mişca“. „Iubirea e frâu mâniei“ (Cap. 4 din Capete practice, P. G. 40, 1224).

17 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cap. de car. I, 84; P.G., 90, 980: „Mai întâi amintirea aduce în minte un gând simplu. Zăbovind, acesta stârneşte patima. Dacă nu e înlăturat, acesta înconvoaie mintea la consimţire. Iar aceasta producându-se, vine în sfârşit la păcatul cu fapta“. Şi aici avem patru trepte: gândul simplu (momeala), patima stârnită, consimţirea, fapta. S-ar părea că gândul simplu (momeala, atacul) nu e altceva decât trezirea patimii în subconştient; nu vine din altă parte. În realitate, gândul e trimis de patima stârnită. Dar patima încă nu a pătruns în conştiinţă cu vehemenţă. De aceea, încă nu e patimă pentru conştiinţă.

18 Sfântul Evagrie cere o fixare a minţii, ca să nu mai hoinărească. Hoinăreala o face uşor de alunecat, uşor de momit de către orice argument. „Mintea ce rătăceşte încoace şi încolo e făcută fermă prin citire, priveghere şi rugăciune; pofta aprinsă e veştejită prin foame, osteneală şi însingurare; iar mânia e domolită de psalmodiere, îndelungă răbdare şi milă.“ (Cap. 6 din Capete practice, P.G. 40, 1224).

Avva Alonios:,,Daca nu as fi daramat totul nu as fi putut sa ma zidesc.Daca omul nu va spune mereu in inima sa:numai eu si Dumnezeu suntem pe lume,nu-si va gasi linistea"

Predica a parintelui Steinhardt:,,Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor,muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.

Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.

Este metanoia, pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect de jertfa. Iată cea mai uluitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi şi ele. Dar metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi, pentru a-i determina schimbarea, divinitatea însăşi are de înfruntat dreptul de liberă alegere dăruit omului. De data aceasta, ea nu porunceşte, scurt, ci numai acţionează pe calea harului îndrumător.

Este nevoie în lumea morală, din partea divinităţii, de o lucrare energetică mai subtilă şi mai radicală decât în lumea fizică, în a slobozeniei decât în a legităţilor. Aşa fiind, Hristos poate face din cel mai din urmă şi mai înrăit întru păcate, un om nou.Hristos nu este numai bun, milostiv şi smerit cu inima, ci e şi puternic (Luca 5, 24) pentru a vindeca tot soiul de boli şi beteşuguri trupeşti, dar lucrările acestea pălesc în faţa marii minuni a prefacerii omului.Ea dă dovadă în chip incontestabil şi irezistibil despre atotputernicia şi divinitatea Celui ce o săvârşeşte. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere (I Cor. 4, 20)."

Avva Ioan cel Pitic: ,,Un calugar a intrat odata in extaz si a vazut trei monahi stand pe tarmul marii.Dinspre tarmul celalalt a venit un glas zicandu-le: ,,Luati aripi de foc si veniti la mine"

Predica a parintelui Steinhardt: ,,Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta, ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina, ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

Desigur. Nici nu se putea altminteri! Cum oare am putut gandi macar o clipa - necum ani de zile - ca Hristos doreste sa dam din ce avem: prisosul, putinul, totul! Mare isprava, destoinica scofala! prea omeneasca, sarmana, jalnica treaba. Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinta. Altceva ni se fagaduieste: ceea ce nu-i de conceput si de necrezut!In adevar, dand peste fire, luam har peste har. Cel slab, prin urmare, sa rosteasca: da-mi, Doamne, cand sunt descumpanit si gol, vointa si nerusinare ca sa pot da din ceea ce nu am. Tu fa ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd si indraznet - sa se intoarca asupra-mi prin mila Ta care socoteste intelepciunea oamenilor drept nebunie si adagiul "Nemo dat quod non habet" arama sunatoare si chimval zanganitor.Tu care ceri numai imposibilul si faptuiesti numai ce mintea omeneasca nu poate sa priceapa."

In loc de final: "But I say to you," the Lord says, "love your enemies, do good to those who hate you, pray for those who persecute you." Why did he command these things? So that he might free you from hatred, sadness, anger and grudges, and might grant you the greatest possession of all, perfect love, which is impossible to possess except by the one who loves all equally in imitation of God" (St. Maximus the Confessor)

Multumim pentru postare!

Ca de obicei, din pacate, nu prea am eu cu ce contribui la acest topic, dar ma bucur sa citesc mesaje ca cel anterior...

Tocmai ati contribuit si va multumesc :)

În prealabil postat de Annyta

„Arată-mi omul din tine şi eu ţi-L voi arăta pe Dumnezeu din mine“. Teofil al Antiohiei
"Ai fost creat liber si chemat spre libertate, aşa ca nu te face rob patimilor necurate !" Avva Talasie
"Nimic nu mi se pare mai atrăgător decât dialogul secret al sufletului cu el însuşi si cu Dumnezeu." Sfântul Grigorie de Nazianz
"Nu îl osândi pe aproapele tău, căci tu îi cunoşti păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştii." Avva Dorotei
„Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus." Evanghelia după Marcu 16, 6
"Precum ochiul este atras de frumuseţea celor văzute, la fel mintea curată este atrasă de cunoştinţa celor nevăzute" Sfântul Maxim Mărturisitorul
"Nimic nu poate modela mai bine sufletul unui bărbat, decât femeia de lângă el." Sfântul Ioan Gura de Aur
"Treaba diavolului este sa îndruge multe, treaba noastră este să nu le ascultăm." Fericitul Augustin
"Evlavia cea dinafara, lipsită de evlavia cea dinăuntru, este precum teaca fără sabie." Sfântul Tihon de Zadonsk
“Iadul e durerea celor ce nu pot iubi” Dostoievski
“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi.” Christos Yannaras
"Oamenii supravieţuiesc nu prin grija de ei înşişi, ci prin iubirea celorlalţi fata de ei." Lev Tolstoi
"Să nu ne întristăm când lunecam în greşeală, ci când stăruim în ea.” Sfântul Isaac Sirul
"Dacă în lume este mai întâi viaţa şi apoi moartea, în Biserica lui Hristos este mai întâi moartea şi apoi viaţa." Fericitul Augustin
"Fii prieten cu toţi oamenii, dar cu gândul petrece singur !" Sfântul Isaac Sirul
"Lucrul lui Dumnezeu este de a dărui harul, iar al tău de a-l primi si a-l păstra." Sfântul Chiril al Ierusalimului
"Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul." Sfântul Antonie cel Mare
Cine este bun, mai bun sa se facă, iar cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care e încă în ispite." Părintele Paisie Olaru
"Nimic nu poate sfâşia trupul Bisericii atât de mult ca mândria." Sfântul Ioan Gură de Aur
"Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin din schimbarea norocului, ci cauzele acestora sunt în noi înşine şi în puterea sufletului nostru." Sfântul Ioan Gură de Aur
"Cel ce nu cunoaşte postul, nu cunoaşte crucea." Sfântul Ioan Gură de Aur
"Chiar daca noi ne depărtăm de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne aproape de noi." Sfântul Ioan Gură de Aur
"Un om este cu adevărat liber, atunci când acceptă să devină robul lui Dumnezeu." Sfântul Maxim Mărturisitorul
"Bogaţii vor ajunge în cer, când îi vor introduce acolo săracii”. Fericitul Augustin
"Scara ce duce în Împărăţie este ascunsă în sufletul tău." Sfântul Isaac Sirul
"Când eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; când eşti în singurătate, el vine personal." Părintele Ilie Cleopa
"Urmează pe Hristos nu doar la Înviere, ci şi la Cruce !" Patericul
"Daca nu îţi schimbi viata, la ce mai posteşti? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic”.Sfântul Ioan Gură de Aur
"Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveala de-abia când se arată lucrurile". Sf. Maxim Mărturisitorul
"Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate." Sfântul Isaac Sirul
"Păcatul este nedreptate: cine păcătuieşte, fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul." Sfântul Ioan Gură de Aur
"Pe cel ce se bucură în Domnul, nici un necaz nu-l va scoate din bucuria lui." Sfântul Ioan Gură de Aur
"Credinţa în Înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii." Sfântul Ioan Gură de Aur
"Intră în Biserică şi te căieşte; aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor." Sfântul Ioan Gură de Aur
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu.” Sfântul Tihon

FALSUL IDEALISM
Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia, 2006

FALSUL IDEALISM – La Duminica 25 dupa Rusalii


Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni,-’Sunteţi materialişti, robi pantecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi : dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui ; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!
Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii.

Pe deplin lămurit, este că nu au citit parabola samarineannlui milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul după delicateturi şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic. în sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui Hristos.

Hristos ce a făcut, ce a provăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin. întotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor. I-a apărat pe apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi urm.). A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când, flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiadar arhiereul, şi au mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25-26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii, motivând minunea săvârşită astfel: „Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum ” (Matei 15, 32).

Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus: nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor l-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată dousprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum.

Dar la stârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba de înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial în ochii „idealiştilor”).

Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit: „Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntâziat: să i se dea să mănâcel (Marcu 5, 43).

Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu I-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus ? „Om mâncăcois şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34). Domnul e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii, iscodindu-L, îl vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-L prinde mai lesne în cuvânt).

Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? „Pâinea vieţii” şi adaugă : „cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6,35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi prilej : „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6, 43). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. împărăţia cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20). După înviere, cum îi convinge pe apostolii care se spăimântaseră că e nălucă şi se tulburaseră, că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24, 41-43).

Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce în limbaj curent se cheamă „idealist”, ci a fost materialist întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii.

Să fie oare această grijă pentru pâine – care-i şi a noastră – mărturisire de robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan?

Problema o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev. Problema pâinii, spune marele gânditor, problema pâinii pentru mine ca ins care, nu mă ascund, sunt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări şi a fi nemulţumit, este, da, o problemă materială. Dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o problemă materială ci o datorie spirituală. Să luăm aminte, înfioraţi de respect, la schimbarea de registru tonal: când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cârcotaş şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă pâinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul material pe cel spiritual.

Iată cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiţi, cârteala se preface în compătimire şi ia cu totul altă înfăţişare.

Şi le mai amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre consumare în idealitate şi abstracţiune, ci la modul materialităţii: ca pâine şi ca vin. Şi ce sunt acestea de nu cele două elemente consubstanţiale vieţii ; pâinea (prea curatul Trup) pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sânge) pentru veselirea şi îndulcirea ei? Căci fiinţa omenească nu e făcută numai pentru a vieţui, a exista (animalic) şi a trudi, ci şi pentru a se bucura de viaţă în chip conştient, a o gusta şi proslăvi în ceasuri de odihnă şi înălţare sufletească. Vinul simbolizează această caracteristică din urmă a fiinţei înzestrate cu duh şi cu darul cuvântării. Pâinea şi vinul, laolaltă şi dual, alcătuiesc cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează.

Cum îşi intitulează frumosul său roman scriitorul italian Ignazio Silone? întocmai chiar: Pâinea şi vinul. Iar fiului rătăcitor înapoiat la vatra părintescă ce i se arată mai întâi în poezia lui Trakl ? Pâinea şi vinul – strălucind în curată lumină pe masă.

Şi Domnul cum ne învaţă să ne rugăm în rugăciunea domnească (atât de sintetică, de concentrată în esenţe)? Oare nu cerând să ne fie dată pâinea cea spre fiinţă?

Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie de bună seamă hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. (Ii vor fi acordat în gând consolări idealiste: mai bine ar fi făcut să stea acasă şi să nu umble hojma teleleu-tănase de colo până colo).

Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători – ca preotul şi levitul – faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.

Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. In frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat ; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuţitului.

Pâinea e dătătoare şi intreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.

[Daniel_Ortodox]

Doamne ajută.

E aşa frumos tot ce scrieţi aici, amintiţi cuvintele Sfinţilor Părinţi, plini de Duhul Sfînt Dumnezeu. Conform învăţăturii Bibliei.
Aşa bine mă simt aici, mă odihnesc, poate din tot forumul, aici mă simt acasă.

Atît de frumos şi de bine, de minunat, te poţi sătura citind aici, sunt ca rugăciunile, toate învăţăturile minunaţilor sfinţi.
Aş fi vrut să adaog şi eu cîteva pasaje, dar, sincer îmi ajunge ce citesc aici, din ce postaţi voi, cum spunea şi surioara Anita, cu ce aş mai putea contribui?
Cu nimic, să stai doar şi să citeşti şi să te minunezi. Creştinismul ! Esenţa şi echilibrul tuturor lucrurilor.

Şi mai ales fratele Pelerin spre răsărit, un protestant care caută sincer şi curat Adevărul.
Şi îl caută exact acolo unde trebuie. Minunat.
Mă bucur atît de mult pentru tine, frăţioare scump. Uite ce minunată e smerenia. Şi ce rod dulce şi ales are. Ca nimic din toate de pe pămînt.
Tot ce mai trebuie e să fi botezat ortodox, dacă ai fost "botezat" în erezia protestantă şi să te împărtăşeşti în Biserica lui Hristos ! Şi a înviat ! Şi vei fi viu, în continuarea căutării tale spre îndumnezeire.

__________

Dacă îmi permiteţi o remarcă, scrieţi foarte mult din Sfinţii Ascetici şi Mistici ai Bisericii anume:

Sfîntul Isaac Sirul, Sfîntul Efrem Sirul, Sfîntul Chiril al Alexandriei, Sfîntul Simenon noul Teolog, Sfîntul Grigorie Palama, Sfîntul Grigoria de Nyssa, Sfîntul Macarie Egipteanul, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Sfîntul Ioan Iacob Romînul, Sfîntul Ignatie Briancianinov, Sfîntul Nil Sorski, Sfîntul Ambrozie al Milanului, sau Sfîntul Ambrozie cel Mare, Sfîntul Ioan Scărarul,

dar vă rog mult, mai scrieţi şi din Sfinţii Practici, în special

Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Chiril al Ierusalimului, Sfîntul Ciprian al Cartaginei, Sfîntul Marcu Evghenicul, Sfîntul Ioan de Kronstadt, Sfîntul Teofan Zăvorîtul, Sfîntul Nicolae Velimirovici, Sfîntul Nectarie din Eghina, Sfîntul Nicodim Aghioritul, Sfîntul Ioan Iacob Romînul, cuvioşii Serafim Rose, prin Sfîntul Ioan Maximovici de Shanghai şi San Francisco, Sfîntul Ioan Maximovici de Tobolsk şi Siberia, Sfîntul Nectarie din Eghina.

Sau măcar Sfinţii de echilibru între mistici şi practici, precum

Sfîntul Vasile cel Mare, Sfîntul Ioan Casian, Sfîntul Grigorie de Nazians, Sfîntul Luca al Crimeei, Sfîntul Teofilact al Bulgariei, sau Sfîntul Vasile de la Poiana-Mărului, Sfîntul Iosif de Volokolamsk, Sfîntul Tihon de Zadonsk, Sfînt Paisie Velicicovschi sau alţii.

Sfinţii practici, cum îi numesc eu sunt de citit ca întîietate faţă de Sfinţii Ascetici, care sunt mult mai profunzi, şi cu greu pot fi înţeleşi dacă nu există un bagaj de cunoştiinţe duhovniceşti stabilit în prealabil. Acest bagaj, sau pregătirea, ne ajută să o avem, Sfinţii practici, menţionaţi.

Sau alţi Sfinţi care nu i-am amintit, dar nu îmi amintesc de ei, cu iertare, sau Sfinţii aleşi în Filocalia, care nu i-am amintit, dar Filocalie care este peste tot pe net şi cred că nu mai trebuie menţionaţi.

Am amintit o salbă de Sfinţi. Ce minunaţi sunt cu toţii !

--- Pe toţi cei menţionaţi, cu mila Domnului, să nu-mi fie spre laudă, îi am în volume de cărţi acasă, dacă doriţi să postez nişte poze-scaner cu cîteva pasaje ale lor, dacă nu le găsiţi pe net, sau dacă nu îi puteţi lua de la vreo Bibliotecă, vă rog să-mi spuneţi şi cu drag, voi posta ce-mi cereţi.

Slavă lui Dumnezeu şi mărire Preacuratei Sale Maici şi pururea Fecioarei Maria.

Iertare şi bucurii.

O curiozitate de copil prost, pentru Daniel_Ortodox (şi apoi promit că te voi lăsa în pace):

În ce fel înţelegi să-ţi ceri iertare, sau să fii iertat, când ignori o rugăminte fooarte simplă, uşor de îndeplinit a unei "surori întru Hristos"?? Rugămintea era să îmi respecţi numele, fie el şi nume de internet, şi să nu mă mai iei cu diminutive din astea... nu mi se potrivesc...

Ia să văd, poţi ţine cont de această rugăminte atât de uşor de îndeplinit? Sau eşti adeptul dragostei şi al binelui "oferite cu forţa"?

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Avva Alonios: ,,Daca nu as fi daramat totul nu as fi putut sa ma zidesc. Daca omul nu va spune mereu in inima sa: numai eu si Dumnezeu suntem pe lume, nu-si va gasi linistea."

Oare câţi dintre noi nu suntem tentaţi să vedem în afirmaţia de mai sus (în special a doua parte) - o dovadă de egoism? Din păcate...

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Annyta

O curiozitate de copil prost, pentru Daniel_Ortodox (şi apoi promit că te voi lăsa în pace):

În ce fel înţelegi să-ţi ceri iertare, sau să fii iertat, când ignori o rugăminte fooarte simplă, uşor de îndeplinit a unei "surori întru Hristos"?? Rugămintea era să îmi respecţi numele, fie el şi nume de internet, şi să nu mă mai iei cu diminutive din astea... nu mi se potrivesc...

Ia să văd, poţi ţine cont de această rugăminte atât de uşor de îndeplinit? Sau eşti adeptul dragostei şi al binelui "oferite cu forţa"?

Ne apropiem in pasi smeriti (oare??) spre Poatul Mare, iar pe forumul nostru este atata sensibilitate si replica la replica, si explicatie inutila si aprecieri si subaprecieri (care se pare ca dor, desi sunt de mii de ori mai folositoare decat laudele care ne trimit intr-o directie proasta) si ma intreb: Incotro, lume?
Probabil voi lua o pauza... Una mai lunga...
Iertare tuturor celor care v-am suparat si mai ales... iertati-va intre voi, fratilor, ca ajungem acolo unde de fapt le cerem celorlalti sa se fereasca!...