stie cineva un copil ce poate fi adoptat?

[tabitha]

Să rămân cu buza umflată? N-am avut niciodată sentimentul ăsta.
Scrie undeva ce să caute crestinii în viată, altceva decât case scumpe si vacante exotice.

[AlinB]

Sau o infiere exotica :)

[tabitha]

În prealabil postat de AlinB

Sau o infiere exotica :)

Evident. Asta e specialitatea altora, dive de Hollywood. :)

[aubergine]

În prealabil postat de Yasmina

Eu nu cred ca este nimic in a-ti dori sa cunosti parintii biologici.
Multe caracteristici personale pot fi explicate/elucidate doar cunoscundu-i,doar mostenirea genetica de la ei vine.Este o curiozitate fireasca,as spune.

Apoi copiii,nu sunt atat de intransigent moraliceste cum suntem noi adultii,ei isi iubesc parintii biologici si ii iarta de crima abandonului.Se va vedea ca culpabilizarea si ura care provine din motivul abandonului isi va face aparitia prin adolescent sau chiar mai tarziu.

Multi copii isi urasc parintii care i-au abandonat, si nu sunt in nici un caz de acuzat pentru asta. Mai sunt si altii , batuti de tata care ar dori de o mie de ori mai mult ca parintii sa divorteze decat sa mai stea cu parintele bataus.

[aubergine]

În prealabil postat de Parascheva16

Eu consider ca este normal sa doresca sa isi cunoasca adevratii parinti. Asta nu inseamna ca nu isi iubesc parintii adoptivi, ci vor sa stie cine sunt, de unde provin. Sa nu uitam ca, copiii mostenesc multe de la parintii si bunicii lor. Chiar daca sunt adoptati, mostenirea nu se sterge. Nu cred ca este usor ptr. nimeni sa afle ca parintii tai nu sunt ai tai. Poate vor sa intrebe de ce nu i-a crescut, daca i-au iubit. Sa aibe un fel de inchidere si lamurire.

Parintele Jar, cel care are grija de copiii abandonati, a spus ca o fetita care era de ceva vreme la ei, brusc l-a rugat sa mearga sa o vada pe mama, desi pana atunci nu mai intrebase. Simtea ea acea nevoie sa o vada. Si in acel timp, tatal ii taia mamei gatul cu cutitul.

Tot el a spus ca multi oameni merg la ei si vorbesc de rau pe cei care au abandonat acei copii. El mereu le spune sa nu mai zica asa ceva, mai ales de fata cu copiii. A spus sa nu ii judecam pe cei care isi abandoneaza pruncii, caci nu stim de ce fac asta. El ii invata pe copii sa isi iubeasca parintii, chiar daca nu sunt cu ei. Si Pr.Tanase a spus similar: vin oameni la el si ii critica pe acei parinti. Si dansul mereu ii intreaba cate avorturi au facut?!

O maica din Rusia povestea cum o fata care a fost abandonata de mama ei, s-a dus sa o caute si sa se certe cu ea. Un fel de razbunare, sa ii scoata ochii ca a abandonat-o. Dupa ce s-a dus sa o cunoasca, s-a linistit si s-a impacat sufleteste. Nu a mai certat-o pe mama ei.

Putini sunt cei care nu scot ochii parinitilor ce i-au abandonat, de obicei reactia este de ura, dispret, urlat si scuipat in fata. Ar trebui judecati si inca aspru, la fel ca si cei care fac avort, pentru ca acei copii au trait iadul din cauza parintilor lor, asa-zisilor parinti. Acesti parinti ar merita sa fie trimisi la inchisoare si sa stea, ca in evul mediu in piata publica pentru a fi expusi dispretului public.
Acel parinte e inconstient, un copil nu poate iubi un parinte care l-a abandonat, e inuman ce cere parintele, el nu a fost in pielea acelui copil ca sa simta ce a simtit el, de aceea da astfel de sfaturi fara a gandi.

[aubergine]

În prealabil postat de lore86

Si eu cred ca nasterea unui copil si abandonarea lui este mai acceptabila decat uciderea lui in pantece. chiar daca parasit de mama biolgica, copilul are dreptul la viata. Si cu un copil viu, Domnul poate face planuri mari.

Intunecarea mintii apare la multi oameni, doar ca la majoritatea e un fenomen de scurta durata. Dar atunci cand i se intuneca omului mintea se panicheaza si comite fapte nepotrivite, asta nu inseamna ca automat omul acela e condamnat la iad. Domnul asteapta intoarcerea fiecaruia. Nici odata nu stii ce presiuni/caderi/ depresii au stat in spatele mamei cand a abandonat un copil.
Dar repet un copil abandonat este o alegerea mult mai buna decat unul avortat.
Desi firesc e nici sa nu se puna problema abandonului,locul fiecarui copil e acolo, langa mamica lui.

Nu e de scuzat nici abandonul, nici avortul.Ce viata mai e aia, cand esti parasit de parinti?

Ce planuri poate avea Dumnezeu cu un copil abandonat? Din 100, daca unul iese om cum trebuie dintre cei abandonati.

Noi vorbim aici teoretic, dar practic habar nu avem ce viata duc si cat se chinuie copiii abandonati. Si biserica face extrem de putine pentru ei, aici vorbim nu doar de institutie ci de credinciosi, in sine, care sunt toti buni la teorie, dar in practica mai greu.

Dumnezeu nu are in plan ca acei copii sa fie abandonati pentru ca sa faca oameni din ei sau ca sa se vada lucrarea Sa in ei. E absurd! Sa nu punem in carca Domnului, rautatea si inconstienta si lipsa de responsabilitate a oamenilor.

Sa stiti ca majoritatea femeilor ce isi abandoneaza copii nu au nici o presiune, depresie, sunt pur si simplu lase si in general au probleme cu alcoolul!

[aubergine]

În prealabil postat de laurastifter

Da, desigur că nu mă refeream la cei aflaţi încă la vârsta copilăriei, ci la adolescenţii şi adulţii care ar avea această atitudine.
Este o curiozitate firească, putem spune, gândind din perspectiva acelor persoane.
În schimb, dacă am încerca să empatizăm şi cu părinţii adoptivi...
Cum ne-am simţi noi, oare, dacă propriul copil, pe care-l creştem de când era bebeluş (sau, în orice caz, de la o vârstă foarte fragedă), ne-ar spune că el vrea să-şi cunoască "părinţii" (biologici), doar aşa, din curiozitate etc?
Oare nu s-ar naşte, în mintea noastră, întrebarea: "cum, el crede că are mai multe rânduri de părinţi? Ne pune pe noi, cei care i-am fost în permanenţă alături, pe acelaşi plan cu cei care i-au dat viaţă din greşeală şi apoi l-au părăsit?"...
Dar desigur, nefiind nici în situaţia de copil adoptat, nici în aceea de părinte adoptiv, nu pot judeca, nu pot înţelege în totalitate (oricât de bogată mi-ar fi imaginaţia) trăirile şi frământările celor implicaţi în acest gen de relaţii (părinte adoptiv - copil adoptat).
Doamne ajută!

Orice copil normal la minte, care a fost parasit si adoptat apoi, isi iubeste parintii adoptivi si nici nu vrea macar sa mai stie de cei care l-au abandonat. In cazul in care vrea sa ii revada, ori e excesiv de bun copilul, dand dovada de prostie, ori parintele il cumpara cu cadouri, incercand sa compenseze timpul pierdut prin bani, si atunci din nou copilul e prost ca accepta.

[aubergine]

În prealabil postat de sophia

Ca una care s-a framantat mult si a citit mult in acest domeniu pot sa spun ca temerile celor care nu pot adopta nu sunt prejudecati, sunt realitati.
La fel anumite sentimente si intrebari ale parintilor adoptatori nu sunt infantilisme sau prostii.

Din nou judeca unii care nu au trecut prin astfel de situatii.
Poate macar daca ati citi cate ceva, sau v-ati uita pe vreun forum de specialitate...

Cateodata si mie imi vine sa judec pe unii care nu au copii pentru ca nu vor, sau sa judec pe unii care au posibilitati si totusi nu vor sa faca nimic, nici sa adopte.
Nu poti stii ce este in sufletul omului si ce traume se ascund.

Unii spun: ei ce, un copil este un copil, indiferent de unde este. Nu este asa!!!
Una este copilul tau propriu si alta copilul adoptat, un copil strain.
Ca dovada: pe parintii naturali nu-i controleaza nimeni la nastere si si nici dupa, ce fac cu el. Numai in situatii critice ii mai reclama careva si intervin institutiile in drept.

Pe cei care vor sa adopte in schimb ii controleaza pana in firul de par si inainte si dupa adoptie. Dar ce e mai grav, nimanui nu-i pasa de fapt de ei.
Da, trebuie sa fie parintii potriviti pentru copii. Dar trebuie sa fie multumiti si unii si altii ca sa functioneze relatia fara probleme.
Parintii adoptatori nu sunt sfatuiti (sau nu suficient). Iti da o poza si trebuie sa hotarasti daca iei sau nu copilul. Si daca refuzi e posibil sa nu mai capeti altul. Sau iti respinge dosarul pentru te miri ce.

Un parinte natural are timp 9 luni de zile sa se obisnuiasca si sa se pregateasca pentru copilul ce va veni. Si tot mai apar probleme. Unul adoptiv trebuie sa fie perfect si numai actele (o gramada) conteaza.
Si de multe ori nici nu ti se spune adevarul: cu parintii, cu sanatatea etc.

Parintii si rudele naturale au voie sa suceasca procesul adoptiei cum vor ei. Au dreptul sa intervina si sa se opuna. De ce? Daca l-au abandonat, daca nu-l pot creste?

Adoptia este un lucru foarte greu si delicat, un lucru de suflet. Si daca nu-l faci pe deplin constient si informat si multumi, mai bine nu-l faci. Poti sa faci mi mult rau si tie si copilului.

Un copil adoptat este mai dificil decat unul natural, el vine cu un bagaj mai mult sau mai putin cunoscut, cu boli si traume.
Parintii adoptivi au o mai mare raspundere decat cei naturali.
Ce se intampla la o anumita varsta, de obicei la pubertate este o realitate si trebuie luata in calcul.

Nici eu nu prea inteleg de ce copii adoptati reactioneaza atat de negativ atunci cand afla adevarul. Ca se duc sa caute parintii naturali mai inteleg. Vor sa-si cunoasca radacinile, rudele. Unii mai au frati surori si pot sa nu mai fie singuri pe lume (in sensul asta). Pentru multi este si un soc intalnirea cu rudele naturale, daca ei se gasesc in conditii proaste (droguri, alcool, pe strazi, penali, etc.). Si te intrebi de ce totusi? De ce vor sa-i afle? Asta este natura.
Unii vad, afla ce vor si apoi sunt mai departe fericiti in familia adoptiva, altii dimpotriva...Nu stiu.
Am cunoscut pe cineva care a fost abandonat intr-un orfelinat (in alta tara) si a fost apoi adoptat. Este un caz mai rar de reactie: aceasta persoana nu doreste sa-si cunoasca parintii. Pur si simplu nu poate intelege si ierta faptul ca l-au abandonat. Asta simte.

Exista o vorba: "sangele apa nu se face." Si cred ca este o explicatie reala in multe cazuri. Si pentru cei care nu doresc sa infieze copii. Care nu vor decat un copil natural.

Sunt sentimente firesti, omenesti.

Si tot foarte controlate sunt si dadacele - doar dam copii pe maini straine. Si aici se pot pune niste intrebari. Ca uite ca se pot intampla probleme exact de la rude, mai degraba decat de la straini (ex. bunici, unchi, matusi care nu numai ca neglijeaza copiii, dar le mai si fac rau uneori (vezi violurile)

Avort versus abandon. Totusi sa diferentiem. Abandonul nu este o crima. Nu este omorat nimeni. Nici macar nu este in toate cazurile un pacat. Sunt situatii unde este necesar. Daca un parinte nu are posibilitatea materiala sau morala sa se ocupe de copil, mai bine renunta la el si il da la altcineva care poate sa-i ofere o viata mai buna.
Nu intotdeauna cel care renunta la copil o face din rautate, sau depravare.

Aici ar trebui mai degraba sa ne punem alta problema: da, luptam impotriva avortului, dar nu este suficient. Copilul poate fi abandonat dupa nastere. Si atunci ce s-a rezolvat? Oamenii trebuie ajutati sa accepta copilul si sa-l poata creste cum se cuvine, ei insisi.
Si nu numai parintii vor fi judecati la o adica, vom fi judecati noi toti care nu am facut ce trebuia.

Abandonul este o crima, prin ele se omoara sufletul copilului, cei care abandoneaza nu ar trebui sa mai aiba dreptul sa isi ceara copilul inapoi o data ce l-au abandonat daca se duc tratative de adoptare a copilului lor. Abandonul este un pacat din punct de vedere moral.