Slujba inmormantarii pentru cei incinerati

[partenie]

Este permis sa se savarseasca slujba inmormantarii si a soroacelor de pomenire celor care se incinereaza?

Problema incinerarii sau crematiunii, adica aceea a arderii trupurilor celor morti, in loc de a fi inmormantati, s-a mai pus in discutie in Biserica noastra. In privinta incinerarii Biserica nu are un canon expres care sa interzica acest lucru si acest fapt se datoreaza aparitiei sau, mai bine-zis, introducerii acestei practici in viata Bisericii mult mai tarziu, adica dupa incheierea colectiei oficiale canonice a Bisericii Ortodoxe. Ea a constituit obiectul unor studii, polemici si atitudini generate de infiintarea in Bucuresti a Crematoriului "Cenusa". Ea se pune si astazi, mai ales ca incinerarea a devenit o practica destul de curenta in ultima vreme. Pentru a raspunde la intrebarea ridicata, socotim necesare cateva lamuriri in legatura cu practica incinerarii.

Ceea ce trebuie spus mai intai este faptul ca inmormantarea, ingroparea sau inhumarea a fost practica de inceput a oamenilor in legatura cu ramasitele pamantesti.

Incinerarea a aparut mult mai tarziu in viata unor popoare si a constituit o practica separata de inmormantare sau unita cu aceasta. La vechile popoare civilizate: persi, babilonieni si egipteni s-a practicat inhumarea, imbalsamarea de la egipteni fiind un privilegiu rezervat celor din familiile regale. La greci si la romani s-a practicat la inceput tot inmormantarea, incinerarea fiind introdusa mult mai tarziu pentru diverse categorii de cetateni: regi, eroi, aristocrati si in general, cei bogati. La evrei s-a practicat tot inhumarea, ca de altfel la toate popoarele semite, arderea trupurilor fiind cunoscuta numai in cazuri de exceptie, ca un fel de pedeapsa maxima pentru crime ingrozitoare.

In ceea ce priveste pe crestini, acestia, provenind in marea lor majoritate la inceput dintre evrei, au practicat numai inhumarea. Ceea ce este interesant e faptul ca si crestinii care au provenit din lumea greco-romana au adoptat tot practica inhumarii, inlaturand, acolo unde exista, incinerarea. Fenomenul a fost mai interesant pentru popoarele necrestine care, sub influenta crestinismului, au adoptat inhumarea, inlaturand incinerarea. Din marturiile scripturistice, patristice, istorice si arheologice, reiese fara indoiala ca Biserica crestina a practicat de la inceput si practica si astazi inmormantarea ca unica modalitate de tratare a ramasitelor pamantesti. Ea corespunde mai intai invataturii Bisericii despre trup si datoriile fata de el, trup care trebuie sa se descompuna in pamantul din care a fost luat, fara interventia fortata si autoritara a omului in natura creata de Dumnezeu. Practica aceasta se bazeaza pe traditia mostenita de la evrei, dar si pe faptul ca trupul Mantuitorului a fost inmormantat. De la primele convertiri ale paganilor la crestinism, observam respectarea acestei practici, ceea ce inseamna ca ea avea autoritate apostolica. Mai tarziu, cand ritualul inmormantarii a fost alcatuit de Biserica si dezvoltat in timp, pana la formele pe care le cuprinde astazi, acesta a fost aplicat sau adaptat la practica inhumarii, ca fiind singura acceptata si consfintita de traditia Bisericii. Nicaieri nu se pomeneste de incinerare in practica Bisericii crestine. De aceea, Biserica n-a fost pusa vreodata sa ia o hotarare privitoare la incinerare, fiindca aceasta nu s-a practicat in traditia ei. Practica unica, generalizata in Biserica crestina din epoca apostolica pana astazi, a fost inmormantarea.

Introducerea ei in viata Bisericii a venit o data cu ideile secularizante ale revolutiei franceze, incercand sa inlocuiasca o practica milenara cu una noua, careia dorea sa-i dea un simbolism deosebit de cel crestin. Incinerarea incepe in cadrul Bisericii crestine cu anul 1874 cand s-a construit primul crematoriu la Milano. De la aceasta data si pana in vremea noastra, numarul crematoriilor s-a inmultit, incinerarea devenind o practica obisnuita in toate marile orase ale lumii cu ingramadiri mari de populatii. In majoritatea din acestea se practica mai ales pentru motive de salubritate si urbanism.

In privinta incinerarii, Biserica Ortodoxa se bazeaza pe traditia milenara consacrata de aceasta care considera ca inmormantarea este practica corecta pe care ea trebuie sa o accepte si sa o cultive socotind incinerarea ca pe o practica interzisa pentru credinciosii ei. Daca ne referim la Biserica Ortodoxa Romana, aceasta s-a pronuntat prin cel mai inalt for al ei, Sfantul Sinod, inca din anul 1928, in problema incinerarii. Fiind pus in fata unei atitudini ce trebuia exprimata, datorita atmosferei care se crease prin infiintarea crematoriului din Bucuresti, Sfantul Sinod, in sedinta din 15 iunie 1928, a hotarat mai intai urmatoarele:

1. Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul cand cineva dintre ei ar voi sa se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenta religioasa;
2. Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului, la care cimitir se va inmormanta cel decedat;
3. Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa fi se refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte.

Problema incinerarii a fost reluata si in sedinta Sfantului Sinod din 22 februarie 1933, in care s-a hotarat ca instructiunile formulate in sedinta din 15 iunie 1928, cu privire la incinerare, sa se comunice tuturor chiriarhilor spre a le pune in vedere preotilor, in scopul aplicarii lor. De asemenea, a hotarat ca chestiunea incinerarii sa se trimita la sediul Comisiei pentru doctrina si viata religioasa spre a preciza daca in cazurile de incinerare fortata si fara voia sa a vreunui credincios, i s-ar putea da asistenta bisericeasca. Hotararea Sf. Sinod a fost aplicata trimitandu-se tuturor eparhiilor hotararea din 15 iunie 1928 pentru a fi comunicata preotilor, cu ordinul de a lua cunostinta si a se conforma. Hotararea a fost adusa la cunostinta preotilor si pe alte cai, iar in ordinul din 18 septembrie 1933, dat in urma unui caz de abatere de la hotarare, s-a facut precizarea ca "pentru orice abatere de la hotararea luata de Sfantul Sinod, in respectul doctrinei si practicii Sfintei noastre Biserici Crestine Ortodoxe, preotii vor fi opriti de la toata lucrarea preoteasca si trimisi in judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspra sanctionare".
Asadar, Biserica Ortodoxa Romana are o atitudine clar exprimata fata de cei care s-au incinerat sau se vor incinera. Din 1928 si 1933, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane nu a revenit asupra acestei hotarari, asa, incat ea exprima punctul de vedere oficial al Bisericii noastre. De aceea este de datoria oricarui slujitor al Bisericii Ortodoxe Romane sa respecte aceste hotarari, incercand sa lamureasca si sa determine si pe credinciosi sa respecte traditia milenara a inhumarii. In cazul in care este chemat sa oficieze slujba inmormantarii celor care urmeaza a fi incinerati, preotul trebuie sa refuze categoric, cu atat mai mult, cu cat stie ca solicitarea a venit si din convingeri sau practici atee, care, in acest caz, arata dispret fata de invatatura Bisericii si de traditia ei veche si venerabila. Cazul este aproape identic cu sinuciderea pentru care Biserica nu admite oficierea slujbei inmormantarii, pe motiv ca sinucigasul s-a substituit lui Dumnezeu, curmandu-si viata pe care nu si-a dat-o el, ci Dumnezeu. Asadar, nu savarsim nici slujba Inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Biserica, celor care se incinereaza. Ceea ce este mai dureros este insa faptul ca, profitand de lipsa de informare a credinciosilor si de buna lor credinta, preoti caterisiti sau depusi din treapta savarsesc slujba inmormantarii in insasi incinta crematoriului, fara stirea si controlul autoritatii bisericesti si civile. Este unul din abuzurile care se cer neintarziat curmate.

Cat priveste meschinaria exprimata nu de mult in presa de catre un parlamentar, care facea apel la economisirea de haine, lemn si ciment, recomandand incinerarea, consideram ca este cea mai grosolana sfidare si ignorare a unei laturi atat de importante a spiritualitatii ortodoxe romanesti, care este cultul mortilor, si o lipsa totala de respect fata de oameni care, pentru toata truda pe care si-o dau sub soare, merita macar un rand de haine si patru scanduri cu care sa plece din aceasta viata.

Bibliografie: Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula: "Traditie si innoire in slujirea liturgica", ed. Episcopiei Dunarii de Jos Galati, 1996.

[cristiboss56]

Tot aceasi parlamentari care se gandesc la economii cand se gandesc la incinerare, tot ei isi cumpara pe bani grei , locuri de veci pentru tot neamul, in asa zisele cimitire de lux . Si tot acesti parlamentari ai necredintei, isi amintesc brusc de Biserica cand vine campania electorala. Si tot acesti parlamentari propun ca orele de religie sa fie facultative si propun ca Sfintele Icoane din scoli sa fie date jos. Cate fete au acesti parlamentari sau cel putin o parte din ei ? Trei, patru, cinci ? Greu de spus, dar usor de observat !