Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[dumitrucelmare2000]

Painea sfantului
Cu sute de ani in urma, domnea peste regatul sau un imparat puternic si credincios, dar care nu avea nici un fecior. Si desi imbatranise, nu si-a pierdut nadejdea si, impreuna cu imparateasa, se rugau in fiecare zi, cerandu-i lui Dumnezeu sa le binecuvanteze casa cu un baiat care sa mosteneasca tronul. Bunul Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile lor si iata ca peste putina vreme s-a nascut in palatul regelui un prunc frumos si voinic, pe care l-au botezat Onufrie (care inseamna ”mereu fericit”). Dar, printr-o descoperire dumnezeiasca, imparatului i s-a aratat ca rostul acestui prunc minunat este sa creasca departe de palat si de galceava lumii. Asa ca acesta si-a luat fiul si, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns dupa cale lunga sa le-ajunga, la portile unei manastiri. Calugarii l-au “infiat” pe micutul print, fagaduind sa-l creasca in credinta si cumpatare. Imparatul le-a multumit si, punandu-si nadejdea in mila Domnului, l-a lasat pe prunc la manastire si s-a intors la treburile statului.

Darul micului Onufrie

Iata ca au trecut cativa anisori, iar copilul crescuse. Se invatase chiar sa mearga singur, in fiecare zi, sa-i ceara calugarului de la bucatarie cate o bucata de paine. Pleca multumit rupandu-si pentru sine cate o bucatica, sa-si astampere foamea, dar cu restul de paine disparea in biserica. Iar calugarii, care munceau de zor primprejurul manastirii se intrebau nedumeriti ce-o face baietelul cu painea, ca doar nu o sta in biserica sa manance?! De fapt, micul Onufrie se ducea grabit la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus in brate si aseza in fata icoanei bucata de paine, spunandu-i Pruncului Iisus Hristos:

-Si tu esti mic si poate ti-o fi si tie foame…Uite, ti-am adus paine proaspata, sa mananci si tu!

Apoi pleca bucuros si multumit.

Primeste cel ce daruieste

Dar calugarii, nestiind nimic din toate acestea, s-au hotarat sa-l dezvete pe copil sa mai intre cu painea in biserica. Asa se face ca, intr-o zi, cand micul Onufrie a venit iar sa ceara o bucata de paine, caci i se facuse foame, parintele calugar de la bucatarie i-a zis raspicat ca azi nu primeste nici o firimitura. Sa se duca in biserica sa ia painea de unde-a pus-o.

Nedumerit, baietelul a plecat cu lacrimi in ochi. A intrat in biserica, s-a dus la icoana Maicii Domnului cu Mantuitorul si, cu lacrimi in ochi, a inceput sa se roage de Pruncul Iisus:

-Am venit la Tine, fiindca mi-e foame si parintele nu vrea sa-mi dea de mancare… Asa ca te rog, da-mi si mie o bucatica de paine, ca si eu Ti-am dat, cand am avut!…

Chiar in acea clipa o dumnezeiasca minune s-a intamplat! Pruncul Iisus, zugravit in icoana, si-a intors privirea catre baiat, i-a zambit si, aplecandu-se din bratele Sfintei Sale Maici, i-a intins micutului Onufrie o paine mare si frumoasa, calda si cu miros imbietor.

Baietelul s-a luminat la chip, a multumit frumos si a plecat cu painea in brate, dar cu mare greutate, caci nu era doar o bucata de paine, cum dusese el la icoana, ci o paine mare si grea, pe care copilasul de doar cativa anisori abia o putea tine in brate. Si fiind mai mult decat ar fi vrut el sa manance, s-a dus cu ea la parintele staret si la ceilalti calugari sa le dea si lor.

-Ia uitati ce mi-a dat mie Pruncul Iisus!-zicea cu bucurie copilul, mandrindu-se cu ditamai painea proaspata din bratele sale.

Calugarii toti au ramas uimiti de minunea savarsita. Parintele staret le-a impartit tuturor cate o bucata din sfanta paine, ca sa fie tuturor spre binecuvantare si invatatura, iar calugarii au spus cu totii ca niciodata in viata lor nu au mancat o paine atat de buna.

Desigur, doar era “framantata” din dragoste si “coapta” la flacara credintei si daruita lor printr-o minune atat de frumoasa, cum numai Dumnezeu Bunul si Milostivul stie sa faca!

Sfantul Onufrie cel Mare sau Onufrie Pustnicul

Peste ani, baietelul a crescut, devenind un tanar plin de ravna si credinta, ajungand, dupa stradaniile sale si cu ajutorul lui Dumnezeu, la masura sfinteniei. S-a retras in pustiu, unde a dus pana la batranete o viata simpla si binecuvantata, de aceea este reprezentat in icoane imbracat foarte sumar, caci se multumea cu putin; nu avea o fire pretentioasa, ci blanda si smerita. Sfantul Onufrie este pentru toti crestinii un exemplu de dragoste si credinte, o icoana a simplitatii si smereniei.

In amintirea dragostei pe care Sfantul Onufrie, inca de mic copil, a avut-o pentru Dumnezeu, copiii spun urmatoarea rugaciune:

“Sfinte Parinte Onufrie, tie, cand erai copil, ti-a dat Pruncul Hristos o paine mare si frumoasa si, de aceea, te rugam ca prin rugaciunile tale sa ne randuiesti si noua toate cele spre trebuinta trupului si sufletului, ca astfel sa putem creste mari si sa urmam pilda vietii tale! Amin!”

Sfantul Onufrie a trait cu 1600 de ani in urma in desertul egiptean, unde se ruga necontenit pentru linistea si pacea oamenilor.

Lumea credintei

[dumitrucelmare2000]

Un soldat, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă şi a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decât cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile. Aşa că numele şi adresa ei erau scrise pe carte. Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea şi ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cărţii. Şi ea i-a scris înapoi.

Aşa au început să corespondeze şi cu cât îşi scriau, relaţia lor devenea din ce în ce mai puternică. Într-una din scrisori, el i-a scris şi a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că dacă se simte apropiat de ea şi dacă dragostea lui este adevărată, nu va conta cum arată. Aşa că nu i-a trimis nici o fotografie. Când s-a terminat războiul şi el s-a întors acasă şi-au dat întâlnire. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să ţină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir alb.

Aşa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte în mână căuta o femeie cu un trandafir alb în mână. Vă daţi seama ce aşteptări avea? Era pe punctul de a-şi găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o văzuse niciodată.

Aşteptând, a văzut o fată superbă, îmbrăcată într-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a îndreptat către el şi era minunată. Era dincolo de orice imaginaţie. Iar el s-a uitat şi a văzut că ea nu avea nici un trandafir . Lângă el s-a oprit o doamnă în vârstă. Avea un trandafir alb în mână.

Vă puteţi imagina? Tânăra superbă şi doamna în vârstă, dar cu un trandafir în mână.

Voi ce aţi fi ales? Persoana cu trandafirul îi ştia sufletul de care se îndrăgostise. Aşa că s-a îndreptat spre doamna în vârstă cu trandafirul, în timp ce tânăra frumoasă s-a oprit la câţiva paşi de el, l-a privit şi l-a întrebat:

– Vii cu mine soldat?

Inima lui era sfâşiată. Decizii. Alegeri. S-a gândit un minut. În timp ce tânăra se îndepărta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă: şi-a continuat drumul către persoana în vârstă care ţinea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea şi i-a zis:

– Bună ziua, şi a invitat-o la cină.

Iar aceasta i-a spus:

– Fiule, nu ştiu ce se întâmplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat să ţin în mână acest trandafir alb şi mi-a spus că, dacă vei veni la mine, să-ţi spun că te aşteaptă la restauranul din colţ.

Întotdeauna, indiferent dacă ne convine sau nu situaţia, să alegem să fim sinceri şi corecţi pentru că numai aşa vom putea câştiga respectul şi iubirea celor din jur.

[cristiboss56]

In Filipine, fiind conducătorul regiunii bisericeşti în care se găsea biserica şi unde trăiau preoţii, monahiile şi Vlădica, îl însoţeam uneori pe Vlădica în oraşul Guyan, unde într-un spital filipinez erau ruşi foarte grav bolnavi pe care Vlădica îi vizita, dându-le Evanghelii de buzunar şi iconiţe. Într-o astfel de călătorie, intrând în salonul în care erau ruşii, am auzit nişte ţipete îngrozitoare venind de departe. Întrebată de Vlădica despre cauza acestor ţipete, asistenta i-a răspuns că era o femeie bolnavă, fără nădejde de vindecare şi care, deoarece îi deranja pe ceilalţi pacienţi cu ţipetele ei, fusese dusă în fostul spital militar american de lângă clădirea în care ne aflam noi.

Vlădica s-a hotărât imediat să meargă la ea, dar asistenta rusă l-a sfătuit să nu facă acest lucru, căci femeia era înconjurată de un miros dezgustător.

- Asta n-are nicio însemnătate, a spus Vlădica şi cu paşi mari şi repezi s-a dus la femeia din clădirea alăturată.

Eu l-am urmat. Într-adevăr, femeia emana un miros neplăcut. Îndreptându-se spre ea, Vlădica i-a pus o cruce pe cap şi a început să se roage. Am ieşit. Vlădica s-a rugat multă vreme, apoi a spovedit-o pe bolnavă şi i-a dat Sfânta Împărtăşanie. Când am plecat, nu mai ţipa, ci numai gemea încetişor. A trecut ceva timp după aceasta. Când am venit altă dată la spital, de-abia intrasem cu un jeep în curte, că din spital a ieşit alergând o femeie care s-a aruncat la picioarele lui Vlădica. Era femeia „fără nădejde de vindecare“ pentru care se rugase el.”

G. Larin Sidney, Australia

(Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoșenski, Fericitul Ioan Maximovici - viața și minunile, Editura Cartea Ortodoxă, București, pp. 72-73)

[cristiboss56]

Cazul tinerei Amelia Banna din Argentina, care a stat cinci luni în comă, a născut în această stare un bebeluș, iar acum s-a trezit, a emoționat întreaga țară. Fotografiile mamei și copilului ei au inundat rețelele de socializare, utilizatorii considerând că este o minune a lui Dumnezeu, relatează EFE.




"Amelia nu încetează să ne surprindă (...) Avem încredere că se va recupera și că va pleca în curând cu micuțul ei în brațe", a declarat neurochirurgul Marcelo Ferreira postului local Canal 6 din provincia Misiones.

Tânăra în vârstă de 34 de ani de profesie polițistă a suferit un accident rutier în noiembrie în timp ce călătorea într-o mașină cu alte șase persoane, între care și soțul ei, care au scăpat toate tefere. Amelia era însărcinată în aproape 6 luni iar accidentul i-a provocat o un grav traumatism cranian care a lăsat-o în comă.

În această stare ea a născut în noaptea de Crăciun un băiețel, Santino, perfect sănătos.



În tot acest timp în care a primit tratament și în care starea ei nu a suferit modificări, familia a avut grijă ca tânara mama să fie mereu aproape de bebelușul ei.

Cu câteva zile înainte să se trezească din comă, fizioterapeutul ei, Roberto Gisin, a remarcat că pacienta are reacții când se afla în preajma copilului ei și mai ales la contactul micuțului cu pielea ei și a observat că această apropiere ar putea ajuta la recuperarea tinerei mame.

"Deocamdată nu putem vorbi de sechele. Vom vedea mai târziu. Cred că va putea să meargă (...) Contactul cu fiul și cu familia ei este foarte important", a precizat medicul Ferreira.

Acum, Santino, care are aproape patru luni, se poate bucura alături de mama sa. "Ce minune să o poți auzi pe Amelia vorbind cu copilul ei și întrebând despre îngerașul său!", scrie o utilizatoare pe Twitter, care a reacționat la pozele și clipurile postate de fratele Ameliei.

"Dumnezeu există! Face minuni! Amelia s-a trezit din comă după 5 luni", au scris și alți utilizatori, exprimându-și bucuria și emoția.

[cristiboss56]

Domnul Petru era îngrijit de luni de zile într-un mare spital, fiind cel mai grav caz din tot sectorul său. Prin patul alăturat din salonul său se perindaseră mulți bolnavi. Unii au plecat repede pentru a-și continua sănătoși viața lor pământească, iar alții au părăsit spitalul trecând în viața veșnică.

Era ușor să lege cunoștințe cu pacienții care îi erau colegi de salon și încerca să îndemne la spovedanie și împărtășanie pe fiecare bolnav pe care îl cazau în patul vecin. Își propusese să facă acest lucru în mod politicos, dar vesel, pe toată durata cât urma să stea internat. Și avea reușite aproape de sută la sută. Acest lucru îi calma durerile care încă îl țineau țintuit în spital.

Într-o zi au adus în acel pat un tânăr bărbat din Eptanez, Alexis, care suferise o ruptură de rinichi. Îi apăruseră probleme și la inimă, dar și la plămâni, pentru că era fumător constant. Suferea mult. Trei zile și trei nopți s-a zbătut în patul de spital, ca un pește pe uscat. Nu putea să respire, gemea continuu. Avea dureri insuportabile.

Soția lui Alexis, care-i stătea alături, părea deznădăjduită. Biata femeie lucra într-un hotel, dar acum o concediaseră. Nu aveau rude aici în zonă, de aceea atunci când a plecat la spital ca însoțitor pentru soțul ei, i-a încredințat pe cei trei copii ai lor unei vecine bune. Străină în acest mare oraș, tânăra îl sprijinea mult pe soțul ei, având ca singură întărire credința în Dumnezeu și în harul Sfântului Dionisie din Zakynthos, ocrotitorul insulei lor.

Petru și familia lui încercau, atât cât le stătea în putință, să-i ajute pe Alexis și pe soția lui. Doctorii intrau și ieșeau grăbiți din salon, se aplecau cu atenție deasupra lui Alexis, consultându-l tăcuți cu instrumentele lor medicale. În salon predomina o încordare continuă. Într-un astfel de moment, fiica lui Petru s-a apropiat de tatăl ei și i-a șoptit la ureche:

‒ Tăticule, domnul Alexis este grav bolnav. Diseară, probabil, i se va curma suferința, i-a spus un doctor soției lui care este afară pe hol și plânge mult. Voi merge alături de ea să-i țin companie. Tu știi ce să faci, roagă-te!

‒ Bine, mergi, dar nu, nu trebuie să moară diseară. Nu diseară, copilul meu!

‒ De ce, tată?

‒ Pentru că nu am reușit să-l pregătim să primească înăuntru, în inima lui, pe Hristosul nostru! Cum să plece așa, copilul meu? Roagă-te să facă ceva Maica noastră (n.r. ‒ Maica Domnului) diseară! Să nu plece Alexis fără Hristos! Să nu moară diseară, Doamne!...

Pe la mijlocul nopții, Alexis s-a liniștit în mod neașteptat. Fără să piardă șansa aceea, Petru i-a spus în timpul nopții:

‒ Alexis, curaj! Te vei face bine! Crede-mă. Doctorii se așteptau să mor acum două luni, nu mai aveam nici o nădejde! Și știi de ce trăiesc încă și, orice ar fi, voi ieși din spital? Datorez acest lucru preotului spitalului, care vine și mă împărtășește pe mine nevrednicul foarte des. Mi-l dă pe Acela Care este Izvorul Vieții, pe Iisus Hristos! Așa a dispărut boala mea și trăiesc, fratele meu Alexis! Doctorii, care nu mai aveau vreo speranță, vorbesc despre o minune. Și tu, din ce mi-a zis soția ta, crezi în Hristos și-L iubești. Nu-i așa, Alexis?

‒ Așa este, domnule Petru. Sunt păcătos, dar nu și necredincios.

‒ Vrei să te împărtășești mâine dimineață împreună cu mine, Alexis?

‒ Unde vom merge?

‒ Va veni aici preotul și ne va împărtăși. Liniștește-te acum. Fă o rugăciune și odihnește-te!

Puțin după răsăritul soarelui, Alexis a avut din nou un paroxism puternic de dispnee. Salonul s-a umplut iarăși de medici care se aplecau deasupra lui cu interes și foarte greu l-au făcut să-și revină. Soția lui își făcea semnul Sfintei Cruci încontinuu. Petru se ruga fierbinte, rugând pe Domnul să-i dea lui Alexis o prelungire de viață, pentru a nu pleca neîmpărtășit din viața aceasta.

În puțin timp, înștiințat telefonic de fiica lui Petru, preotul spitalului a intrat în salon ținând în mâini Sfintele Daruri. Cei doi bolnavi s-au ridicat și s-au așezat cu respect la marginea patului. Și, după ce părintele a vorbit în liniște, pentru puțin timp, cu Alexis, i-a împărtășit și pe el și pe Petru cu Preacuratul Trup și cu Cinstitul Sânge al Domnului, i-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a plecat tăcut.

‒ Cum te simți, Alexis? a vorbit primul Petru, când au rămas doar ei.

‒ Foarte bine! Mă simt bine în tot corpul meu, domnule Petru! Nu îmi amintesc să fi simțit vreodată ceva asemănător! Îți mulțumesc mult că m-ai ajutat și m-am putut împărtăși! Am destui ani de când nu m-am mai împărtășit. Mulți ani... Slavă Domnului pentru împărtășania aceasta!

Soția lui Alexis, care mersese să se roage în capela spitalului, când a venit în salon l-a găsit pe soțul ei cu totul schimbat și a prins curaj. Și doctorii vedeau în fiecare zi îmbunătățirea sănătății lui Alexis. În puține zile, cu biletul de ieșire din spital în mână, Alexis și soția lui au pornit pe drumul de întoarcere spre insula lor, luându-și rămas bun, cu lacrimi în ochi, de la domnul Petru, care dădea slavă lui Dumnezeu pentru încă o minune a Sa.


Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa: «Ἂς μὴν πεθάνει ἀπόψε, Κύριε!»




Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

[cristiboss56]

La Iraklion de două ori pe an se sărbătoreşte Sfântul protector al oraşului. Pe 11 noiembrie, când este sărbătoarea lui şi în marţea Paştelui.

La cea de-a doua sărbătoare se face Sfânta Liturghie Arhierească în vechea şi istorica biserică a Sfântului. Biserica întreagă şi duşumeaua ei se împodobeşte cu ramuri şi frunze de mirt (mersină). Este emoţionant momentul când se citeşte Sfânta Evanghelie, când toţi cei prezenţi ţin în mâini mici lumânări aprinse, oferite de biserică. După slujbă, are loc o ceremonie grandioasă, cu prapuri de în*viere şi cu procesiunea moaştelor Sfântului Mina. La aceste sărbători se aud binecuvântări şi rugă*ciuni deosebite.

De ce toate acestea? Spre amintirea marii minuni pe care a făcut-o Sfântul Mina în 1826, în noaptea de Paşti (18 Aprilie). În clipa în care creş*tinii se aflau la slujbă în biserică, au invadat turcii cu gând să-i măcelărească. I-au găsit şi adunaţi la un loc şi neînarmaţi. O ocazie potrivită! Sfântul Mina şi-a făcut apariţia pe cal, purtând sabie. A apărut în chipul unui ofiţer superior turc şi a strigat la ei că ordinul de măcel este revocat. Ei s-au în*tors la casele lor. Creştinii au fost salvaţi. În ziua următoare, creştinii şi turcii au priceput că interve*nise Sfântul.

Pentru că această minune a avut loc în mo*mentul când se citea Evanghelia, oamenii obişnuiesc acum să ţină în mâini cu toţii, la ora cititului Evangheliei, lumânări aprinse, aşa cum am relatat mai înainte.

(Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credinţei, Editura Bunavestire, pp. 65-66)

[cristiboss56]

Să avem grijă cum ne apropiem de sfintele moaște

În luna aprilie 1994 a venit la Hozeva un grup de închinători din Grecia. În grup era o femeie cu fiica ei. Mama era în vârstă de 50 de ani, iar fiica de vreo 18. Când fiica a încercat să se apropie de racla Sfântului Ioan Iacob cu o lumânare aprinsă în mâini, monahul Ghermanos, de origine greacă, a oprit-o să se apropie și a scos-o afară din biserică pentru că era îmbrăcată necuviincios. Mama ei, fiind de partea fiicei, a sărit cu gura făcând mare gălăgie la monahul Ghermanos, spunând că fiica ei fiind domnișoară se poate îmbrăca oricum. La care monahul Ghermanos i-a zis: Biserica este loc sfânt, loc de rugăciune. Nu este loc de distracții și nici plajă unde poți merge oricum, chiar și dezbrăcat.

Fiica, tulburată, a ieșit afară pe balcon și când mama ei s-a apropiat să sărute racla Sfântului Ioan Iacob, Sfântul s-a întors cu fața spre ea, a oftat adânc și pe fața Sfântului erau numai picături de apă. Femeia a țipat și speriată fiind a luat-o la fugă pe scări coborând spre poartă, unde a căzut rupându-și amândouă picioarele. Toată lumea s-a îngrozit de această întâmplare.

Părinții din mănăstire au luat-o pe targă și au dus-o pe femeie până la autocar. Femeia a mărturisit în fața tuturor că ea este vinovată că nu și-a crescut bine fiica și când s-a apropiat să se închine avea îndoială asupra Sfântului Ioan Iacob zicând în mintea ei că este un cadavru nu un Sfânt. Apoi, cerându-și iertare de la Părintele Ghermanos a mărturisit că pentru păcatele ei a pedepsit-o Sfântul Ioan Iacob.

De atunci, Sfântul Ioan Iacob a rămas cu capul întors spre dreapta, parcă mustrându-i pe cei ce se apropie fără evlavie și îmbrăcați indecent.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul – Opere complete, Editura Doxologia

[cristiboss56]

In urma unei operaţii, o femeie ajunsese la reanimare. Făcuse edem pulmonar şi starea sănătăţii ei era critică. După nouă zile de stat la re*animare, în a zecea zi trebuia să i se facă nişte analize. Din neatenţie, după analize, asistenta a uitat să îi dezlege bandajele cu care îi legase strâns picioarele. Bandajele îi blocau circulaţia sângelui.

În noaptea aceea, femeia s-a aflat în primejdie de moarte. Amintindu-şi cum Cuviosul David îi ajutase şi în trecut familia, s-a rugat acestuia cu credinţă. Atunci a văzut lângă ea un monah care i-a spus cu blândeţe: „Nu te teme. Din clipa aceasta, eşti cu desăvârşire să*nătoasă. Nu ai nimic”. Şi i-a cerut să îşi taie bandajele, spunându-i că o va ajuta el. Şi i-a spus cine este. Văzând cum păturile se ridicau de pe ea sin*gure, femeia s-a speriat şi a strigat cu voce puternică după ajutor. Când au venit asistentele, i-au tăiat bandajele.

Dimineața, la ora 5.00, femeia s-a trezit simţind pe frunte mâna Cuviosului David şi l-a auzit spu*nându-i: „Scoală-te, eşti bine acum. Spune-le medicilor să ia aminte şi să nu mai facă greşeli”.

Gândindu-se în sinea ei că doc*torul care greşise în cazul ei ar trebui tras la răspundere, femeia a auzit cum Cuviosul David i-a spus: „Să nu faci rău nimănui. Trebuie să înveţi să ierţi”.

Fiind tămăduită prin intervenţia Cuviosului David, femeia a venit la mănăstirea lui şi a mărturisit minunea pe care o trăise.

(Viaţa şi minunile Cuviosului David din Evvia, Editura Egumeniţa)

[cristiboss56]

O cheamă Andreea şi a venit pe lume într-o zi de 30, la ora 22.30. Într-o altă zi de 30, la aceeaşi ora, Andrei, singurul copil familiei al Bucă îşi dădea ultima suflare în Colectiv. De la pierderea lui Andrei până la venirea pe lume a fetiţei, soţii Bucă spun că au făcut naveta între cer şi pământ.
Andrei Bucă avea 29 de ani şi era un arhitect. Avea planuri de afaceri cu tatăl său, Dorin Bucă, director la Şantierul Naval din Cernavodă, după ce acesta l-a convins să nu plece în străinătate, pentru a avea aproape unicul copil al familiei. Nu a mai apucat să le realizeze. Pe 30 octombrie 2015 a mers, împreună cu un prieten, tot arhitect, în clubul Colectiv, unde şi-a găsit sfârşitul.
Rămaşi singuri, soţii Bucă spun că tot ce le-a rămas a fost credinţa. Marcela Bucă are 52 de ani iar soţul ei, Dorin, 58. După ce l-au pierdut pe Andrei şi-au mai dorit un copil, care să le aline durerea. În ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril au aflat că vor avea o fetiţă.
"Andreea Gabriela este numele ei. Andreea după Andrei, fiul nostru, şi Gabriela pentru că am am aflat că vom fi părinţi de fată în ziua de Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril şi îi mulţumim Sfântului Arhanghel Gabriel pentru că ne-a adus vestea. Ne-am dorit copil acesta şi ne-am rugat mult şi ne rugăm la bunul Dumnezeu pentru că noi am suferit enorm după pierderea lui Andrei şi ne-am rugat să ne ajute Dumnezeu să dea un copil. Vă închipuiţi ce înseamnă să te scoli dimineaţa şi să ştii că nu mai ai copilul iubit lângă tine şi că nu mai ai niciun sens, nu mai ai pentru ce să trăieşti, nu mai ai bucuria de a avea o familie reuşită, un copil, un copac, o casă", a declarat pentru MEDIAFAX Dorin Bucă.

[cristiboss56]

In Biserica Cinstitei Cruci din Petersburg, Lavra sfântului Alexandru Nevschi s-a întâmplat cândva următorul fapt emoţionant:

În timpul unei Sfinte Liturghii, arhiereul slujitor Ştefan, după ce a citit rugăciunea „Cred, Doamne şi mărturisesc…” a ridicat acoperământul sfântului potir şi a rămas împietrit. A văzut carne şi sânge omenesc în sfântul Potir! S-a întors către diacon, viitorul stareţ Sampson şi i-a spus: „Vezi, părinte?”.

Ce să facă?... Episcopul, după ce a aşezat sfântul potir pe sfânta masă, a îngenuncheat şi s-a rugat Domnului. Cum ar fi împărtăşit credincioşii cu sânge şi carne? Cine s-ar mai fi împărtăşit?

După ce s-a rugat pentru un sfert de oră cu braţele ridicate s-a uitat din nou în sfântul potir. Sângele şi carnea se făcuseră vin şi pâine. Aşa a ieşit şi a împărtăşit credincioşii.

Câţi clerici au aflat despre această minune au spus că a fost providenţa divină ca să se întărească în credinţă. Chiar diaconul Samson, care ţinea sfântul potir a spus mai târziu că din ziua aceea nu a mai avut nici o îndoială şi a crezut din acel moment că Pâinea şi Vinul sunt chiar Trupul şi Sângele lui Hristos!

S-a convins el însuşi şi a spus-o şi altora ca să se întărească în credinţă. Această minune a fost şi un motiv ca preoţii să înţeleagă nevrednicia lor.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, pp. 45-46)