Ispita !

[Mihnea Dragomir]

Noi avem o imagine inversată în privinţa ispitei. Noi credem în secvenţa: "mai întâi ispita, pe urmă păcatul", astfel transformând, în mod eronat, ispita în cauză a păcatului. În realitate, Ispititorul nu este decât complicele nostru. Cauza păcatului suntem noi înşine. Ispita nu vine fără ceva care să o favorizeze. Să ne amintim Păcatul Strămoşesc, paradigmă a oricărui păcat. Dezastrul nu începe odată cu ispitirea Evei de către Şarpe. Dezastrul începe cu o secvenţă mai devreme: Eva se plasează, mai întâi, într-o situaţie periculoasă. La început, o vedem pe Eva singură în faţa pomului interzis. Şarpele vine DUPĂ aceea. Ispita e favorizată mereu de noi: Eva se afla într-un loc în care nu trebuia să se afle. Noi, de câte ori ne plasăm în situaţii periculoase, ca apoi să aruncăm vina pe ecuaţia "păcat = ispită plus slăbiciune", ori chiar, reducând la zero slăbiciunea, pe ecuaţia "păcat = ispită", aşa cum a făcut Eva, care a dat vina pe Şarpe ?

Când întârziem asupra unor situri pe care nici nu ar fi trebuit să le deschidem, suntem asemenea Evei, singură în faţa pomului interzis. Şarpele va veni negreşit, că ăsta e jobul lui. Când venim noaptea acasă, la ore târzii, după un şpriţ prelungit sau o discotecă, suntem asemenea Evei. Când intrăm într-un cazinou, nu, nu ca să jucăm banii copiilor noştri, ci doar ca să ne uităm, suntem asemenea Evei, într-un loc în care nu ar trebui să fim. Când acceptăm invitaţia a doi sau trei eretici de a merge împreună la o "sesiune de studiu biblic", noi neavând suficientă pregătire apologetică şi nefiind de curând întăriţi de Sf Taină care asigură scutul credinţei, suntem asemenea Evei.

Vedeţi, deci, cât de puţin ne-am schimbat !

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Noi avem o imagine inversată în privinţa ispitei. Noi credem în secvenţa: "mai întâi ispita, pe urmă păcatul", astfel transformând, în mod eronat, ispita în cauză a păcatului. În realitate, Ispititorul nu este decât complicele nostru. Cauza păcatului suntem noi înşine. Ispita nu vine fără ceva care să o favorizeze. Să ne amintim Păcatul Strămoşesc, paradigmă a oricărui păcat. Dezastrul nu începe odată cu ispitirea Evei de către Şarpe. Dezastrul începe cu o secvenţă mai devreme: Eva se plasează, mai întâi, într-o situaţie periculoasă. La început, o vedem pe Eva singură în faţa pomului interzis. Şarpele vine DUPĂ aceea. Ispita e favorizată mereu de noi: Eva se afla într-un loc în care nu trebuia să se afle. Noi, de câte ori ne plasăm în situaţii periculoase, ca apoi să aruncăm vina pe ecuaţia "păcat = ispită plus slăbiciune", ori chiar, reducând la zero slăbiciunea, pe ecuaţia "păcat = ispită", aşa cum a făcut Eva, care a dat vina pe Şarpe ?Bun , si ce este de facut ?

Când întârziem asupra unor situri pe care nici nu ar fi trebuit să le deschidem, suntem asemenea Evei, singură în faţa pomului interzis. Şarpele va veni negreşit, că ăsta e jobul lui. Când venim noaptea acasă, la ore târzii, după un şpriţ prelungit sau o discotecă, suntem asemenea Evei. Când intrăm într-un cazinou, nu, nu ca să jucăm banii copiilor noştri, ci doar ca să ne uităm, suntem asemenea Evei, într-un loc în care nu ar trebui să fim. Când acceptăm invitaţia a doi sau trei eretici de a merge împreună la o "sesiune de studiu biblic", noi neavând suficientă pregătire apologetică şi nefiind de curând întăriţi de Sf Taină care asigură scutul credinţei, suntem asemenea Evei.

Vedeţi, deci, cât de puţin ne-am schimbat !

Bun , si ce este de facut ?

[Adriana-Simona]

În prealabil postat de carmina

ce as putea face atunci cand simt ca nu ma mai pot ruga?

Cere altora sa se roage si sa vegheze pentru tine.

[penticostalul]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Noi avem o imagine inversată în privinţa ispitei. Noi credem în secvenţa: "mai întâi ispita, pe urmă păcatul", astfel transformând, în mod eronat, ispita în cauză a păcatului. În realitate, Ispititorul nu este decât complicele nostru. Cauza păcatului suntem noi înşine. Ispita nu vine fără ceva care să o favorizeze. Să ne amintim Păcatul Strămoşesc, paradigmă a oricărui păcat. Dezastrul nu începe odată cu ispitirea Evei de către Şarpe. Dezastrul începe cu o secvenţă mai devreme: Eva se plasează, mai întâi, într-o situaţie periculoasă. La început, o vedem pe Eva singură în faţa pomului interzis. Şarpele vine DUPĂ aceea. Ispita e favorizată mereu de noi: Eva se afla într-un loc în care nu trebuia să se afle. Noi, de câte ori ne plasăm în situaţii periculoase, ca apoi să aruncăm vina pe ecuaţia "păcat = ispită plus slăbiciune", ori chiar, reducând la zero slăbiciunea, pe ecuaţia "păcat = ispită", aşa cum a făcut Eva, care a dat vina pe Şarpe ?

Când întârziem asupra unor situri pe care nici nu ar fi trebuit să le deschidem, suntem asemenea Evei, singură în faţa pomului interzis. Şarpele va veni negreşit, că ăsta e jobul lui. Când venim noaptea acasă, la ore târzii, după un şpriţ prelungit sau o discotecă, suntem asemenea Evei. Când intrăm într-un cazinou, nu, nu ca să jucăm banii copiilor noştri, ci doar ca să ne uităm, suntem asemenea Evei, într-un loc în care nu ar trebui să fim. Când acceptăm invitaţia a doi sau trei eretici de a merge împreună la o "sesiune de studiu biblic", noi neavând suficientă pregătire apologetică şi nefiind de curând întăriţi de Sf Taină care asigură scutul credinţei, suntem asemenea Evei.

Vedeţi, deci, cât de puţin ne-am schimbat !

Dumneavoastra de dragul sublinierii unui adevar (nu merge in locurile unde poti fi ispitit!) incercati sa contraziceti dinamica ispita-pacat.

Invatatura pe care o putem extrage din postarea dumneavoastra este:
- sa ne ferim de locurile in care putem fi ispititi: o discoteca, o biserica eretica (greco-catolica, de exemplu), un cazinou sau un alt local rau famat. Sunt de acord, este o invatatura buna.

Dar aceasta nu desfiinteaza dinamica pacatului descrisa in Iacov 1:14,15
Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.
Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte.

Ideea este ca poti fi ispitit chiar daca nu te duci in locuri rau famate.
Poti fi ispitit si in timpul slujbei dintr-o biserica ne-eretica (ortodoxa sau lutherana, de exemplu )
Ispita vine prin intermediul simturilor noastre. Ispita nu este pacat.
Exista un timp clar delimitat intre ispita si pacat: momentele in care omul este atras si momit. Daca omul in loc sa respinga, raspunde ispitei si cocheteaza cu ea, atunci pofta zamisleste. Acest verb, a zamisli, este foarte interesant in acest context. Este timpul in care se concepe si se da nastere unui copil. „Copilul” pe care pofta il zamisleste este pactul.
El va aparea daca omul nu respinge (cat mai repede) ispita.

[George.m]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Noi avem o imagine inversată în privinţa ispitei. Noi credem în secvenţa: "mai întâi ispita, pe urmă păcatul", astfel transformând, în mod eronat, ispita în cauză a păcatului. În realitate, Ispititorul nu este decât complicele nostru. Cauza păcatului suntem noi înşine. Ispita nu vine fără ceva care să o favorizeze. Să ne amintim Păcatul Strămoşesc, paradigmă a oricărui păcat. Dezastrul nu începe odată cu ispitirea Evei de către Şarpe. Dezastrul începe cu o secvenţă mai devreme: Eva se plasează, mai întâi, într-o situaţie periculoasă. La început, o vedem pe Eva singură în faţa pomului interzis. Şarpele vine DUPĂ aceea. Ispita e favorizată mereu de noi: Eva se afla într-un loc în care nu trebuia să se afle. Noi, de câte ori ne plasăm în situaţii periculoase, ca apoi să aruncăm vina pe ecuaţia "păcat = ispită plus slăbiciune", ori chiar, reducând la zero slăbiciunea, pe ecuaţia "păcat = ispită", aşa cum a făcut Eva, care a dat vina pe Şarpe ?

Sustineti o idee foarte interesanta.
Insa, daca spunem ca ispita premerge pacatului, nu trebuie sa afirmam ca, prin ispita, omul e constrans sa pacatuiasca.

Ispitit fiind, omul e tentat sa aleaga moartea, dar nu obligat. Diavolul propune, dar nu dispune.
As ridica, in cazul ispitei, problema dialogului. Cu cine voim sa stam de vorba: cu Dumnezeu sau cu diavolul? Cel mai bine ar fi fost ca Eva sa nu stea de vorba cu demonul. Nu a gresit situandu-se in apropierea pomului "oprit", ci a gresit incetand a mai vorbi cu Dumnezeu, stand la taifas cu ispititorul.

Sfintii Parinti, in scrierile lor, ne indeamna sa respingem atacul diavolului inca dintru inceput, sa nu intram in vorba cu el, sa nu gustam "momelile" lui. Asta, pentru ca riscam sa fim pacaliti, sa fim dusi in ispita, asemenea Evei. Noi nu avem puterea de a ne lua la tranta cu diavolul, intrucat suntem slabi. Insa il va birui Hristos, daca Il vom chema intotdeauna, daca nu vom inceta sa dialogam cu El.

Personal, nu socotesc ispita a fi cauza a pacatului, ci vointa libera a omului. Sau, asa cum bine ati spus, cauza pacatului suntem noi insine.

[Mihnea Dragomir]

Iubiţilor, să nu ne amăgim singuri ! De câte ori omul face vreo faptă meritorie, primul pas este făcut de Dumnezeu, prin persoana Spiritului Sfânt. El este Acela care îl inspiră pe om, El îi dă impulsul, şi tot El îi dă tăria. La asta ne referim, în fond, când Îi cerem să reverse harurile lucrătoare. Noi nici măcar un gând bun nu am putea gândi prin simpla forţă naturală. Spunem că "am făcut un bine", dar, de fapt, ce s-a petrecut ? Dumnezeu a operat în noi, ca să operăm noi. Asta înţelegeau Sfinţii de demult când spuneau "de la El (=Dumnezeu Apărătorul) ne vine şi voinţa, şi putinţa". Dar cineva ar putea spune: "bine, dar harurile acestea nu vin oare la cererea noastră, nu vin ca urmare a rugăciunilor noastre, Liturghiilor şi altor Taine şi Ierurgii prin care le chemăm ?" Ei bine, nu ! Fiindcă nu harul vine la cererea omului, ci harul însuşi ne face să îl cerem. Deci, toate faptele bune ale omului, toate situaţiile în care el are merit, sunt conlucrare între Dumnezeu şi om. Dar primul pas îl face Dumnezeu, chiar dacă El e aşa de discret încât ni se pare că noi l-am făcut.

Dar invers ? Când omul pierde harul, ori când nu ajunge până acolo, dar se îmbolnăveşte legătura dintre el şi Domnul, atunci cine face primul pas ? El, sau adversarul său ? Ei bine, în acest caz răspunsul meu acesta este: de câte ori omul, care îşi redobândise Graţia Sfinţitoare prin Botez ori prin Spovadă cade din nou, avem tot o conlucrare, de astă dată între el şi diavol. Dar primul pas îl face el, omul. Diavolul e un simplu profitor, misiunea lui e să ne adâncească şi mai mult în noroi, că speră şi el: să murim în această stare, ca să fim ai lui timp de o eternitate. Dar, să nu aruncăm vina pe acest animal: vina păcatului este a noastră, autorii păcatului noi suntem. "El a început !" spun unii, procedând asemenea copiilor de grădiniţă. "El m-a ispitit!". Şi au dreptate. Dar ispita nu are tărie, nu ajunge a fi irezistibilă decât în urma slăbiciunilor noastre şi păcatelor anterioare.

Prin urmare, a-l deroba pe om de răspunderea păcatului, a nu vedea că, în binomul tragic "om-diavol", omul e vioara întâi şi diavolul doar sufleurul, abia aceasta este alunecare: înseamnă a-l priva pe om de răspunderea vieţii lui şi, în final, de liber-arbitrul cu care l-a înzestrat Creatorul.

[George.m]

Evagrie Ponticul, in Capete despre deosebirea gandurilor (Filocalia 1) arata ca "dintre necuratii draci, unii il ispitesc pe om, ca om, iar altii il tulbura pe om ca pe un dobitoc necuvantator.

Cei dintai apropiindu-se ne furiseaza ganduri de slava desarta, sau de mandrie, sau de pisma, sau de invinuire, care nu se ating de niciunul din dobitoace. Cei de-al doilea insa, aprind in trup manie si pofta inafara de fire. Acestea le avem indeobste cu dobitoacele, fiind ascunse insa sub firea cea cuvantatoare.

De aceea zice Duhul Sfant catre cei ce cad in gandurile omenesti: Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Preainalt, toti; iar voi ca niste oameni muriti si ca orisicare dintre capetenii cadeti (Ps. 82,6-7). Iar catre cei starniti dobitoceste zice: Nu fiti cum e calul sau mularul, la care nu este intelepciune, ci trebuie sa strangi cu zabala si cu frau falcile lor, caci nu se apropie de tine - (Ps. 32,9)."

[costel]

Niciun om nu este ferit de ispite, dar Dumnezeu nu ingaduie diavolului sa-l ispiteasca cu ceva mai presus de puterile lui. Daca exista un progres in unirea cu Hristos, exista un progres si in modul de ispitire al demonilor.

Cel mai important lucru e ca Dumnezeu ingaduie ispitele nu pentru caderea noastra, ci pentru intarirea noastra in virtuti.

[George.m]

"Toata ispita e ingaduita de Dumnezeu ca o doctorie spre tamaduirea sufletului celui bolnav. Prin ea daruieste iertare de pacatele de mai inainte si de cele de fata si o piedica pentru cele viitoare.

Dar pentru aceasta, nu are lauda nici diavolul, nici cel ce ispiteste, nici cel ispitit. Fiindca diavolul este vrednic de ura ca un raufacator; caci nu face aceasta din purtare de grija. Iar cel ce ispiteste e vrednic de mila celui ispitit, pentru ca nu face din dragoste, ci fiindca rade diavolul de el si-l munceste. Iar cel ispitit rabda necazurile pentru greselile sale si nu pentru altcineva, ca sa aiba lauda. Caci nu e fara pacat. Si chiar daca ar fi, ceea ce e cu neputinta, rabda in nadejdea rasplatirii si de frica muncilor" (Petru Damaschinul, Invataturi duhovnicesti, Despre porunca a doua si despre nasterea plansului din temere, Filocalia V ).

[George.m]

"Vrasmasul sta la panda ca un leu in culcusul sau si ne intinde pe ascuns curse si laturi de ganduri necurate si necredincioase. Dar si noi, daca nu dormim, putem sa-i punem curse si laturi, inca mai mari si mai infricosate. Caci rugaciunea, cantarea, privegherea, smerenia, slujirea aproapelui, mila, multumirea, si ascultarea cuvintelor dumnezeiesti, i se fac vrasmasului curse, laturi, franghii si gropi in care cade" (Ioan Carpatiul, O suta capete de mangaiere, c.51, Filocalia IV).